Sfântul Munte Athos

GheronNikon de la NeaSkiti01

Pe vremea când eram student am văzut un film care se numea „Adio, Africa!”. Acest film prezenta condiţiile grele în care trăiau locuitorii Africii. Mi-a rămas în minte o scenă în care, în aparenţă, nu se vedea nimic impresionant. Era o frunză a unui cactus, iar o mână o lovea încet, încet. Frunza era ca o sabie. M-am întrebat ce vrea să însemne asta. Tot lovind cactusul se vedea cum în vârful frunzei avea câteva picături de rouă.

În partea de jos a imaginii era un deşert cu alţi cactuşi. Mai apoi, îndoia frunza din care curgeau picăturile de rouă într-o cană mică. Lărgindu-se cadrul, am văzut o negresă cu această cană în mână, auzindu-se vocea regizorului care spunea: „Aşa îşi procură apă din care vor bea ea şi familia ei”. În acest timp femeia se muta la un alt cactus, aflat la câţiva zeci de metri depărtare, pentru a strânge alte picături de rouă.

Africa_addio Nu voi uita această scenă până când voi muri. De fiecare dată când am faţă mea un pahar cu apă, mă gândesc la această femeie. Cât de mult trebuia să se ostenească pentru a umple un pahar cu apă. Câte drumuri făcea prin deşert ca să umple, picătură cu picătură, nu jumătate de pahar, ci un pahar plin pe care eu îl am. Şi mă întreb de ce. Atât de păcătoasă este această femeie care să chinuie să strângă un pahar cu apă? Atât de sfânt sunt eu care am un pahar cu apă la orice oră vreau? Ce am făcut ca să merit acest pahar cu apă. Un pahar plin cu apă.

Când i-am spus lui Dumnezeu „Mulţumesc” pentru cele pe care le avem? Îi vedeam pe acei copii din Africa, fără mâini sau fără picioare, cum încearcă să supravieţuiască şi mă întrebam: Eu ce am făcut ca să fiu vrednic să am şi mâini şi picioare? I-am spus vreodată „mulţumesc” lui Dumnezeu că putem să mergem, că avem şi putem să ne folosim mâinile? În permanenţă vedem ce ne lipseşte. În permanenţă ne uităm să vedem câte ne lipsesc şi câte ne mai trebuie. Nu este rău să ne ostenim să le dobândim. Dar spuneţi şi un mulţumesc pentru cele pe care le aveţi deja! Dumnezeu nu era împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Tot pe vremea când eram student am vizitat „Şcoala de surzi” alături de un grup, iar directoarea de acolo ne-a explicat faptul că aceşti copii nu pot vorbi pentru că nu pot auzi. Nu ştiu că există sunete. De aceea nu pot vorbi. Mai apoi, a adus un copil ca să ne arate cum reuşeşte să-i facă să înţeleagă că există sunete pentru ca, în final, copii să poată vorbi. Îi ia mâna copilului şi-i duce mâna la gâtul ei, iar pe cealaltă, la gâtul lui. Doamna deschide gura şi zice „A!” S-a uitat la copil sugerându-i că vrea să facă şi el acelaşi lucru. Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat dezamăgită. Îi sugerează că nu asta doreşte. Doamna deschide gura din nou şi zice „A!” Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat, pentru a doua oară, dezamăgită.

După mai multe încercări, copilul a înţeles că atunci când doamna deschide gura făcea şi altceva care producea în gâtul ei o vibraţie. A înţeles asta cu ajutorul mâinii lui şi a înţeles că acelaşi lucru trebuia să-l facă şi el, adică să producă acea vibraţie în gâtul lui. Exersa, exersa, iar când a reuşit să scoată primul „a”, imediat doamna îl îmbrăţişa, îl săruta, îi dădea ciocolată, caramele. Copilul, aflându-se în culmea fericirii, alerga toată ziua „Aaaaa”, pentru că învăţase să-l pronunţe. După aceea trebuia să înveţe şi celelalte sunete fără să le fi auzit vreodată. Ne mai spunea directoare ce muncă ducea cu ei ca să-i facă să înţeleagă diferenţa dintre „g” şi „h”, dintre „d şi th (theta)”. Mă întreb din nou: De ce să nu audă aceşti copii, iar eu să aud? De ce mi-a dăruit Dumnezeu auzul şi vorbirea? Era dator la mine? De ce să ne dea glasul şi urechile? De ce să nu vorbească aceşti copii?

