Pelerinii ce au vizitat în ultimii ani Sfântul Munte Athos au văzut cu siguranță la pangarele mănăstirilor și schiturilor athonite cartea Părintelui Epifanie Mylopotamitul – “Arta culinară a Sfântului Munte”, Ed. Synchronoi Orizontes, 2008. Lucrarea celebrului bucătar athonit, tipărită în condiții grafice deosebite, avea deja pe lângă ediția grecească și o ediție în engleză, în germană și chiar în rusă. Iată că în curând cartea va apărea și în limba română la prestigioasa Editură Sfântul Nectarie care ne-a bucurat constant în ultima vreme cu editările cărților Părintelui Emilianos Simonopetritul.

În urmă cu mai bine de un an anunțam:
Părintele Epifanie Mylopotamitul, cel mai bun bucătar aghiorit, la Bucureşti

Părintele Epifanie Mylopotamitul a viețuit ani buni la Mănăstirea Sf. Pavel, iar din 1990 s-a mutat la Chlia Sf. Eustatie (Mylopotamos), metoc al Mănăstirii Marea Lavră, dedicându-se slujirii de bucătar. Părintele Epifanie are și darul cântării, fiind un foarte bun protopsalt. Chilia Sf. Eustatie de la Mylopotamos este cunoscută în întreaga lume ortodoxă pentru producerea vinului liturgic Nama. În prezent, la Mylopotamos se produc cinci soiuri de vin. Tradiția spune că aceasta este pod­goria Sfântului Athanasie Athonitul, care a plantat vița de vie pentru a asigura vinul necesar Marii Lavre, ctitoria sa.

© Laurențiu Dumitru
Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Aveţi mai jos două texte de mare folos, esenţiale aş zice, pentru înţelegerea conştiinţei dogmatice a Bisericii. Le-am postat inițial pe blogul meu în mod special pentru aceia care, în vremea cazului Corneanu (2008),  nu înţelegeau de ce se tot face caz de canoane şi dogme, de ce ne tot “poticnim” în ele, de ce nu vedem “dincolo de ele” (…).  E vorba mai precis despre un cuvânt de prezentare a cărţii Părintelui Sofronie (Saharov) – „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, cuvânt scris de ieromonahului Nicolae de la Essex şi o Scrisoare, a 28-a, a Părintelui Sofronie către David Balfour. Ea are mult mai mult înţeles în contextul schimbului epistolar al cărţii, aşa că vă recomand întreaga carte. Textele sunt traduse de Păr. Rafail (Noica) în glăsuirea veche, bisericească, liturgică. Bolduirile îmi aparţin. Mulţumesc lui Radu Hagiu pentru osteneala de a scana textul postat mai jos. Despre carte, citez câteva cuvinte din prezentarea care o însoţeşte: Cartea “Nevointa cunoașterii lui Dumnezeu” reproduce scrisorile Părintelui Sofronie (Saharov) când avea 36 de ani adresate englezului David Balfour în vremea când acesta încerca să cunoască Ortodoxia după ce, mai întâi, avusese o experienta spirituală legată de ritul bizantin la mănăstirea belgiană de la Chevetogne. Prin anii 30 David Balfour a făcut o vizită la Muntele Athos și, culmea, primul călugăr care i-a ieșit înainte a fost Cuviosul Siluan Athonitul. Cuviosul Siluan având bineînțeles o viață mai retrasă i-a dat părintelui Sofronie, deci ucenicului său, porunca de dăscalie duhovnicească în privința lui Balfour. Toate aceste scrisori le regăsiți în traducerea părintelui Rafail Noica în această carte din seria “Parintele Sofronie Saharov”. (Laurenţiu Dumitru)

DESPRE CONȘTIINȚA DOGMATICĂ

Din scrisori devine limpede că theologia ce o cuprind îşi atinge înălţimea atunci când conştiinţa dogmatică se leagă în chip nedespărţit de întreaga înaintare a vieţii duhovniceşti lăuntrice. Dialogul theologic cu Balfour arată de fapt că orice schimbare în conştiinţa dogmatică numaidecât schimbă într’o măsură corespunzătoare şi chipul fiinţării duhovniceşti. Precum şi invers, o îndepărtare de la adevăr în viaţa duhovnicească lăuntrică va atrage o schimbare în conştiinţa dogmatică. Mintea luminată de harul Dumnezeiesc poartă în sine întreaga privelişte a toată fiinţarea, unde fiecare manifestare a vieţii duhovniceşti se preţuieşte în relaţie cu Adevărul Dumnezeiesc. În acest sens, capodoperă neîndoielnică a apologeticii theologice, cuprinzând o desăvârşită şi integrală viziune a temeiurilor dogmatice ale nevoinţei dreptslăvitoare, se arată a fi Scrisoarea nr. 28 – „Despre conştiinţa dogmatică dreptslăvitoare”. Ea a fost scrisă drept răspuns îndoielilor lui Balfour în privinţa adevărului atotcuprinzător al Dreptei-slăviri, atunci când el începea să caute ceva mai „înalt” şi mai „universal”. În scrisoare se poate urmări o limpezire în ordine consecutivă a principiului unităţii între eclesiologie, dogmatică şi ascetică: „Trei lucruri nu înţeleg, scrie părintele Sofronie: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism neascetic. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) – sânt pentru mine un singur tot al vieţii”.

Părintele Sofronie arată limpede că nevoinţa este o răsfrângere practică în viaţa omului a viziunii sale dogmatice. Nimic în viaţa duhovnicească şi ascetică nu este întâmplător, căci „totul este important”: „La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie – păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism – îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice”. Pe lângă aceasta, dogmatica, fiind expresia cuvântătoare a adevărului, este parte integrantă a Bisericii: „Cumva m’am convins lăuntric – scrie părintele Sofronie – că a lepăda Biserica duce la a lepăda propovăduirea apostolilor… Cuvântul trup s’a făcut. Anume pe acest Logos întrupat, văzut, auzit, pipăit, îl propovăduieşte Biserica în dogmele sale”.

Ierom. Nicolae Saharov,
„Înainte-cuvântare” la cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” (pp. 37-38)
Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

DESPRE CONŞTIINŢA DOGMATICĂ DREPTSLĂVITOARE

Tragedia fiinţării omeneşti – o aspră realitate. Lupta pentru libertatea lăuntrică. Despre „lupta” cu Dumnezeu pentru lume. Despre însuşirea lui Hristos şi asemănarea cu El. Despre imposibilitatea unei credinţe adogmatice, a unui creştinism nebisericesc şi a unui creştinism fără nevoinţă. Despre strâmtoarea cadrelor confesionale. Biserica, dogmele şi nevoinţa alcătuiesc o singură realitate vie. Despre ierarhia valorilor duhovniceşti. Formele ascetice – pozitive şi negative. În ce constă cultura dreptslăvitoare ?

Athos (Chilia „Sfânta Treime”),
22 August/4 Septemvrie, 1945 (1)

Hristos în mijlocul nostru!
Iubite întru Domnul părinte Dimitrie,
Pace ţie de la Domnul.

Eu nu te uit. Adesea, foarte adesea, cu gândul mă întorc la tine. După multe zile pierdute în forfota incendiului şi alte griji lumeşti, dispun de ceva vreme ca să-ţi scriu, deşi continui într’o oarecare oboseală sufletească.

Ai înlăturat de la tine „simţământul caracterului tragic al vieţii duhovniceşti”. Şi eu, din când în când, fac acelaşi lucru. Îmi închid ochii, îmi închid simţurile spre a nu vedea fiinţarea omenească ce mi se înfăţişează, în hotarele acestei lumi, ca adevărat tragică. O fac atunci când mi se istoveşte până la neputinţă sufletul, când doare inima insuportabil. Dar atunci când, după o oarecare odihnă, le deschid din nou, iarăşi văd, uneori cu o şi mai multă ascuţime şi încordare, aceeaşi adâncă tragedie.

Cred că şi tu, măcar pentru o vreme, vei putea să ieşi din această înfricoşată, apăsătoare viziune, iar apoi iarăşi te vei întoarce fără să vrei la ea, căci ea nu este doar o simplă idee, făurirea unei fantezii bolnăvicioase, ci însăşi aspra realitate. Pe lângă care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.

[Scrii:] „Străduinţa ca întru toate a mă închide în cadrele exclusiv confesionale pur şi simplu slăbeşte în mine, îndeobşte, orice credinţă religioasă, face ca, în conştiinţa mea, relaţia dragostei lui Dumnezeu şi a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca întreg să fie de neînţeles şi nereală”.

Şi pentru mine, între bunacinstire: Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4:8 ) pe de-o parte, şi sorţii care cad asupra omenirii în hotarele acestei lumi, pe de alta, aşa cum o contemplăm, este o mare contradicţie. Nu cred însă că îndepărtarea de Biserică ar putea lucra în favoarea soluţionării ei.

Asemenea ţie, şi eu petrec într’o luptă necontenită pentru libertatea lăuntrică, într’o continuă căutare de a rezolva multe contradicţii şi nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asumă caracterul unei lupte cu însuşi Dumnezeu (în ciuda deplinei mele conştiinţe a faptului că sânt ultima nimicnicie). Uneori mă rog cu un blând plâns, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, „mă cert”, aproape că „hulesc”. Dar, în ciuda caracterului luptător cu Dumnezeu al vieţii mele, iubesc pe Dumnezeu până în ultimele străfunduri ale fiinţei mele, şi Lui îi încredinţez ultima judecată, căci El dispune de putinţe nesfârşite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, mă împinge a mă război cu Dumnezeu.

Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu îi îngădui liber să se desfăşoare în suflet şi observ că, ajungând la un oarecare zid de neclătinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat că iubesc pe Dumnezeu cu un şi mai mare adânc. Pe Dumnezeu îl „contest”, cu El „mă cert”, pe Dumnezeu Îl „necăjesc cu neruşinare” în lupta mea pentru soarta oamenilor, dar în rezultatul final, oricare ar fi soarta întregii omeniri, a întregii lumi, a întregii făpturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevărată, vecinică dragoste.

De o mie de ori în sufletul meu s’a desfăşurat o luptă încrâncenată, dar întotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel încât şi eu într’o oarecare măsură pot repeta cuvintele Apostolului Pavel: Şi eu încredinţat sânt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecarea zidire putea-va să despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39).

Nu demult ţi-am scris că am încetat să caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie în cea mai mică măsură, să mă asemăn şi să mă adaug lăuntric lui Hristos. Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într’o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Nu caut acum o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui „Dumnezeu necunoscut” (2); Dumnezeu şi vecinica fiinţă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putinţă în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuşi. Când, în ciuda conştiinţei propriei mele celei de pe urmă nevrednicii, totuşi mă rog Lui, atunci din încordarea acelei rugăciuni întreaga mea fiinţă se adună întru una, adică şi sufletul şi trupul, adică mintea, inima şi toate mădularele trupului, până şi oasele – totul, din încordare, înţepeneşte, cum ar fi, şi suflarea mi se schimbă. Atât de puternic, atât de nereţinut atrage sufletul către Sineşi Hristos, atrage întreg omul – Acel Hristos pe care Biserica mi L-a dat.

Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinţă a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăţie a unor astfel de mijloace? În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.

Gândul meu este simplu, dar poate că nu-mi este uşor a-l înfăţişa, că nu ştiu despre ce trebuie să vorbesc spre a nu te împovăra cu cuvinte de prisos. Tu nu m’ai învrednicit cu deplina ta încredere. Eu mai mult mă încredinţez ţie. Tu presupui că eu nu am trăit acea experienţă care ţi-a fost dată în vremea de faţă, şi deci că nu te pot înţelege, şi că pur şi simplu, dintr’un fanatism confesional, voiu înjosi acea sfântă experienţă pe care ai cercat-o. Dar aşa cum tu eşti „pregătit să asculţi cu luare-aminte părerea mea”, aşa şi eu sânt cât se poate de pregătit a asculta cu dragoste orice mi-ai spune. Dacă eu – Dumnezeu îmi este martor! – sânt totdeauna gata dezinteresat să-ţi dau tot ce am, din dragoste în Hristos, atunci şi tu, dacă ai găsit ceva mai mult şi mai bun decât ceea ce am eu, nevoieşte-te să mi-o împărtăşeşti şi mie.

Trei lucruri nu înţeleg:
1) o credinţă adogmatică,
2) un creştinism nebisericesc,
3) un creştinism fără nevoinţă.
Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) – sânt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie „după gustul nostru”. Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.

Ascetica (adică nevoinţa şi exersarea duhovnicească) este de nedespărţit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci şi îndeobşte de tot ce este cultură omenească. La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie – păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism – îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice.

Gândesc: Cu preţul propriei nevoinţe şi al unui studiu cu luare-aminte trebuie să dobândeşti o cunoaştere a temeiurilor teoretice ale nevoinţei, spre a avea putinţa de a te folosi liber şi în chip înţelegător de feluritele mijloace ascetice existente, spre a contopi formele de exersare ascetică într’un singur tot.

În chip ideal, ar trebui cunoscut totalitatea felurilor, formelor, metodelor, mijloacelor ascetice, pentru a dobândi o oarecare libertate lăuntrică, pentru a nu cădea în sfere străine creştinismului. Între alte astfel de sfere „străine”, socotesc că în vremea de faţă cea mai primejdioasă pentru creştini este misticismul pantheist.

În chip ideal, ar trebui cunoscute toate secvenţele creşterii duhovniceşti, înălţările de la cele mai prejos şi mai mici către cele mai de sus şi mai mari, spre a asigura o reuşită fară poticneli. Trebuie cunoscută „ierarhia” valorilor duhovniceşti, spre a nu pune cele mai de jos deasupra celor mai de sus, şi a pune astfel capăt fară întoarcere înălţării. Drept pildă inversării valorilor duhovniceşti îl avem pe Auguste Comte (3) care credea că a descoperit legea dezvoltării istorice a minţii. După el, mintea omenească trece prin trei consecutive stadii ale dezvoltării înţelegerii lumii: cel theologic, cel metafizic şi cel pozitiv. (4) În viaţa duhovnicească foarte adesea întâlneşti fenomenul „inversării ierarhiilor”. În astfel de cazuri îmi amintesc de lecţiile de gimnastică din anii copilăriei, când atârnat de bară cu capul în jos, vezi „dedesubt”, sub picioare, tavanul, iar mai sus de cap, podeaua cu diferitele obiecte.

Bineînţeles, aş fi preferat o convorbire prin viu grai cu tine. Spre a o înfăptui, aproape că mă hotărâsem să vin la Athena pe un vaporaş ce mergea la Pireu aproape gratis. Dar gândindu-mă la greutăţile întoarcerii mi-am părăsit gândul.
*
[Scrii:] „Chipul vieţii mele nu este deloc ascetic; năzuinţa mea mai presus de toate este de ‘a intra înlăuntru’.”

Aici te-ai îndepărtat într’o măsură de terminologia obişnuită. Eu te-am înţeles aşa: te-ai hotărât să te lepezi de forma negativă a nevoinţei şi vrei să te opreşti numai asupra celei pozitive (lucru pe care la vremea sa o căuta şi părintele Lazarus-Edgar Moore (5) ). Din punct de vedere ideatic, aceasta ne apare ca ceva mai desăvârşit, însă experienţa a arătat că lucrarea pozitivă – creşterea în bine, a cărei formă pozitivă este dragostea – în limitele acestei vieţi neapărat se întâlneşte cu forma negativă a lucrării ascetice, adică cu lupta cu „legea păcatului” care lucrează în noi.

„Lumea toată întru cel viclean zace” (1 Io. 5:19). Viclenia – iată „legea păcatului” care a dobândit puterea unei legi lucrătoare în viaţa nerenăscută a firii noastre psiho-fizice.

Procesul renaşterii, al preschimbării chipului vieţii noastre este împreunarea a două lucrări ascetice: lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului însuşi. Cea din urmă, ca nevoinţă a omului, ia uneori o formă negativă (postul, înfrânarea, întreaga-cugetare, privegherea, neagonisirea, ascultarea – adică tăierea voii proprii, neiubirea de stăpânire, şcl.). Uneori însă ia şi o formă pozitivă. Cu cât mai mult încordarea se apropie de aceasta – ceea ce se exprimă printr’o necontenită năzuinţă a duhului către Dumnezeu în rugăciune, prin compătimire, prin dragoste – cu atât mai puţin se face simţită forma negativă, dispărând în parte, dar totuşi neîncetând a exista. La începutul procesului creşterii duhovniceşti, la începutul procesului învăţăturii ascetice, de nevoie este să precumpănească forma negativă, deoarece lucrarea pozitivă a ne-voinţei este – cea căutată, ţelul. A începe cu ea prin propria voinţă, nu putem: este un dar. Iar atunci când unii s’au învrednicit de acest dar mai nainte de nevoinţa negativă, aşa cum a arătat-o experienţa multor veacuri, după câtăva vreme darul se ridică, iar atunci, în cătarea „Raiului pierdut”, creştinul se dă unei ne voinţe negative într’o mai mare măsură decât cei ce nu au primit darul.
*
[Scrii:] „Nu ştiu, oare schimbarea în convingerile mele nu-ţi pricinuieşte decât durere şi nedumerire?”

Eu nu mă îndoiesc că tu treci printr’o adevărată înviere a vieţii tale duhovniceşti, iar aceasta adânc mă bucură. Cu toate acestea, întreaga înşiruire a gândurilor pe care le exprimi în scrisoare mă duc la a presupune că ceea ce se petrece în sufletul tău este doar începutul adevăratei vieţi religioase. Şi numai începutul, oricâtă putere ar fi atins trăirile tale de acum.

Iar dacă omul începe cu acestea, este cazul să ne bucurăm. Dar dacă rămâne la el (ca şi la ceva desăvârşit), aceasta, de acum, va fi „înşelare”. Schleiermacher a făcut tocmai această greşală. El a încercat să „dogmatizeze” tocmai această formă începătoare a religiei, acest nelimpede, neconcret „zbucium al duhului”, această căutare a lui Dumnezeu, năzuinţă către Dumnezeu, sete după adevărata fiinţare, fără a conştientiza concret în ce constă ea. Limita acestei forme este simţământul cutremurător al atingerii de Marea Fiinţă Vecinică. Toate aceste feluri de experienţe religioase ale omenescului „Eu”, care poartă caracterul unei vieţi deosebit de încordate a adâncului duhului omenesc, sânt cunoscute şi în afara creştinismului, în experienţa pantheistă (buddhism, Plotin, theozofie ş.a.). însă cu ele, de departe nu se epuizează trăirile creştinului.

Drept aceea îmi este vădit că Schleiermacher atârna de bară cu capul în jos. Acest om, fără îndoială dăruit, dar tipic protestant, respingând credinţa dogmatică a Bisericii şi „dogmatizând” propriul său misticism sentimental, tocmai în vârtutea acesteia a căzut într’o sferă străină creştinismului, în cea despre care ţi-am şi scris, şi anume: în viziunea lumii curat pantheiste a lui Spinoza el a recunoscut forma clasică a vieţii religioase. În esenţă Schleiermacher, prin caracterul misticii sale, este mult mai apropiat de pantheism decât de creştinism. El chiar nu socotea de neapărată trebuinţă credinţa în Dumnezeul Personal, credinţa în propria nemurire.

Îmi voiu îngădui să mă repet. Acest tip de trăire mistică a atingerii de Realitatea Existenţei Neajuns de Mari, în faţa căreia realitatea acestei lumi păleşte, pentru creştini este de-abia începutul adevăratei vieţi duhovniceşti.

Această trăire începătoare (cunoscută şi pantheiştilor), Schleiermacher (asemenea theozofilor şi, îndeobşte, pantheiştilor de tot felul) o socotea a fi sfârşitul căutărilor, şi deci lepăda acea ultimă concreteţe, pe care nu o cunoştea cum se cuvine, în care şi împreună cu care Biserica ne-a predanisit descoperirea despre fiinţarea vecinică dumnezeiască.
*
[Scrii:] „Am rămas orthodox în sensul cultural al cuvântului”, şi în acelaşi timp, „am încetat să cred multor dogme orthodoxe”, şi iarăşi, „chipul vieţii mele nu este deloc ascetic”.

În ce constă atunci cultura orthodoxă? Mie mi se pare că dacă este să lepezi Simvolul Credinţei orthodox şi experienţa nevoinţei agonisite prin veacuri de viaţă în Hristos, atunci din cultura orthodoxă nu mai rămâne decât grecescul „minore” (6) şi tetrafonia rusă.

Din cuvintele tale reiese că strâmtelor cadre ale Bisericii tu ai preferat libertatea protestantă: „Printr’o luptă lăuntrică, am dobândit o oarecare libertate duhovnicească”, în această luptă a biruit raţiunea firească. Experienţa istoriei a arătat că raţiunea firească, lăsată de sine însăşi, în chip fatal ajunge la viziunea lumii şi la mistica pantheistă. Dar dacă aceasta se petrece în sufletul unui creştin care totuşi nu doreşte să se lepede de Hristos, precum a făcut Lev Tolstoi, el va ajunge la raţionalismul sau spiritualismul protestant, care din punct de vedere mistic se apropie de pantheism. Cumva m’am convins lăuntric că a lepăda Biserica duce la a lepăda propovăduirea apostolilor: „Ceea ce era dintru început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri … şi mâinile noastre au pipăit pentru Cuvântul vieţii, şi viaţa s’au arătat şi am văzut şi mărturisim şi vestim vouă viaţa cea vecinică (1 Io. 1:1-2).