GheronNikon de la NeaSkiti03 I-am spus vreodată mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că putem auzi? Îl auzim pe prietenul nostru, îi auzim pe părinţii noştri, auzim tot ce ne spune cel de lângă noi, ascultăm muzică, auzim sunetele. Am spus vreodată „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru acest lucru? Ne lipsesc multe lucruri şi bine este să le dobândim, dar să spunem şi un „mulţumesc”. Să spunem şi un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”

Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”. Aşadar să ne învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Să nu fim nemulţumitori. Este un lucru înfricoşător nerecunoştinţa. Cârtim în continuu, murmurăm în continuu, vrem şi asta, vrem şi cealaltă, de ce să n-o am şi pe asta, de ce să nu o am şi pe cealaltă. Iar pentru cele pe care le avem deja, nu spunem un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, de parcă Dumnezeu ar fi fost împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Noi suntem incapabili să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru darurile pe care ni le-a dat deja, dar cum vom păzi cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Mulţumiţi pentru toate”? Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să spunem pentru toate „Slavă Ţie, Dumnezeule”, pentru toate, chiar şi pentru cele rele. Iar noi nu spunem nici măcar pentru cele bune pe care ni le-a dat.

Mi-a povestit cineva despre cazul unui episcop care a fost găzduit în Atena de un arhimandrit. Acesta din urmă i-a spus: „Preasfinţia voastră, aş vrea să vă arăt trei sfinţi în parohia noastră”. „Desigur, cu plăcere”, a spus episcopul. L-a dus, aşadar, la trei fraţi care erau paralitici. Episcopul a înmărmurit. În cele din urmă a spus: „Să-L slăvim pe Dumnezeu pentru cele pe care ni le-a dat, să-L slăvim pe Dumnezeu ca să ne dea răbdare, să răbdăm deoarece El ştie de ce îngăduie ca anumiţi oameni să aibă anumite accidente…”. Când şi-a sfârşit cuvântul său, îi spune cel mai mare dintre fraţi: „Nu vorbiţi corect, preasfinţia voastră. Unde aţi văzut accidentul? Nu este un accident că suntem paralitici, ci un succes. Dacă am fi avut picioare şi am fi umblat de colo-colo, am mai fi fost toţi trei împreună să ne rugăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, aşteptând ora în care Îl vom întâlni?”

Vedeţi un om care are mintea lui Hristos cum gândeşte? Nu ar fi fost mai bine ca unul care a avut picioare şi care l-au dus în iad, să se fi născut fără ele? Vedeţi cum, acolo unde noi vedem nefericire, Dumnezeu lucrează pentru fericirea şi mântuirea noastră? Închipuiţi-vă acum că trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru cele rele pe care ni le trimite, şi pentru neplăcerile pe care nu le trimite, şi pentru bolile pe care ni le trimite, iar noi nici nu am început să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru cele bune pe care ni le-a trimis şi ni le trimite.

„Mulţumiţi pentru toate!” Ca să mulţumim pentru toate, şi pentru cele rele, să începem de la darurile pe care ni le-a dat. Veţi spune „Slavă Ţie, Dumnezeule” de dimineaţă până seara. „Slavă Ţie, Dumnezeule” fără încetare! Oricât de mult aţi spune, nu veţi achita datoria. Dumnezeu ne-a oferit daruri pe care nu le merităm. Nu am făcut nimic ca să le merităm. Nu suntem mai sfinţi decât acei copii care nu aveau mâini, sau decât aceia care nu puteau să vorbească. Să învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”.