Cuvântul trup s’a făcut (7). Anume pe acest Logos întrupat, văzut, auzit, pipăit, îl propovăduieşte Biserica în dogmele sale. Concreteţea maximă, Trupul şi Sângele lui Hristos la Liturghie, oare tu nu ai trăit-o niciodată în slujirea Liturghiei? Icoana…, sfinţirea trupurilor sfinţilor sânt atât de vădite când Duhul Sfânt lucrează în ele cu putere, de unde – moaştele, atât de neînţelese, atât de smintitoare spiritualiştilor. Toate acestea le ştii. Şi dacă am vorbit despre ele, nu este pentru că te socotesc neinformat, ci pentru că eu însumi trăiesc ceea ce scriu.

Închipuieşte-ţi o tânără fată ce visează la mire şi nuntă. În visările ei îşi zugrăveşte un chip al mirelui nobil, frumos, înţelept, un erou. Cu inima bătândă şi cu ochii încântaţi îşi închipuie şi nunta, şi de dulceaţa ei se lasă purtată. Şi dulci îi sânt acele visătorii… în acelaşi timp altă fată asemenea ei a păşit în realitate la nuntă cu un minunat mire. Şi ea la vremea ei trăia în visare. Cea dintâi, în nopţile ei nedormite, bineînţeles că nu va da naştere unei noi vieţi, dar trăirile ei visătoare se vor asemăna totuşi întrucâtva cu trăirile nunţii adevărate ale celei de-a doua. Aşa îmi apare acum a fi diferenţa între mistica pantheistă şi viaţa creştină în Dumnezeu.

Cu multă dragoste întru Hristos,
Sofronie ieromonahul.

Din „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” (pp. 298-310)
Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

Note:
(1). Scrisoarea de faţă, ca şi cea precedentă, este răspunsul la Scrisoarea nr. 6 a lui D. Balfour, din 21 Iulie, 1945 (vezi Anexa II, 6: „Trezirea”).
(2). Fap. 17:23.
(3). Auguste Comte (1798-1857), filosof francez, întemeietorul pozitivismului.
(4). Auguste Comte avea dreptate observând o anume succesiune istorică, dar greşala lui, precum a gândirii moderne/moderniste îndeobşte, este a o înţelege drept evoluţie, când de fapt este vorba de involuţie, de o dinamică a căderii adamice. (n.tr.)
(5). Ieromonah orthodox englez şi misionar în India, contemporan cu Balfour, traducătorul Scării în limba engleză.
(6). O formă a unuia din cele opt glasuri ale cântării psaltice bizantine.
(7). Io. 1:14.

Foto (jos): Mănăstirea Russikon (Sf. Panteleimon) © Laurențiu Dumitru

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

În noaptea de 11 spre 12 iulie 2013, Mănăstirea Karakalu din Sfântul Munte Athos s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare pentru a-și prăznui ocrotitorii: Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Printre invitați s-au numărat Preasfinţitul Episcop de Thavmakos, kyr Iacov, starețul mănăstirii Asomaton Petraki din Atena și Starețul Nicodim de la Mănăstirea Filotheu. A doua zi a participat la slujbă și Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatopedi, iar în strană s-au aflat mai mulți părinți vatopedini.

Traducere și adaptate din limbă greacă după o consemnare de pe agioritikesmnimes

Foto: agioritikesmnimes

La Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din Suroti, de lângă Tesalonic, în noaptea dintre 11 şi 12 iulie, au fost săvârşite slujba Privegherii, Sfânta Liturghie şi o slujbă de pomenire a monahului Paisie Aghioritul. Pomenirea a fost săvârşită cu ocazia împlinirii a 19 ani de la mutarea din această viaţă a monahului Paisie, care a trăit cea mai mare parte din viaţa sa la Sfântul Munte Athos şi este cunoscut în toată lumea ortodoxă pentru curăţia vieţii sale, pentru cuvintele de învăţătură şi sfaturile sale care au fost traduse în numeroase limbi.

Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Nikodimos, Mitropolitul Kassandriei, împreună cu Înaltpreasfinţitul Athanasios, Mitropolit de Lemesos din Cipru, înconjuraţi de un sobor de slujitori, din care au făcut parte stareţi veniţi de la mai multe mănăstiri din Grecia, după cum aflăm din Ziarul Lumina. La finalul slujbei, a fost oficiat şi un Parastas pentru monahul Paisie Aghioritul. Soborul de slujitori s-a deplasat în spatele bisericii mănăstirii, la mormântul monahului Paisie, unde a fost săvârşit un Trisaghion pentru cei adormiţi. A urmat cuvântul de învăţătură al IPS Mitropolit Nikodimos, care a cerut şi IPS Mitropolit Athanasios o mărturie personală despre monahul  Paisie Aghioritul, fostul său părinte duhovnicesc.

Sursa: Basilica.ro

Foto (sus): Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi / (jos) Crucea de la mormântul Cuviosului Paisie, Mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul, Suroti © Laurențiu Dumitru

Anul trecut postam știrea: Peste 30.000 de credincioși la mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu – mama sa s-a săvârşit din viaţă ca şi călugăriţă i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae şi l-auîncredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete fără greşeală tot ceea ce citea. La şcoală a avut ca dascăl pe arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma Etolianul.

La vârsta de 16 ani a fost trimis la Smirna, pentru a deprinde învăţătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atât de învăţători, cât şi de elevi, pentru bunătatea şi sensibilitatea sa. în afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte, a învăţat latina şi franceza şi a devenit iscusit cunoscător al limbii eline vechi, ceea ce l-a învrednicit să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a hărăzi­t-o: să facă cunoscute poporului grec asuprit comorile tradiţiei Bisericii.

După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întâlnit pe călugării Grigorie, Nifon şi Arsenie, care fuseseră alungaţi din Sfântul Munte pentru că sprijineau pe cei care susţineau că nu se pot face parastase duminica, deoarece este ziua învierii Domnului. Aceştia, porecliţi de adversarii lor „colivari”, i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat în practica ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hydra trăia un om cu virtuţi deosebite, cunoscător adânc al Sfinţilor Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tânărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, şi în apropierea acestui sfânt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.

Acolo s-a întâlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanţă de oraş. Acest sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de luminos bucuriile vieţii ascetice, încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul lui Hristos şi, luând scrisori de recomandare de la Silvestru, s-a întors în Naxos, ca să se pregătească de plecare înSfântul Munte.

În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu şi, la puţin timp, a fost făcut călugăr sub numele de Nicodim. Primind ascultarea de secretar şi citeţ, el devine curând un model pentru toţi fraţii, atât în ascultarea care o îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu râvnă, cât şi în râvna pentru rugăciune şi nevoinţă. El sporea în fiecare zi, supunând carnea duhului şi pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste. După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte şi l-a însărcinat să diortosească şi să pregătească pentru tipar „Filocalia”, acest manual ortodox al rugăciunii şi vieţii duhovniceşti.

Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Careia, pentru a săvârşi această lucrare vrednică de cei mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi care cerea o profundă cunoaştere a ştiinţei sufletului. La fel a făcut şi pentru alte scrieri, cum sunt „Everghetinos” şi „Tratatul despre deasa împărtăşire” redactat de Sfântul Macarie, dar pe care l-a îmbunătăţit mult. După terminarea acestei lucrări, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus i-au deschis gustul de a se consacra mai complet acesteia.

Auzind de Sfântul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă lucrare a coborârii minţii în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providenţa dumnezeiască, o furtună l-a împiedi­cat să-şi atingă acest scop.

Întorcându-se la Athos şi arzând de dorinţa de a se dărui total rugăciunii în linişte, nu s-a mai dus la Mănăstirea Dionisiu, ci s-a retras la o chilie aproape de Careia, apoi la schitul Capsala, care ţinea de Mănăstirea Pantocrator, într-o sihăstrie închinată Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-şi câştiga cele de trebuinţă. Acolo putând să se consacre zi şi noapte neîncetatei rugăciuni şi cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi, el a urcat repede treptele scării duhovniceşti. După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, a putut să se reîntoarcă în Muntele Athos şi s-a aşezat în schitul Capsala. Nicodim a renunţat atunci de bună voie la singurătatea sa, pentrua profita de binefacerile ascultării, şi i-a devenit ucenic bătrânului. însă abia au terminat construcţia unei chilii când, tulburaţi în liniştea lor, au hotărât să se retragă în insula pustie şi aridă Skyropoula, în faţa Eubeii, în anul 1782.

Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a scris capodopera operelor sale – “Manualul sfaturilor bune” sau “Paza celor cinci simţiri”, despre păzirea simţurilor şi a gândurilor şi despre activitatea minţii. În vârstă de numai 32 de ani, lipsit de cărţi şi notiţe, neavând ca resurse decât bogăţia imensei sale memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a întregii învăţături duhovniceşti a Sfinţilor Părinţi, ilustrată printr-un mare număr de citate însoţite de referinţe exacte. El învaţă cum se poate dezrobi mintea de înlănţuirea plăcerilor simţurilor, pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovniceşti ale contemplaţiei. In timpul petrecut în această insulă, sfântul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l alunge; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi ridica capul din cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut în Skyropoula, el s-a reîntors în Athos, unde a primit marea schimă şi s-a aşezat în chilia Sfântului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un ucenic, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai mult ca oricând scrierii şi cercetării fraţilor care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa. Cu prilejul unei noi şederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a încredinţat grija traducerii şi editării operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. în introducerea acestei opere, care conţine analize atât de profunde asupra contemplaţiei, Sfântul Nicodim precizează că astfel de cărţi nu sunt scrise doar pentru călugări, ci şi pentru laici, pentru că toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască desăvârşirea evanghelică.

El a redactat apoi un “Manual al duhovnicului” care este cel mai folosit în Biserica Greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică, corespunzând celor opt glasuri şi fiecărei zile a săptămânii, “Canoanele Maicii Domnului” cântate la sfârşitul Vecerniei sau la Pavecerniţe în mănăstiri. în afara altor numeroase cântări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după faimoase cărţi duhovniceşti din Apus: “Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli şi “Deprinderile duhovniceşti” de J.P. Pinamonti. Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost cu totul refăcute şi transformate de sfântul isihast, care prezintă în ele o învăţătură desăvârşită despre pocăinţă, asceză şi rugăciunea lui Iisus.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfântului Nicodim să reia şi să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise, îmbogăţind-o cu comentarii. Sfântul, pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decât propria sa viaţă, s-a apucat de muncă cu sârguinţă, adunând patru caligrafi pentru a termina la timp această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o “Pidalion”, adică “Cârma”. El a muncit zi şi noapte, timp de peste doi ani, compilând şi corectând textele denaturate sau contradictorii, comparând canoanele Sfintelor Sinoade cu cele ale Sfinţilor Părinţi şi cu decretele legislaţiei bizantine, şi îmbogăţind lucrarea cu un număr mare de note, care oferă criterii sigure pentru aplicarea canoanelor în viaţa Bisericii. Odată terminată şi trimisă la Constantinopol, lucrarea a aşteptat multă vreme binecuvântarea patriarhală, apoi a fost trimisă ieromonahului grec Teodoret, care se găsea în România, pentru a fi editată cu ajutorul unei subscripţii a tuturor călugărilor atoniţi. Dar acesta din urmă, adversar al „colivazilor” şi al împărtăşirii dese, a introdus în Pidalion corecţi născocite de el însuşi, trădând astfel concepţia autorului şi tradiţia Bisericii. Când cartea, apărută la Leipzig în anul l800, a ajuns la cunoştinţa sfântului, el a fost profund îndurerat şi a scris: „Era mai bine să mă fi lovit direct în inimă cu o sabie, decât să se adauge sau să se retragă ceva din această carte”.