Avem la Mănăstirea Filotheou un părinte orb. Am fost împreună la Mănăstirea Xiropotamou. Acest părinte avea un chist provocat de echinococ. Este o boală înfricoşătoare. Dacă apucă să fie scos acest parazit, omul nu se mai îmbolnăveşte. Dar sunt în cazuri în care nu sunt scoşi la timp, iar mai apoi iarăşi apar. Oamenii care au această infecţie nu se pot vindeca cu pastile. Trebuie să fie operaţi foarte des. Îi operează, li se scot paraziţii, după o perioadă iar apar, şi tot aşa. Acest părinte a fost operat de foarte multe ori. Din cauza bolii sale avea o problemă serioasă cu ficatul, suferea de secreţie insuficientă de insulină, iar eu îi duceam mereu dulciuri. Într-o zi am mers la dânsul şi deasupra brâului său avea o pâine ascunsă. Îi spun:

NeaSkiti01 – Ei, părinte, ce se întâmplă, mâncare pe-ascuns?

– Ce mâncare pe-ascuns?

– Unde duci pâinea? Crezi că nu te-am văzut? Crezi că dacă sfinţia ta eşti orb, suntem orbi şi noi?

– Ce pâine, măi părinte? Ia pune mâna aici!

Întind mâna, mi-o pune acolo şi simt că nu era pâine, ci umflătura provocată de ficatul său care aproape stătea să iasă din trup. Ce durere simţea, ce trăgea… nu vă puteţi închipui. Urla de durere, striga „Preasfânta mea, Preasfânta mea!” atât de tare încât răsuna toată mănăstirea. Am mers să-i spunem egumenului să-l liniştească, ca nu cumva lumea să spună că îl chinuim noi. „Ce să-i fac sărmanului? Trece printr-o adevărată mucenicie”. Fireşte, ce-i putea face omului? Într-o zi îl văd venind din capătul holului, strigând „Preasfânta mea, Preasfânta mea!”, şi am înţeles că l-au apucat crizele iarăşi şi îl durea foarte tare. Aşadar, am pregătit repede nişte dulciuri că să i le dau. În acelaşi timp, treceau prin faţa bucătăriei alţi doi părinţi. Unul dintre ei i-a spus: „

– Hai, părinte Isidore, ai răbdare! Spune „Slavă lui Dumnezeu!” Numai El ştie de ce îngăduie ceea ce îngăduie”.

Părintele Isidor i-a răspuns mâniindu-se:

– Ce ai spus? Să spun „Slavă Ţie, Dumnezeule” ? Nu o dată, ci de mii de ori spun „Slavă Ţie, Dumnezeule”. Şi nu o spun aşa, superficial, ci din adâncurile inimii mele. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule” . Ce credeţi, dacă Îl roagă pe Dumnezeu egumenul nostru Efrem (n.tr. actualmente în Arizona), sau părintele Paisie (n.tr. actualmente Sfântul Paisie Aghioritul) sau părintele Efrem Katunakiotul, nu mă voi face bine? Un singur cuvânt să-I spună aceştia lui Dumnezeu şi mă voi face bine.

Părintele cu care vorbea a înmărmurit. Nu înţelegea unde vrea să ajungă părintele Isidor.

– Ia imaginează-ţi, spuse părintele Isidor, să mă fac bine, să-mi dobândesc vederea şi să am războiul trupesc care i-a aruncat pe-atâţia şi-atâţia din mănăstiri? Aş îndura oare războiul? Ştie Dumnezeu ce îmi trimite. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule”!

Toţi am rămas fără cuvinte. Celălalt părinte nu putea să creadă că nu are războiul trupesc. Ştie ce trimite Dumnezeu. Părintelui Isidor, despre care ştia ca va îndura, i-a luat vederea. Altuia, care nu ar fi putut să o îndure, nu i-a trimis-o. Războiul trupesc, pe care părintele Isidor nu l-ar fi îndurat, nu i l-a trimis. L-a trimis altuia despre care ştia că-l va putea îndura.

Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu? Vom învăţa să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”?

Extras din cuvântul adresat tinerilor din Tesalonic al Stareţului Nikon Aghioritul via Ortodoxia Tinerilor
Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri după înregistrarea de pe youtube: Γέρων Νίκων προς νέους (μέχρι 100 ετών)

Foto credit pentru fotografiile cu Gheron Nikon și Noul Schit (Nea Skiti): Γέρων Νίκων

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Postat în:Audio / Video, Nikon de la Nea Skiti, Noul Schit (Nea Skiti), Texte duhovnicești Tagged: Muntele Athos, Nikon de la Nea Skiti, Noul Schit, Noul Schit (Nea Skiti), Sfântul Munte Athos

hrisostom_stamoulis_01

Prof. Univ. Dr. Hrisostom A. Stamoulis

Sfântul Chiril al Alexandriei este unul din cei mai importanți teologi ai Bisericii ortodoxe și, alături de sfântul Atanasie al Alexandriei, exponentul prin excelență al teologiei alexandrine. Nu încape nicio îndoială că teologia sa, extrem de dinamică și provocatoare la modul fecund, pe parcursul mai multor secole, s-a aflat atât la periferia teologiei occidentale cât și a celei ortodoxe. Iar dacă absența teologiei sale din perimetrul gândirii teologice occidentale, considerată a fi dominată de antropocentrismul nestorian, poate fi înțeleasă, „disprețuirea” de către literatura ortodoxă de specialitate rămâne până astăzi o întrebare fără răspuns. Și afirm aceasta deoarece teologia marelui scriitor alexandrin, admiratorul Născătoarei de Dumnezeu, pecetea Părinților și a sinoadelor ecumenice, constituie fundamentul teologiei unor sfinți precum Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Macarie Notara al Corintului, dar și al mișcărilor isihaste și filocalice în ansamblul lor. Astăzi Sfântul Chiril e în centrul dialogurilor Bisericii Ortodoxe atât cu Romano-catolicismul cât și cu așa-numiții Pre-calcedonieni.

Astfel, pe bună dreptate ar putea fi caracterizat ca isihast înainte de isihaști, dar și ca filocalic înainte de filocalici. Și am să mă explic. Am puternica impresie, din ceea ce am studiat până acum și din cercetarea pe care am făcut-o asupra textelor sale timp de cel puțin optsprezece ani, că l-a influențat profund pe sfântul Macarie Notara, dar și mișcarea filocalică în ansamblul ei, reprezentată printre alții de Neofit Kavsokalivitul. Și desigur influența vine din comentariul său la Evanghelia după Ioan, după părerea mea, capodopera sfântului Chiril dar și cel mai bun comentariu la Evanghelia după Ioan.

Trebuie accentuat cu putere că teologia chiriliană este doxologică, adică triadocentrică și astfel complet hristocentrică. Este vorba de o teologie a unităților și a distincțiilor, cu siguranță însă nu a împărțirilor, dar nici a confuziilor. Oare nu dă mărturie despre acest fapt, de altminteri, și sprijinul său fierbinte acordat tainei „unirii ipostatice” contra unirilor morale ale lui Nestorie, pe de o parte, iar pe de altă parte contra confuziilor și amestecurilor monofiziților? Sau oare această unire ipostatică nu este unirea reală a creatului cu necreatul, a Creatorului cu creatura, unire care salvează adevărul mântuirii în fața eticismelor psihologice ale ereticilor? Aceste eticisme, pentru a păstra „demnitatea” lui Dumnezeu, anulează orice nădejde de mântuire, deoarece, fie neagă posibilitatea unirii creatului cu necreatul (Dumnezeu nu se amestecă cu omul), fie unirea se realizează, dar ca divinizare. Adică asumarea creatului este selectivă, exclude, spre exemplu mintea sau sufletul, deci centrul păcatului, iar ceea ce este asumat dispare în bunătatea divină. Și într-o situație, și în cealaltă, „demnitatea” lui Dumnezeu este salvată, dar omul rămâne în singurătatea sa ontologică, adică în inexistență, căci după sfântul Grigorie Teologul, pe care îl recapitulează și îl citează sfântul Chiril, „ceea ce nu e asumat nu e nici vindecat; iar ceea ce se unește cu Dumnezeu e și mântuit”.

Teologia Sfântului Chiril deține un realism mistic în centrul căruia se găsește Taina Sfintei Euharistii. Euharistia e o invitație deschisă adresată tuturor celor botezați de a participa la trupul Logosului întrupat, la viața însăși prin fire, „prin care toate se fac vii și sunt păstrate în existență”.