Cam în aceeaşi vreme a fost înştiinţat că manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama – pe care, la cererea Sfântului Atanasie din Păros şi a mitropolitului Leon al Eliopolei, Sfântul Nicodim le adunase cu multă trudă şi le adnotase a fost reţinut la tipograful său din Viena şi a fost distrus de austrieci, aflaţi în căuta­rea mesajelor de propagandă revoluţionară adresate grecilor de Napo­leon Bonaparte. Această veste a contribuit la suferinţa sa şi l-a făcut să verse izvoare de lacrimi, nu numai pentru timpul irosit cu această lucrare de neînlocuit, dar şi pentru pierderea unei astfel de comori.

După ce a rămas pentru o vreme în chilia Sfântului Vasile, unde vieţuise odinioară Sfântul Teofil izvorâtorul de mir, Cuviosul Nicodim şi a reluat viaţa de pustnic şi şi-a continuat lucrarea sa apostolică. îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi grosolani, el se considera cel mai de pe urmă decât toţi. Se hrănea mai mult cu orez fiert, cu miere dreasă cu apă, la care adăuga câteva măsline şi fasole înmuiată. Când era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuţii, cuviosul uita să mănânce. Nu cunoştea decât două activităţi: rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a devenit astfel în întregime rugăciune şi prin această unire cu Hristos, harul dumnezeiesc a pus în inima sa întreaga comoară a Bisericii.

Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui. într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi când n-ar fi observat nimic.

El a redactat apoi un vast comentariu al Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor Soborniceşti. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat “Grădina Harului” şi a tradus comentariul Psalmilor scris de Eftimie Zigabenul.

Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfântul Nicodim depăşea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate in mărturii ale altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o selecţie de vieţi de sfinţi din vechime, precum şi “Noul martirologiu”, adică o culegere a vieţilor noilor martiri, menită să sprijine credinţa creştinilor oprimaţi sub jugul otoman. Mereu preocupat de educaţia poporului lui Dumnezeu, a mai compus şi un „Manual al bunelor obiceiuri creştine” (Hristoitia), un rezumat deosebit al învăţăturilor morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Zi de zi, toţi cei care fuseseră răniţi de păcate sau de apostazie, lăsând episcopii şi duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare şi mângâiere sufletelor. Şi veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi de departe, astfel încât sfântul se plângea că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vârsta de 57 de ani, însă era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care puteau să umple o bibliotecă.

El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mâncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia prietenilor săi Skourtaios din Careia. Aici a redactat, timp de doi ani, „Sinaxarul”, care cuprinde toţi sfinţii Bisericii. întorcându-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa ştiinţă teologică şi seva sa duhovnicească, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. Noi calomnii reuşind să ducă la condam­narea pe nedrept a lui Atanasie din Paros şi a altor trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfântul Nicodim nu a putut să le ia apărarea, ci s-a mulţumit să redacteze o Mărturisire de credinţă.

Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit mult. Revăzând pentru ultima oară comentariul său la Octoih, a zis: „Doamne, ia-mă! Sunt sătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot trupul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, cerând iertare în faţa fraţilor că nu putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, a luat în mâinile sale moaştele Sfântului Macarie din Corint şi cele ale lui Partenie Skourtaios şi, sărutându-le cu lacrimi, a zis: „Voi aţi plecat spre cer şi vă odihniţi pentru virtuţilepe care le-aţi câştigat pe pământ, gustând deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din pricina păcatelor mele! Pe voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lângă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi să mă aducă unde sunteţi şi voi”. În timpul nopţii, a spus: „Mor! Mor! Aduceţi-mi Sfânta Împărtăşanie!” După ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a dobândit o linişte deosebită şi, încrucişând mâinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” în zorii zilei de 14 iulie 1809, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Unul dintre cei prezenţi a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini, decât Nicodim!” Dar chiar dacă astrul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămân un izvor permanent de învăţătură, de mângâiere şi de încurajare pentru plină­tatea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mântuiască în veci. Amin.

Sursa: Doxologia

Vezi și Acatistul Sfântului Nicodim Aghioritul

Inscripția de deasupra mormântului Părintelui Paisie Aghioritul

Pe o placă de marmură a fost încrustat poemul scris de el înșusi:

Aici s-a terminat viața mea,
Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește*,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica
Domnului Hristos.

Monahul Paisie Aghioritul

În urmă cu 19 ani, la 12 iulie 1994, Cuviosul Paisie Aghioritul adormea întru Domnul. Este înmormântat în incinta Mănăstirii “Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti, lângă Tesalonic, ctitoria sa. Să avem parte de rugăciunile sale!

*Aici Cuviosul Paisie se referă la Sfântul Arsenie Capadocianul (v. Icoană), cel care l-a botezat în pruncie pe Părintele Paisie și ale cărei moaște se află în Biserica mare a Mănăstirii de la Suroti. Mai multe despre Cuviosul Arsenie Capadocianul ne istorisește chiar Părintele Paisie Aghioritul:  Viața și minunile Sfântului Arsenie Capadocianul istorisite de Părintele Paisie Aghioritul

Foto (cu excepția Icoanei) © Laurențiu Dumitru

Mai multe materiale cu și despre Cuviosul Paisie Aghioritul găsiți urmând categoria: Paisie Aghioritul

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

20 iulie 2013. Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe: Vă prezentăm mai jos traducerea scrisorii semnate de Sfânta Comunitate a Sfântului Munte Athos pe tema declarării Duminicii drept zi de lucru. Scrisoarea, semnată de Sfânta Comunitate (Chinotita), organul administrativ al Muntelui Athos, este adresată lui Constantin Chatzidakis, Ministrul grec al Dezvoltării:

“Excelența Voastră, Domnule Ministru,

Cu adâncă tristețe, Sfânta Comunitate, formată din reprezentanți ai celor douăzeci de mănăstiri din Muntele Athos, a fost notificată cu privire la depunerea proiectului de lege intitulat “Regulile care guvernează piața de produse și prestarea de servicii”, prin care se permite funcționarea opțională și, în anumite condiții, a funcționarilor din comerț, în ziua de duminică.

În mod sigur, acest lucru reprezintă un pas esențial spre abolirea zilei libere de duminică, stabilită din perioada bizantină și existentă la înființarea statului elen, rezultată din respectarea fidelă a Tradiției Ortodoxe.

Această regulă a fost evitată în timpul dominației otomane, gratiei luptei Sfântului martir ieromonah Cosma de Etolia, care a spus, printre altele: “Frații mei, eu vă sfătuiesc să păstrați duminica, pentru că este dedicată lui Dumnezeu”.

În actuala, foarte dificilă și decisivă cotitură a istoriei moderne a țării noastre, în care poporul grec are nevoie, mai mult decât oricând, de solidaritate socială, de întărire spirituală și revenire la Tradiție – și nicidecum de descreștinare și deteriorarea coeziunii sociale – vă chemăm, Domnule Ministru, să efectuați o revizuire completă a articolului “Funcționarea magazinelor, duminica”.

În speranta că vă veți situa la înălțimea situației, ca onorabil membru al Parlamentului Elen și, în cele din urmă, Tradiția Ortodoxă a poporului grec va fi respectată de către autoritățile politice, vă dorim ajutor, binecuvântare și luminare de sus, din locul nostru sfânt, din partea Maicii Sfinte a lui Dumnezeu, și vă rugăm să acceptați considerația noastră”.

Sursa: Lăcașuri Ortodoxe
Foto: Clădirea Sfintei Chinotite, Karyes, Sfântul Munte Athos / Laurențiu Dumitru

• Miercuri, 7  august: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli

• Joi, 8 august (ziua 1): Ouranopoli. Cu ferryboatul până la Dafni. Dafni – Karyes – Izvorul Sfântului Athanasie Athonitul – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție 40 min până la Chilia și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

• Vineri, 9 august (ziua 2): Schitul Prodromu – Măn. Marea Lavră. Închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița. Marea Lavră (cazare)
  

• Sâmbătă, 10 august (ziua 3): Marea Lavră. Plecare cu mașina până la Morfono pentru o drumeție de o oră până la Schitul Lacu. Închinare și slujbă la Kiriakon – biserica centrală a schitului. Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Duminică, 11 august (ziua 4): Schitul Lacu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita:  Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului)  – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gerontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) - Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). (În funcție de timpul avut la dispoziție s-ar mai putea vizita – Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Chilia Sf. Gheorghe Colciu). Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei Serai (cazare)

• Luni, 12 august (ziua 5): Schitul Sf. Andrei Serai – Karyes. În funcție de timpul avut la dispoziție (până la plecarea spre portul Dafni) se vizitează Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului - Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina din Karyes spre Dafni, îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.

Preț: 210 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

Locuri disponibile: 3 (trei!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

O ultimă şansă

Mergeam cu tatăl meu spre Salonic, cu autocarul, de unde aveam să mergem în Ouranopoli şi de acolo în Muntele Athos. La vamă, la verificarea paşapoartelor, am fost întrebaţi de un act semnat de mamă şi eliberat de un birou notarial, de care noi nu ştiam, deci nu îl aveam. Am uitat să precizez că sunt minor, iar minorii nu pot ieşi din ţară prin vamă fără acel act, care permite trecerea. Am fost scoşi din autocar. Şoferul ne ruga să ne luăm bagajele, tata îl ruga să aştepte. Era ultimul autocar din ziua aceea, şi ar fi trebuit să mai aşteptăm alte două zile până să plecăm din nou, dar nu aveam timp, pentru că mai era o săptămână şi începea şcoala. Agentul vamal refuza să ne lase să trecem. Tata i-a spus că mergem în Muntele Athos, dar el a spus că nu crede pe nimeni, că nu ar avea încredere nici în el când e vorba de nerespectarea legii. Atunci am început să mă rog la Părintele Ilie în gând, pentru că înainte de a pleca la drum citisem câteva din minunile sale. Am fost cu vreme în urmă la cimitir, la moaştele lui. Tata mi-a spus apoi că el se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie. Cam după cinci minute, agentul vamal ne-a spus să vorbim cu şeful său. Şeful său nu ne-a lăsat nici el să trecem, spunându-ne că ar trebui să vină mama cu maşina la vamă. Mama era la nişte cursuri de perfecţionare şi nu putea răspunde la telefon. Dar, nici dacă ar fi răspuns, nu putea aştepta autocarul până venea ea la vamă. După alte zece minute, şeful a început să mă întrebe unde locuiesc, meseriile părinţilor, dacă mama locuieşte cu noi, şi alte lucruri asemănătoare. După ce am răspuns, într-un final ne-a lăsat să trecem, deşi conform legii era interzis. Ştiu că părintele Ilie Lăcătuşu ne-a ajutat.