Trebuie accentuat faptul că „invitația deschisă” a lui Hristos la Cina cea de taină nu se adresează celor curați, celor suficienți. O astfel de „evlavie păgubitoare” care vizează o categorie specială a „drepţilor” nu este susţinută de conştiinţa patristică. Hristos nu cere credincioşilor vreo formă de curăţie ideologică, ci căinţa lor, înţelegerea insuficienţei lor, dispoziţia de a părăsi orice fel de pesimism al nevredniciei şi dăruirea întregii lor existențe lui Dumnezeu. Deci cei care doresc să aibă înlăuntrul lor pe Dăruitorul nemuririi, nu ar trebui să rămână indiferenți la Euharistie așa cum fac unii oameni nepăsători, și desigur nu ar trebui să adopte nici „evlavia păgubitoare”, adică forma evlaviei diabolice, a pseudo-evlaviei, care îi ține departe de consumarea Trupului și Sângelui Vieții. Și aceasta deoarece Hristos lucrează taina mântuirii și cheamă pe fiecare om evlavios și iubitor de Dumnezeu la Sfânta Masă fără să socotească greșelile oamenilor, deoarece știe că leacul se dă celor bolnavi și nu celor sănătoși. Cu alte cuvinte, așa cum accentuează profesorul Matsoukas, omul este mântuit pentru insuficiența sa și în niciun caz pentru suficiența sa. Astfel, Euharistia nu constituie doar antidot al morții omului, ci și al bolilor sale, și prin urmare, o precondiție pentru regăsirea centrului pierdut al vieții morale. Sfântul Chiril îndeamnă: „Gândește-te să duci o viață credincioasă și, așa crezând, te vei împărtăși de binecuvântarea care alungă nu numai moartea, ci și bolile din noi. Căci, venind Hristos în noi, slăbește legea care stăpânește sălbatic în mădularele trupului nostru, înviorează evlavia față de Dumnezeu și omoară patimile, neținând seama de păcatele în care ne aflăm, ci vindecându-ne mai degrabă ca pe niște bolnavi. Căci întărește pe cel zdrobit, ridică pe cel căzut, ca un Păstor bun, Care își pune sufletul pentru oile Sale”.

Atunci când sfântul Bisericii mărturisește: „Când mă cercetez pe mine însumi, văd că nu sunt vrednic”, cu siguranță nu este moralizator, ci afirmă ceea ce e de la sine înțeles în evlavia ortodoxă, care cunoaște că dragostea omului nu poate să ajungă niciodată dragostea lui Dumnezeu față de făptură, dragostea răstignită. Pentru Sfântul Chiril, mântuirea nu e o cucerire, ci un dar pe care îl oferă Dumnezeul vieții. „Omul duhovnicesc”, notează părintele Paisie Aghioritul, „trebuie să ajungă la o asemenea stare încât, chiar dacă Dumnezeu nu i-ar da Raiul, să nu se supere”. Și continuă: „Pe omul care se luptă cu râvnă, atât cât poate, și nu are dispoziția de a face neorânduieli, dar în lupta sa este învins și biruiește, iar este învins și iar biruiește, Dumnezeu nu îl va lăsa. Dacă are puțină dispoziție să nu Îl întristeze pe Dumnezeu, va merge în Rai «cu papuci cu tot». Dumnezeu cel bun din fire îl va îmbrânci în Rai în mod scandalos. Va rândui să îl cheme la Sine în ceasul în care va fi în stare de pocăință. Dumnezeu nu îl va lăsa; îl va lua în cel mai bun ceas. Dumnezeu este bun; vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi fost să se mântuiască numai câțiva, atunci de ce s-ar mai fi răstignit Hristos? Poarta Raiului nu e strâmtă. Îi cuprinde pe toți oamenii care se pleacă cu smerenie și nu sunt îngâmfați și mândri, este suficient să se pocăiască, să dea, adică, încărcătura păcatelor lor lui Hristos, și atunci trece ușor de poartă”.

Această teologie a sfântului alexandrin, care într-un mod atât de frumos e redată prin simplitatea cuvintelor unui pustnic athonit al Bisericii contemporane, este valorificată în cel mai bun mod de către sfântul Macarie, în opera sa Carte folositoare de suflet despre deasa Împărtăşire cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, dar şi de către Neofit Kavsokalivitul, primul teoretician al colivarilor, în studiul său, cu titlul Credincioșii trebuie să se împărtășească des cu Sfintele Taine și către cei care din cauza pretinsei evlavii rămân departe, în sfânta adunare, de împărtășirea cu Tainele.