(C. V.)

Azi, 22 iulie, s-au împlinit 30 de ani de la plecarea la cer a Părintelui Mărturisitor Ilie Lăcătușu ale cărui moaște întregi, neputrezite, se află la Cimitirul Giulești din București. Să avem parte de rugăciunile sale! (L.D.)

Vezi și mărturie despre sfințenia Părintelui Ilie Lăcătușu (video) AICI
Vezi și blogul dedicat Părintelui Ilie Lăcătușu (viața, minunile, acatistul, mărturii)
Sursa mărturiei: Blogul dedicat Părintelui Ilie Lăcătușu
Mulțumesc prietenului Ciprian Voicilă care a îngăduit preluarea acestei mărturii pe Blogul Sfântul Munte Athos

Jurnal Athonit
sau
Initierea Domnului

Avertisment:
Stiu că acest jurnal
(ca orice jurnal)
se va opri brusc.

Miercuri, 8 Aprilie 1998 – Bucuresti
Dimineata, cu jumătate de nădejde si cu un rucsac plin de semnificanti (anii care n-am mai urcat pe munte îmi rup salele), la Consulat: o, minune! – grecii ăstia-s mai putin mincinosi decât am fost eu persuadat să cred. Totusi, totusi: nu mai departe decât mâine, le Tesalonic, Al. (Cel necunoscut si firesc – gazda noastră de o noapte, jumătate român, jumătate grec. Grec după tată. De fapt, ne va mărturisi, la insistentele Flăcăului, că el se simte întreg grec si întreg român – desi românii îi spun “Grecule!”, iar grecii îi spun “Românule!”), Al., deci, cu tristete spunea că cea mai semnificativă, mai clară trăsătură comună a grecilor de astăzi e minciuna. “Au devenit toti niste mincinosi. Toti mint pe rupte.” Si era trist, si visa la grecii de altădată…

Totusi, îmi dau viza (adevărul e că erau decis să le spun că stau acolo cu rucsacul în spate, în fata Consulatului – că n-am venit de-acasă cu rucsacul ca să mă-ntorc înapoi), iar Dumitru cel Rău, bietul, jalnicul cerber român de la Consulat e, ar zice cineva, suspect de amabil.

Pe autocar ne distrăm, cu Părintele A. – râsu-plânsu: eu chiar mă nelinistesc –, la gândul că ajungem în vama grecilor înainte de miezul noptii. Am cerut viza din 9 Aprilie…

Trecem Dunărea cu un soi de slep de secol XIX: 3 ore. Manevre neverosimile, ca pe Mississippi.

La bulgari soselele (poti să nu vorbesti de soselele în care e banii populatiei?) sunt mai bune si mai prostituate – dar pustii (în mijlocul săptămânii): nu au bani de benzină. Din zece în zece minute mai vezi câte o camionetă sau câte un tir. La un popas, cu vad, frigidere Coca-Cola goale. Bem apă de izvor bulgăresc.

Joi, 9 Aprilie 1998 – Tesalonic
Noroace si umblături de la Domnul Dumnezeu. Dumnezeul intempestiv si Dumnezeul care te răbdureste. Dumnezeu e si Zeul locului ăstuia, asa cum e el, si al oamenilor locului ăstuia, asa cum sunt ei. S-a străduit o zi întreagă să mă convingă. Dragul de El: a reusit, către seară. 

Vineri, 10 Aprilie (în săptămâna dinaintea Săptămânii Mari) – Muntele Athos
În drum spre Vatopaidiou, pe bancheta din spate a jeep-ului, primele pulsiuni ale MUNTELUI. Muntele ăsta retras si linistit trebuie că e un vulcan spiritual – înviat din propria-i cenusă, îmi va spune peste zece zile Părintele Macarie de la Simonos Petras: când cei mai optimisti credeau că cea mai bună solutie ar fi ca toti monahii să fie adunati într-o singură mănăstire, iar restul să fie transformate în muzee-hoteluri, câteva infuzii de obsti noi de monahi tineri, venite din Grecia, sub îndrumarea unor stareti harismatici, l-au înviat, l-au făcut să irumpă. Si irumpe: când si unde te miri, când si unde nu te miri.

Vatopaidiou: când intri pentru prima oară într-un katholikon athonit esti coplesit, sufocat, stropsit, zdrobit de candelabrele lui (polieleos-ul si horos-ul: polieleos pentru că e pus în miscare la Polieleu, si horos pentru că horeste în momentele mai înăltătoare ale slujbelor), de multimea (inflationistă?) de icoane, care înconjoară chiar si colonadele, de multimea sfesnicelor (neornamentale). Îmi vor trebui două zile ca să încep să trec dincolo.

Igumenul Efrem.

Cei cinci români de aici. Pe patru îi cunosc din tară. Tineri, toti unul si unul. În tară de ce nu s-au putut aduna? Să răspundă ritorii.

Ah, duhul (demonul, dracul) tării mele! Credeam că esti o băltoacă stătută, cu mătasea broastei mai groasă decât smântâna pe laptele de bivolită. Credeam că esti (apud Sebastian M.) o mare de nisip în care dacă arunci un bolovan (sau chiar o gogoasă), indiferent cât de mare, nu se întâmplă nimic altceva decât miscarea celor câteva firicele de nisip împrejurul căzăturii, cu exclusivitate pe conturul zonei de impact… Cred si acum. Dar acum mai cred că o bună poarte din nisipul mării acesteia e încă în aer, după uraganul comunist.

Acum asteptăm Vântul, Duhul să sufle unde vrea.

Sâmbăta lui Lazăr
Vatopaidiou are multi străini. Într-o obste de 68 de monahi sunt 6 australieni (! – îti vine să zici), 5 români (plus al saselea arvunit), 2 francezi, un ceh, un brazilian, un american.

Igumenul Efrem: mers si aer de luptător-până-la-capăt; mentalitate de învingător. Mercenar cu experientă, căpătată în luptele din Nea Skiti. Si figură luminoasă, zâmbitoare. Un om care stie să râdă, în stare de sotii. Hâtru.

Sigur că îmi place.

Atmosferă normală, sănătoasă în mănăstirea asta.

Sigur că îmi place.

Părintele A. iară muteste si fuge. De două zile dispare când e prilej de schimbat o vorbă, ca si când nu ne-ar cunoaste (limba si pe noi). Îl voi întelege mai târziu? Îl voi întelege mai târziu.

Duminica Floriilor
Pe la prânz, 2-3 ore cu monahul Th.. “Vrea să mă cunoască” – că nu mă recunoaste; să mă testeze, să vadă ce si cum gândesc.

Vorbim si despre pozitia mea ecumenică: mă explic. Drept urmare, imediat după vecernie, înainte de a intra la trapeză, monahul Th. mi-l prezintă pe monahul Matei: american, vetero-catolic, ieromonah augustinian, convertit la ortodoxie si rebotezat la Sfântul Munte. Prima ispită marcantă: schimb câteva cuvinte cu părintele. Îl întreb – m-am scăpat: « Scapă-mă, Doamne! » –, îl întreb dacă e rebotezat. Monahul Th. intervine si-i explică – ca un adevărat ad-vocatus – că eu sunt împotriva rebotezării. Eu, ca să nu tac: “E un punct delicat, care sminteste”. Părintele Matei zice “Da” si meditativ, în drum spre trapeză, mă întreabă: “Esti catolic?”. Apuc să zic că nu, sunt ortodox, iar el apucă să zică “Mai vorbim mai târziu”.

Speriat. Ce m-o fi apucat? N-am venit aici pentru discutii intelectual-teologice! Am venit pur si simplu ca să cunosc din experientă, prin împreună-trăire, prin împreună-vietuire, un alt mod de viată: cel monastic.

Îmi propun să-mi cer iertare, dar după masă părintele fuge (cred). Bâta lui Dumnezeu: N-am vrut să-i zic chestia cu rebotezarea, pentru că n-am vrut să contest ceea ce pentru el e nasterea (sau re-nasterea) din nou.

Semnele începutului initierii Domnului.

Nu-l voi mai vedea în zilele următoare. În aceastăsi zi, s-a îmburdat scăunelul cu el în timp ce aprindea candela Doctorilor Fără de Arginti. Monahul Th. îmi spune că n-a văzut om care să sufere de atâtea boli si răniri deodată. Desi nu se vedea cu ochiul dinafară.

Seara, după vecernie si după cafeauă, cu Părintele A., cu monahul Th. si cu Flăcăul, începe initierea – initierea Domnului.

În Orientul Îndepărtat initierea ti-o face guru-ul.

În crestinism initierea o face Domnul Însusi prin te miri cine. Proverbul zice: “La cel fără de minte îi trebuie unul fără de lege. La cel fără de lege îi trebuie unul fără de minte”. Dar Domnul e încă si mai nuantat, încă mai fără de discernământ – că El e mai presus de tot discernământul si nuanta.

Initierea Domnului:

1. Pe balcon, apus de soare, foc încrucisat: învătarea (de la enseigner, nu de la apprendre), cu condescendentă, dacă se poate. Dragoste prietenească si frătească: bătăi pe umăr si “Le-am tot spus-o si la studenti…”. Dar: “A învăta pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra.” (Patericul, Pimen 157).
2. În oală, în barcă – eu, cel învătat teolog; eu, cel cu discernământ; eu, gnosticul – cu juniorul, cu junele, cu începătorul (entuziast dar încetosat: care nu stie că acum nu face altceva decât să urmărească, cu ajutorul Părintelui A., un fir rosu prin ceată; Domnul, Lumina, Soarele, va risipi la timpul potrivit această ceată de pe munte; si Duhul, Vântul, care suflă unde si când vrea). Flăcăul. Se lipeste egalizând. Disconfort. Nu mă zburlesc. Mă mai scutur câte un pic. Îl mai arunc în apă până la brâu…

Amândouă la un loc – 1 si 2 – icoană (Doamne, iartă-mă!) a ceea ce a fost pe Cruce: suferinta si umilinta.

20,30: Acum, asta îmi mai lipsea:

Flăcăul să se uite în caiet
si să descopere marele secret:
că, vorba ăluia:
Iulian cel Mare
scrie despre
Dumnezeu cel Mic.

De-acum îl voi lăsa pe masă. Răutate provocatoare? Vai de cel prin care vine ispita. Dar si: Fiecare pasăre pre limba ei piere.

Luni-Marti în Săptămâna Mare
De trei zile, îl tot rog pe pater Irineu, francezul, si eu si Părintele A. si monahul Th., să mă introducă la igumen. Igumenul spovedeste toate cele 5-6 ore ale privegherii de noapte. Doi monahi misună printre credinciosii vizitatori din biserică si-i întreabă provocator dacă n-ar vrea cumva să discute cu părintele igumen: mreajă pentru spovedanie. Marti noaptea, într-un târziu, pater Irineu mă invită afară ca să-mi transmită din partea igumenului că dacă vreau să rămân ca novice la Vatopaidiou nu e posibil. Că asa si pe dincolo zece minute, fără să mă lase să spun nimic, de frică poate să nu insist. Situatie penibilă: nu cerusem nimic… De ce oare trebuia să mi se « refuze » ceva ce nici măcar nu am cerut (după logica asta putea să-mi « refuze » si igumenatul…)? Apoi mă întreabă dacă am nevoie de bani. Kyrie eleison! Mă întreb dacă într-adevăr realizează penibilitatea situatiei. Apoi îmi spune că mai sunt si alte mănăstiri (bineînteles, sunt 20 de mănăstiri la Muntele Athos!) si că pot oricând reveni la Vatopaidiou.

Da, voi pleca mâine dimineată. As pleca acum, fugind, de jenă. Mă comport normal (adică, după normele crestine), ca să nu-i întorc situatia de penibilitate. Nu pare să-i fi dat seama, dragul de frantuz, cât de jalnic i-a fost discursul.

Martea Mare
Masina mănăstirii merge până la Dafni – portul Sfântului Munte. Apuc să-mi iau o hartă si să sar în caiacul pentru Simonos Petras.

La 340 de metri deasupra mării, agătată, mănăstirea Simonos Petras: o capră neagră athonită, singura în fapt. Pentru că în peninsula Athosului nu sunt decât mistreti si coioti, dintre animalele sălbatice. Un pustnic care vânează un mistret s-a aranjat pentru o bună bucată de vreme – 100.000 de drahme: poate să zică “Kyrie Iisou Hriste, eleison me” fără să mai aibă grija zilei de mâine…

Numele mănăstirii nu este legat de cel al Apostolului Petru, verhovnicul apostolilor, ci de cel al cuviosului care a întemeiat mănăstirea, Osios Simon “al Pietrii”, care, în timp ce se ruga în grota lui – într-un bol de piatră –, a avut o viziune a stelei magilor deasupra stâncii pe care se află acum mănăstirea, când Maica Domnului i-a zis: “Acolo să întemeiezi o mănăstire. Si acea mănăstire va fi un nou Betleem”.

Mas cu peripetii si Providentă.

Miercurea Mare
Părintele Macarie: firesc, prietenos, atent.

Comunitatea trece printr-o perioadă dificilă: părintele Aimilianos e foarte bolnav. Părintele arhimandrit Aimilianos e cel care i-a adunat pe toti aici (în fapt, mai întâi în Mănăstirea “Schimbarea la Fată” din Meteore) si un precursor al reînnoirii Sfântului Munte. Lipsa lui e o grea încercare pentru comunitate. Totusi, toate sunt în mâna lui Dumnezeu, îmi spune părintele Macarie: “Acum vrea să vadă un pic cum ne descurcăm singuri”.

Scrisoarea de recomandare a Prea Sfintitului e foarte bine făcută, poate să convingă. Dar trebuie discutată de comunitate. Hai miercurea viitoare.

Îmi las rucsacul aici si plec peste munte la Filotheou: 6 ore, pe drumuri forestiere si cărări. Se taie multă pădure în Athos (la limita dezastrului ecologic), si unde pe hartă sunt două drumuri forestiere, pe teren sunt cinci. Nu stiu cât oi fi ocolit. Dar stiu că amabilitatea tăcută a arhondarului, isihia chipului si aerului lui, asezarea lui sufletească m-au reconfortat.

Slujba de noapte: în genul Vatopaidiou-lui (în fapt, ca traiect spiritual, Vatopaidiou e puiul Filotheou-lui), dar nu la fel de reusită din punctul de vedere al cântării si al celorlalte elemente de cult: tipicul aprinderii sfesnicelor, tipicul miscării, legănării candelabrelor etc. Însă pentru Filotheou acestea nu tin de o lipsă, ci de o diferentă de principii de viată duhovnicească.

Atmosferă absolut nouă: Amestec neverosimil de grecesc si rusesc. Infuzie de pietate rusească în spiritul grec. Domneste Sfântul Serafim de Sarov – dar, pardon!, înainte de a vedea Lumina necreată. Atitudine exterioară si fizică de pocăintă: capul si umerii plecati, mâna dreaptă la inimă, metanii mari (raritate la greci), ochi înlăcrimati, « tras » la mătănii.

Sigur, monahul Th. nu va fi de acord. Lui îi place în mod deosebit Filotheou. Dar miercurea viitoare, vorbind despre diferentele de stil dintre mănăstirile athonite, părintele Macarie îmi va spune: “Pentru început, pentru novici deci, noi credem că este importantă comunicarea, deschiderea, un fel de integrare socială a noului venit în ceea ce este « societatea » noastră. Spre deosebire de Filotheou, de pildă, unde novicii sunt imediat pusi la tăcere si la « Doamne, Iisuse… ».”
 
Joia Mare
Din nou mă tot învârt pe drumuri forestiere încâlcite. Din nou nimeresc calea cea bună (mai târziu, când voi întelege prin ce hătis de cărări am umblat, mă voi tot minuna): chilia grecească “Sfântul Andrei”, apoi chilia românească (basarabenească) Kukuvin, “Sfântul Ioan Teologul”, apoi chilia părintelui Mihail, si, în fine, schitul românesc Lacu (Lakkoskiti).

De la « chilia » “Sfântul Andrei” (o vilă bine îngrijită, două Mitsubishi de teren, o biserică mare) prind cărarea. Singură si sigură, mă întâlneste în zece minute cu părintele Siluan: la chilia Kukuvin, fostul schit românesc “Sfântul Ioan Teologul”, ei sunt veniti din Republica Moldova, precizează dintru-nceput părintele Siluan, turnându-mi un pahar de vin rosu – pentru că în vechiul schit au fost multi moldoveni, se explică. E masiv. Ospitalier – primul lucru, m-a invitat la un blid de bors –, dar n-a schitat nici un zâmbet. Gospodar: chilia e ca o casă mare românească de la munte (mi-o amintesc pe-a bunicului de la Valea Largă) – cu tot ce-i trebuie omului vrednic.

Alte zece minute până la chilia părintelui Mihail. Trebăluieste prin grădinită: “Domnul, fiule”. E bucuros să mă vadă. Zâmbeste cu toată fată (fiinta), mă întreabă si-mi spune de una si de alta. 666. Cărtile de identitate ale lui Anticrist. Profetiile din Serbia. Din vorbă-n vorbă îmi spune că un frate de la Prodromu a fugit si că acum se află la Lacu.

– Păi, dacă n-a fost bun la Prodromu, nu va fi nici al Lacu, zic eu.
– A, nu asa, fiule. Că aisi sînt niste drasi foarte iuti, care cînd te-apucă, numa’ rugăsiunile Maisii Domnului te mai scapă. Multă rugăsiune la Maica Domnului. Că ea-i stăpînă aisi. Cînd am venit eu aisi [la Prodromou, părintele Modest îmi va spune că părintele Mihail a venit « aisi » cu al doilea val românesc, în fruntea căruia s-a aflat părintele Petroniu, staretul Prodromou-lui] nu am avut de la sine sere sfat. Dar am găsit la Kolsiu un părinte din Sibiu, care ne-a zis: “Măi fratilor, vedeti că sunteti în Grădina Maisii Domnului si grădinarii îs iuti”. Că sînt niste drasi iuti aisi, care caută să-ti arate că n-ai făcut bine c-ai venit aisi, si să te arunse afară.

Mi-a mers la inimă părintele, cu simplitatea lui cu tot. Iarăsi: statornicia îti dă ea însăsi o întelegere superioară a lucrurilor importante, a tâlcurilor lor duhovnicesti. Si monahul Th. îmi spunea, relativ la aprecierea specială pe care părintele igumen Efrem o are pentru părintele Dionisie de la Kolciu (Kolitzou), că igumenul Efrem si în general călugării cu ceva experientă aici, în Sfântul Munte, apreciază în primul rând statornicia ca dătătoare de întelepciune si de sfintenie.

Mai am vreo oră, o oră si jumătate până la Lacu.

Cărarea e ca bârna gimnastelor, dar clară, prin pădure, uneori iute (ar zîse părintele Mihail).

Lakkoskiti, numele grecesc al schitului ar însemna « schitul din văgăună »… Văgăuna asta splendidă este una din foarte vechile vetre monastice românesti din Athos. Firesc, se stiu putine despre această asezare isihastă: la 1754 vietuiau aici 30 de călugări. La începutul secolului aici se osteneau peste 120 (!) de monahi, dar criza comunistă (krisis, adică judecată) i-a spulberat pe toti până la Revolutie. Au mai rămas în viată 2-3. Între ei, părintele Iulian (acum la Prodromou) e duhovnicul majoritătii românilor athoniti – pentru că, îmi spune unul din pustnicii români de pe Athos, “atunci când te spovedesti la părintele Iulian, ai impresia că el ti se spovedeste tie”!

Mă tot învârt între biserica-katholikon si chilii (case, mai pe româneste) fără să mă dumiresc unde-i schitul. La o chilie mai dărăpănată, niste lucrători în brazdă îmi spun intrigati: “Aici îi schitu Lacu!” Nu, nu – eu sunt cel intrigat, stupefiat: Cum aici??? “Aici, si-acolo, si dincolo”. Aha, care va să zică schitul ăsta e un fel de lavră (după definitia veche, antică): cinci chilii (=case) – fiecare cu grădinita ei, cu capela ei – împrăstiate de o parte si de alta a apei, ca în satele noastre de la munte (iar mă-ntorc la Valea Largă). Biserica a căutat să fie undeva la mijloc, aproape si departe de toti.

Clujenii.

Părintele staret Stefan: direct, serios, la locul lui (o bună reputatie între greci).

Vinerea Mare
Incendiu! trei ore: între 12 (ceasul al saselea) si 15 (ceasul al nouălea): “Si era acum ca la ceasul al saselea si întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea” (Lc. 23, 44).