Hrisostom Stamoulis2 De altminteri, problema cu care s-au confruntat reprezentanţii mişcării filocalice nu era decât expresia contemporană a unui eticism monofizit sau diofizit. Cu alte cuvinte, este vorba despre problema perspectivei idolatre asupra vieţii, în cadrele unui ascetism absolutizat şi magic, care are drept centru al său disciplina etico-ascetică a virtuţii (aretologia) şi auto-suficienţa individuală a mântuirii personale. Problema apare acolo unde lipseşte înţelegerea tainei Întrupării, acolo unde este ignorată unitatea dintre creat şi necreat, care s-a realizat deja în interiorul timpului şi spaţiului istoric, acolo unde istoria Iconomiei divine nu este condusă de Dumnezeu, ci de om. Se uită astfel un lucru de la sine înţeles pentru evenimentul bisericesc, conform căruia nu virtuţile şi asceza oferă mântuirea, ci Întruparea, Jertfa Mielului şi Învierea. Desigur, o asemenea perspectivă nu subestimează efortul omului, adică nu îl anulează pe om, căci pentru unirea sa cu Dumnezeu i se cere consimţământul său, contribuţia sa, răspunsul său la invitaţia pe care i-o adresează Creatorul. Iar aceasta are loc deoarece scopul ascezei nu este conservarea eului şi sporirea narcisismului, ci prefacerea inexistenţei în existenţă, transfigurarea lipsei de slavă în slavă, daruri care nu devin posibile decât prin dăruirea conştientă a existenţei noastre lui Dumnezeu, astfel încât credinciosul să poată mărturisi împreună cu sfântul Pavel, apostolul neamurilor, că „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine”. Prin urmare, problema nu este nici lucrarea poruncilor, nici practicarea virtuţilor, ci absolutizarea şi divinizarea strădaniei umane, care îl scoate afară din ecuație pe Dumnezeu însuşi. Astfel, scriitorul modern Nikos Gabriel Pentzikis nu poate decât să aibă dreptate atunci când notează că: „Mâna care face semnul Crucii şi se încredinţează Domnului pentru pâinea cea de toate zilele, asemenea unei flori, diferă substanţial de mâna muncitorului care ajunge să creadă că el a făcut şi face lumea şi că în afară de ceea ce face el însuşi, asigurându-şi progresul şi fericirea sa, nu există nimic adevărat”.

Acest adevăr este cu putere subliniat şi de textul slujbei de înmormântare. Ceea ce are cea mai mare importanţă este iubirea de oameni a Creatorului, iubirea de oameni mântuitoare. Omul nu trebuie decât să îşi aşeze existenţa sa, prin pocăinţă, în braţele lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, „întru lumina feţei” Sale şi „întru îndulcirea frumuseţii” Sale, după cum ştie şi după cum poate, va lucra la restaurarea totală a făpturii Sale, „trecându-i ei toate greşealele”.

Sfântul Macarie Notara, cunoscând și adoptând o astfel de teologie a iubirii de oameni, care refuză constrângerile psihologice și gigantismul deșertăciunii absolute, observă, și aici urmează fidel profetului Ilie, că Dumnezeu nu locuiește „nici în vijelie năprasnică, nici în cutremur, nici în foc, ci în adiere de vânt lin”. Și continuă: „Însă nimeni nu poate dobândi liniștea dacă nu are celelalte virtuți. Dar virtutea nu poate fi realizată fără lucrarea poruncilor, iar ținerea poruncilor nu este desăvârșită fără dragoste. La rândul ei, dragostea nu poate fi reînviorată fără Sfânta Împărtășanie”. Și concluzionează: „Expunem aceste lucruri deoarece mulți născocesc singuri diverse virtuți, crezând că prin acestea se vor mântui, fără împărtășirea deasă, lucru care e aproape imposibil, deoarece nu vor să se supună voinței lui Dumnezeu, adică desei împărtășiri, după rânduiala Bisericii, atunci când se adună pentru Liturghie”. Nu încape nicio îndoială că aici virtuțile, pacea, poruncile, dar chiar și dragostea, au sens în Biserica Ortodoxă doar atunci când constituie expresii și manifestări ale adevărului său euharistic. Este vorba despre consecințe, despre expresii ale etosului euharistic și ca atare sunt euharistice. De altfel, aceasta este și ceea ce distinge dragostea Bisericii de alte iubiri religioase, sociale, culturale, care sunt iubiri, în orice caz, dar care nu sunt întrupate, nu sunt euharistice. În centrul tradiției ortodoxe nu se găsește morala ca sistem, ci dragostea ca etos euharistic, „Iubirea mea” răstignită.

Desigur, pentru a fi corecți în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, trebuie să subliniem că mișcarea filocalică nu a constituit un spațiu ideal. În interiorul ei au apărut multe devieri, care luptând contra moralismului și idolatrizării, au condus la alte tipuri de moralism și la alte idolatrizări. Au răsărit eticisme și idolatrizări în sensul opus, încât, spre exemplu, pentru ca o persoană să fie acoperită în fața scrupulelor sale idolatre și constrângătoare, trebuia să poarte cu ea sfântul chivot, pentru a nu pierde nici măcar o zi în care să nu se împărtășească cu Sfânta Euharistie. În această situație, Euharistia nu mai avea rolul de izvor al vieții, ci de leac sufletesc al unei vieți lipsite de asceză și prin urmare neeuharistice, de basm născocit și în orice caz nu de poveste a centrului pierdut al vieții.

Trad. Diac. Asist. Dr. Florin Tomoiagă
Sursa: teofanmada.ro

Hrisostom Stamoulis, decanul Facultății de Teologie din Tesalonic (Grecia) a ținut conferinţa intitulată ”Euharistia, Viața duhovnicească și Muntele Athos” în cadrul proiectului-program „Hristos în cetate”, închinat anului omagial euharistic în Patriarhia Ortodoxă Română. Evenimentul, semnalat și de noi pe blog la vremea aceea, a avut loc pe data de 25 martie, la Sala Filarmonicii din Arad.

Pelerinaj la Muntele Athos (26 iunie – 2 iulie 2015). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Preț: 330 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

Cuvânt al Starețului Nikon de la Nea Skiti către tineri: „Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu?”

3 pelerinaje în Grecia, de 3, 4, respectiv 8 zile, la prima prăznuire a Sfântului Paisie Aghioritul

Imagini de la parastasul săvârșit la un an de la adormirea Arhimandritului Gheorghios Kapsanis, Proigumenul Mănăstirii Grigoriu, Muntele Athos (+2014)

Pelerinaj la Muntele Athos (8 – 14 iulie 2015). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

Preț: 330 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

Primul „maxi-taxi local” din Muntele Athos

Pelerinaj la Muntele Athos (23 – 28 iulie 2015). Participare la privegherea pentru Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița. [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Preț: 330 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus / întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

O nouă apariție editorială: Ionuț Riteș, „Cu picioarele pe pământ. Povestea pelerinajelor mele în Sfântul Munte Athos”, 2015 [pdf online]

O nouă apariție editorială: Alexandru Rădescu, „Athos. Însemnările netăcutelor cărări” (Doxologia, 2015)

Convertirea la Ortodoxie a unui renumit om de știință din Olanda. Primirea Tainei Botezului la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Muntele Athos [video]

10 – 13 iulie 2015: Pelerinaj de patru zile în Grecia la prima prăznuire a Sfântului Paisie Aghioritul, la Suroti, Tesalonic, Vasilika, Ormilia, croazieră în jurul Muntelui Athos, 125 EURO

Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul cântând imne ale Bisericii

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul a apărut (și) în limba turcă

Invitat athonit la Școala Brâncovenească: Părintele Stareț Ștefan Nuțescu, Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu [video]

Prăznuirea vatopedină a Icoanei Maicii Domnului Paramythia (video, 2015)

„Euharistia, viața duhovnicească și Muntele Athos”, Prof. Univ. Dr. Hrisostom A. Stamoulis

Jubileul athonit din 1963 (video)

Pelerinaj la Muntele Athos (7 – 12 august 2015). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]

Preț: 330 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

Preț: 320 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus / întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

O reeditare de excepție la Deisis: „Dialoguri la Athos între cer și pământ”, Monahul Teoclit Dionisiatul