Vin si pompierii, după vreo două ore (o oră i-a tot sunat părintele Stefan, dar la amiazi… pot si ienicerii să invadeze Grecia că tot degeaba: ei dorm), la spartul târgului: vântul l-a întins, vântul l-a stins. Apar si două avioane (generatia Henri Coandă); multă zarvă pentru prea putin: a ars un triunghi isoscel de teren împădurit cu baza de vreo 30 m si laturile de vreo 50 m – oricum, locul fusese cândva terasat si plantat cu măslini si lămâi, iar acum năpădit de arbusti cât tufele cel mari de aluni, ar fi trebuit curătat cu sapa cu cu coasa…

Bunul Dumnezeu schimbă toate în[tr-un anumit fel de] bine: imprudentul călugăras a pus focul (ca să ardă ceea ce deja curătase – românasi gospodari cum suntem, trebuie să facem ceva si în Vinerea Mare), iar Domnul a lăsat să ardă numai cât a trebuit. Doxa to Theo: aici va fi, poate, casa si grădinita părintelui Paisie, vecinul de chilie si ucenicul părintelui Nicolae Steinhardt la Rohia.

Aici coincidentele sunt mai frapante decât în lume, si links-urile si concluziile « mai » indubitabile (la viteze mari si accidentele devin « demne » de telejurnalul de seară: dar nu interesează pe nimeni un buletin de stiri athonit…). Seara părintele Stefan îmi spune că în Postul ăsta a mai ars o chilie, în întregime, la Karyes, capitala Republicii Monahale, martea primei săptămâni din Post. Alt destept care se trezise să-si măture ograda. Marti, a doua zi din Post, si Vineri, cu două zile înainte de Praznic. Pentru cine are urechi de auzit si ochi de văzut Dumnezeu indică cu precizie: data, limitele, intervalele etc. Iar precizia depinde de ochi si urechi (simturile duhovnicesti « percep » prin cele psiho-trupesti), nu de Dumnezeu.

Prima si ultima săptămână din Sfântul si Marele Post: în mod traditional, săptămânile ispitelor. Dar, specific Sfântului Munte, spunea igumenul Vatopaidiou-lui, părintele Efrem, este săptămâna a treia din Post: atunci se dezleagă asupra călugărilor athoniti cele mai teribile încercări din partea demonilor, până-ntr-acolo încât să-i scoată din mănăstire si din cinul călugăresc.

Ce-si mai bat crengile, numai pe jumătate înfrunzite, unii de altii artarii ăstia exotici! Suflă vântul de pe Muntele acesta al Schimbării la Fată, nou Tabor, “ca toti « Muntii lui Dumnezeu » unde El S-a descoperit oamenilor: muntele Sionului, muntele Sinai, Carmelul lui Ilie, muntele Măslinilor si Golgota; sau ca toti ceilalti « munti sfinti » unde Dumnezeu a locuit « în sfintii săi » (Ps. 150, 1) « în dumnezeiască adunare » (Ps. 81, 1): Olimpul Bitiniei, de unde au venit primii athoniti, muntii Latros si Ganos, muntii Ceahlău si Bucegi, Monte Cassino-ul sfântului Benedict, muntele Mercur al Calabriei, refugiul ascetilor bizantini în timpul persecutiilor; sau ca toti ceilalti munti monastici ai Asiei Mici, ai Peloponezului, ai Macedoniei, ai Armeniei, ai Caucazului; Athosul se identifică deci cu toti acesti munti care au devenit fiecare un alt Tabor pentru monahii din toate timpurile” (Archimandrite Aimilianos, Higoumène de Simonos-Petra, L’Expérience de la tranfiguration dans la vie du moine athonite, brosură A5 noncomercială editată de Mănăstirea Simonos Petras, fără an, p. 4 passim). Munti unde se trăieste atât în vuietul vântului (citeste Duhului), cât si în suflarea lui lină. În tot cazul, vântul suflă dinspre Munte. Si suflă unde vrea. Aprinde si stinge incendii. Aprinde si potoleste incendii sufletesti.

Sâmbăta Mare
Întotdeauna am avut senzatia asta de încremenire, liniste deplină, aproape pustie, în Sâmbăta Mare. Desi stiu că deja Învierea a început. Că de-acum gata cu moartea (“Prăznuim omorârea mortii, sfărâmarea iadului si începătura altei vieti, vesnice…”). Care va să zică, odată cu moartea pe Cruce a început Învierea. Nu există timp – ca durată, ca interval, ca timp curgător: hronos – între Moarte si Înviere. Doar clipă, moment (oportun sau nu: bon-heure sau mal-heure), kairòs, hic et nunc – “Trăieste-ti clipa!”, la modul crestin.

As vrea să ajung la Marea Lavră la Liturghie, la Euharistie. De-asta am plecat cu noaptea-n cap din Lacu, când toti dormeau de întristarea (Lc. 22, 45) Prohodului Domnului.

Pe drumul între ruinele Morfomou-lui si Lavra, niste kyrioi îsi fac loc în inimă si pentru mine: Nissan, Mitsubishi, Land Rover – Texasul monastic. Doxa to Theo!

Marea Lavră: Hârsâială, hărtuială, sfadă – mediteraneene toate; ticuri psihofizice. Ticneala, dacă nu generalizată, măcar atotprezentă.

Ticneală si sfintenie. Ticnitii ăstia de călugări au aici trupul sfântului Athanasios, întemeietorul Lavrei si, dincolo de legende, al Sfântului Munte. Acum încep să mă întreb dacă n-o fi fost si sfântul ăsta ticnit. Se stie că a fost, mai înainte să se retragă aici, un fel de conducător spiritual al ostasilor lui Nichifor Focas, însotindu-l în toate campaniile (cele mai multe, de cucerire). În plus, de ce-ar sta cu ăstia dacă n-ar fi el însusi… Delirez. Mă ticnesc.

Pepinieră de nebuni în Hristos.

Sâmbăta Mare – puseu problematicist: chiar e în Sâmbăta Mare toată firea creată (mai putin oamenii) încremenită, stupefiată, sau asa se percepe prin ochii credintei?

Sâmbăta Mare. Dup-amiaza. Mărturisirea celor patru stihii: pământul – “Iar Iisus, strigând iarăsi cu glas mare, Si-a dat duhul. Si iată, catapeteasma templului s-a sfâsiat în două de sus până jos, si pământul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat; […] Iar sutasul si cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul si cele întâmplate, s-au înfricosat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Mt. 27, 50-51, 54); focul (lumina) – “Si Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc tie. astăzi vei fi cu Mine în rai. Si era acum ca la ceasul al saselea si întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea, când soarele s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a sfâsiat pe mijloc. Si Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredintez duhul Meu. Si aceasta zicând, Si-a dat duhul. Iar sutasul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost.” (Lc. 23, 43-47); apa – pietrificându-se (asa se vede marea de pe drumul acesta prăfuit dintre Lavra si Prodromou); aerul – prin oprirea vânturilor (Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia care se citeste în Duminica Pastilor: Ioan 1).

Seara, cu inima strânsă (trebuie să existe un diavol, un demon, un drac al prejudecătii, la mare cinste astăzi), calc pragul Prodomou-lui. Mă abordează, cu îndrăzneală de pirat, un călugăr subtire, mai degrabă scund, care mă ia una-două la povesti si la arhondaric. Nu e el arhondarul – venise doar ca să-si facă un ceai. Kerasma – mai românească: uzo (tuica Athosului) e mai putin rea, iar rahatul e mai putin mult… Mă dumiresc peste vreun sfert de ceas: e Părintele Modest, venit aici de la Sâmbăta. Povestim despre prietenii comuni, despre cele din tară si despre cele de aici. Se opune cu convingere si persuasiune ideii că Prodromou ar fi “moldovenesc”. E drept, moldovenii sunt ceva mai mult de jumătate, dar pe Părintele Petroniu – cel care a reusit să învie schitul si pe care grecii (!) îl au de sfânt (în tară prea putin cunoscut) –, pe Părintele Petroniu, deci, nu-l interesează si impresionează provincialismele: “Să fie om de nădejde!”, e conditia principală a primirii în obste.

Părintele M. vrea să văd toate ale mănăstirii, inclusiv cripta cu osuarul. E seară, dar nu e înfricosător. Până de curând venea să doarmă aici un călugăr român, plecat din schit la pustie. Părintele M. era cel care-i aducea de mâncare. Apoi acela s-a retras cu totul pe pantele abrupte ale Muntelui. Îl voi întâlni mai târziu, peste vreo două luni, într-o duminică fabuloasă, în drum spre vârful Athonului. Deloc excentric, deloc încrâncenat. Dimpotrivă: un exuberant echilibrat, cu un dezvoltat simt al fratelui – un pustnic după definitiile cele de calitate al Filocaliei. Turul mănăstirii durează o oră – mai putin paraclisul Prodromitei, icoana făcătoare de minuni ce-mi va fi lăudată la mănăstirea Grigoriou.

Patru cafele, în două reprize. Voi mai dormi o oră până la Înviere.

Dar: în post-trezvie si pre-atipeală (Jung?) mă tucă pe gură umbra nedefinită a unui demon păzitor. “Ptiu! Du-te dracului!”, mă scap. 1-0 pentru el. Avei Pamvo, care s-a scăpat cu mânie asupra arătării, bine nu i-a fost: “[…] Atunci… am mers în chilia mea si nu după multă vreme iar a început să mă supere dracul curviei, încât de atâta supărare si scârbă începuse a-mi veni gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar vrăjmasul văzându-mă pe mine asa de tulburat, s-a prefăcut în chipul unei fete arabe pe care o văzusem odată pe vremea secerisului strângând spice de pe urma secerătorilor, si care venind la mine, a sezut în bratele mele. Iar mie asa mi s-a întunecat mintea, încât mi se părea că săvârsesc păcatul trupesc. Dar scârbindu-mă foarte, cu mare mânie am lovit-o cu palma peste obraz si îndată s-a făcut nevăzută. Însă din lovitura aceea, doi ani n-am putut duce mâna la gură, de mare si spurcată putoare nesuferită. […]” (Patericul, Capitolul VI: “Pentru multele feluri de patimi si războaie ale curviei, ce se ridică asupra robilor lui Dumnezeu”, 28, Alba Iulia, 1990, pp. 298-299). Se pare însă (ori: mă însel / sunt înselat) că desi nu sună bine, eficace a fost: peste 7 minute demonul îmi arată cele 40 de fete, aliniate corect, pe un singur rând, în penumbră, si începe să mi le prezinte. N-apucă să-mi prezinte din marfă decât vreo 2-3 mostre. Dar acum măcar stiu ce mă asteaptă: si poporul cel nou al lui Dumnezeu are a pribegi 40 de ani prin pustia proprie. Eu si credinta mea în fata serpilor si a lipsei apei vietii celei adevărate: viata în Hristos.

Astept ÎNVIEREA.

Duminica Învierii – 1998
Plec totusi mai departe, în dimineata Învierii. Gresesc cărarea si merg hotărât pe ea. După 100 de metri, într-o poienită, un călugăr stă cu burta la soare: într-un slip albastru, cu vesmintele si cojocul lângă el. Nu mă aude, poate doarme, poate e mort. Drept răsplată pentru discretie, nu-i fur cojocul. În plus, mi-a arătat (că) drumul (e) gresit. Doxa to Theo!

Totusi, totusi: nu prea poti sti ce anume binecuvintează Dumnezeu: Să plec la drum în Duminica Învierii? Dar, iată, a binecuvântat: pe când aprind candela din coasta muntelui, în locul unde apare, la belvedere, Kavsokalivia – închinată cuviosilor kavsokalivieni: Akakios, Maximos si alti câtiva – bat clopotele katholikonului schitului “Sfânta Treime” (Kavsokalivia): am prins Învierea a Doua. Exuberantă liturgică mediteraneană, nedeplasată. Ce mai: grecii ăstia stiu să se bucure, să se veselească – unii la bodegă, altii la mănăstire. Ospitalitate deplină. Nitam-nisam mi se oferă o chilie, pentru găzduire. Dar trebuie să plec. Am scadenta pentru miercuri la Simonos Petras.

500-600 metri pieptis. Iar mă abat de la cărarea mare (“Nu lăsa drumul mare pentru cărare” – zice proverbul). La chilia ascunsă mă întâmpină Cleo. Cleo? Cleo e mâta mea tragică de la Bucuresti: plângăcioasă ca orice mâtă vesnic înfometată, slabă, dar nu lipicioasă. Fug.

Cărarea, pe această parte a muntelui e grea si de toate felurile: ba pietris, ba bolovănis, ba pământ, ba se scurge prin jnepenis. Depăsesc, cu jind, locul numit “La Cruce”, de unde 6-7 cărări coboară pantele, fabuloase, cu pesteri, ale Katounakiei, iar alta, unică, urcă spre vârful Athonului. Nu mă pot întinde mai mult decât mi-e plapuma. Mai ales că-s jegos, nu mai am nici ciorapi de schimb.

Aghia Anna e micut si drăgut. Si patriarhalicesc. Arhondarul: un călugăr tânăr, spilcuit, aranjat de mama focului, la perfectie. Mă priveste de sus până jos: “We don’t have filoxenia. Go to the Monastery Aghiou Pavlou, one hour from here”. La Aghiou Pavlou sunt deja patru călugări/frati din România. Cel mai vechi are 3 ani: Daniil. Fratele E. îmi explică cum stau lucrurile cu monahii români la mănăstirile grecesti din Athos:

1. Sunt nestatornici (“e greu cu grecii”).
2. Patriarhia română a cerut ea însăsi Constantinopolului să nu-i mai lase în Athos pe monahii români ce pleacă din tară fără aprobarea ei. Că, cică, pleacă cei mai buni…

Dar: (1) cu (2) nu prea se lipeste…

Luni în săptămâna luminată
Sunt simpatici cei de la Aghiou Pavlou; dar un pic dezlânati?!

Dionisiou îmi apare – curată, atrăgătoare, ospitalieră – imediat după coasta muntelui, ca o surpriză plăcută. Arhondarul e amabil. Desi pare mică, aici pot să găzduiască până la 70 de pelerini pe noapte.

Slujba-i faină – poate cea mai apropiată de aerul ortodoxiei românesti: sobrietate ne-rece, seriozitate ne-încruntată.

După vecernie mă plimb pe cărare-n sus. Sub smochin un părinte se roagă în ascuns. Nu mă priveste când trec pe lângă el, la deal. Doar metaniile lungi si uzate se miscă cu regularitate. Eu mă opresc mai sus, după cotul muntelui, ca să se poată ruga în însingurarea-i poate obisnuită. Îmi fac în liniste niste note până începe să picure: ploaie la Athos – un moment important al sfârsitului de primăvară începutului de vară. Cobor grăbit, hotărât să nu-l deranjez pe părintele, Nathanael, îi zic eu în sine-mi, din moment ce-i place să se roage sub smochin, să fie văzut de Domnul sub smochin. Mă abordează însă el: greacă, engleză. Mai apoi o rupe si pe româneste. Mă dumireste: e vlah, a aromân. Îl întreb, în final despre monahii străini din Sfântul Munte. Se face că nu se prinde – eu, nici eu nu-l întreb direct; nu vreau să fortez cu nimic lucrurile. Situatia mea e delicată (nu mi-am luat bani de întoarcere acasă) si mi-e frică să nu mă debusolez, să nu-mi pierd simtul sesizării semnelor, a impulsurilor harului. Părintele « Nathanael » îmi spune: “Dacă vriei să rămâi aici, om videa, om videa”, misterios, si intră în magazinul de icoane. Om videa, om videa. Întâi trebuie să văd ce zice Simonos Petras.

În post-trezvie si pre-atipeală: mă clatin, mă dezechilibrez pe marginea prăpastiei. Ergo: am uitat de ce-am venit aici?

Prima mănăstire, după Simonos Petras, în care mi-ar place cu adevărat să stau: Facă-se voia Ta. Până ce nu vrei să faci ceva cu adevărat crucial pentru viata ta, nu vei putea să întelegi ce înseamnă acest “Facă-se voia Ta”: echilibristică în colaborarea, totdeauna surprinzătoare si contra-programatică, cu harul.

Martea luminată
Grigoriou. Când zic Grigoriou zic părintele Damaschin – într-atâta s-a ocupat de noi, dragul de el. O nouă dimensiune a filoxeniei: să înveti limbi străine (părintele vorbeste engleză, franceză, română, albaneză, suahili – limba congolezilor, unde mănăstirea are acum o misiune –, poate si altele); ca să poti fi mai primitor si să poti ajuta la concret: traduceri de cărti de cult (în suahili) ori de spiritualitate, lupta pentru traditia muzicală bizantină si athonită etc. Intelectualiceste, cred totusi că există riscul ca prin aceste diaconii să se piardă ori să se treacă pe locul doi idealul monastic: eu si Dumnezeu.

Sigur, sigur: ascultarea e mai mare decât toate (“L’obéissance est la vertu suprême. Aimer la nécessité.[…]” “Si mon salut éternel était sur cette table sous la forme d’un objet et qu’il n’y a eüt qu’a étendre la main pou le saisir, je ne tendrais pas la main sans avoir reçu l’ordre.” – Simone Weil, La pesanteur et la grâce, §. La nécessité et l’obéissance, Plon, 1988, pp. 55, 56). Părintele ar fi dispus să vină în România (Timisoara, Arad, Alba-Iulia, Cluj-Napoca) pentru niste cursuri de muzică psaltică (câteva luni). Când aude de disputa dintre muzica psaltică si cea cuntană ne sugerează să insistăm pe lângă părintele staret să-i dea blagoslovenie pentru asta. Acum însă sunt îndreptati cu toate puterile către Congo: “Avem nevoie de voi. Avem nevoie să ne dati două călugărite infirmiere, pe care să le trimitem în Congo”.

Activismul monastic: asta a distrus monahismul în Occident – alunecarea dinspre monahism înspre ordine active, asa-zis monahale: Francezii (si germanii, si toate limbile tărilor traditional catolice) au această distinctie în limbă: moine-religieux.

Sâmbăta luminată

Sunt stupefiat. Pentru prima dată în viată (viata de credintă), zilele acestea am început să am puseuri de îndoială fată de unele puncte esentiale ale credintei crestine. Mi se trage de la prea-multa întelegere fată de baptistii cu care am vorbit, sau de la totala neîntelegere (si deci prea-putina participare) la slujbele astea în greceste?

Vecernia Duminicii Tomii

M-am gândit, astă-seară, în timpul vecerniei (am luat o pauză în încercarea de a discerne cuvinte pe care nu le înteleg), la puseurile de necredintă. Relatia credinta crestină – viata crestină. E dubios doar că toleranta mea fată de baptisti poate fi pusă în legătură cu o lipsă, cu o scădere a vietii în Hristos. Dar nu aceasta se aseamănă cu atitudinea lui Toma. Mai degrabă ceea ce am făcut eu până acum (până să fi primit) judecata mea cu Domnul, necredinta mea fată de El în relativa mea credintă. Descopăr că n-a dormit în tot acest timp. A tesut pe toate căile ite nevăzute ca să solutioneze problema de o manieră specifică legii spirituale, iar nu celor omenesti. Cred că mi-am făcut un prim ad-vocatus athonit în legislatie cerească: Osios Akakios Kavsokalivitis.
Acest jurnal trebuie să se oprească aici. Pentru că si eu m-am oprit aici, la Simonos Petras. Aici si acum (hic et nunc) începe o nouă etapă, ne-jurnalizabilă.

Foto din arhiva blogului (de sus în jos):
(1.) Mănăstirea Iviron, grafică de Tim Vyner;
(2.) Egumenul Efrem Vatopedinul;
(3.) Katholikonul Mănăstirii Vatopedi la ceas de priveghere;
(4.) Mănăstirea Simonopetra;
(5.) Chilia moldovenească Sf. Ioan Teologul – Cucuvino;
(6.) Kiriakonul (Biserica principală) Schitului românesc Lacu;
(7.) Katholikonul Marii Lavre © Laurențiu Dumitru;
(8.) Chilia Sf. Gheorghe, Schitul Sfânta Ana (Agia Anna);
(9.) Mănăstirea Grigoriu © Laurențiu Dumitru;
(10.) Autorul jurnalului athonit, Părintele Iulian Nistea, și editorul blogului Sfântul Munte Athos, Laurențiu Dumitru, la Paris, 9 nov. 2012.

Mulțumesc Părintelui Iulian pentru îngăduința de a posta Jurnalul său athonit pe blogul Sfântul Munte Athos
Sursă: nistea.com

Dialoguri la Athos
Gheronda Iosif Vatopedinul
Editura Doxologia, Iași, 2012
210 pagini / traducere din greacă Nicușor Deciu

PROLOG

Pentru monahi tăcerea este dreptar al vieții. Îi păzește de vorbirea neîncetată și neînfrânată, de judecarea aproapelui și de clevetire, care este moartea sufletului. Îi izbăvește de conflicte și de certuri și le menține necesara liniște lăuntrică pentru nevoința luării aminte la sine. Tăcerea este rodul isihiei, o stare interioară din care se naște cuvântul duhovnicesc.

Când tace monahul și când vorbește?

Avva Pimen dezleagă cu discernământ această problemă:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

Tăcerea nu este un scop, ci un mijloc. Este folosită fie ca să se apropie cineva de Dumnezeu, fie ca să vorbească despre El.

Bătrânii, vechi și foarte cercați luptători ai duhului, se silesc să se facă învățători duhovnicești și călăuzitori ai creștinilor, care se apropie de ei fie din curiozitate, fie din interes, fie mișcați de o nevoie duhovnicească mai adâncă. Lor li se adresează întrebări stăruitoare, care privesc probleme serioase și fundamentale ale vieții duhovnicești. „Părinte, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc?” „Spune-mi un cuvânt!” „Ce să fac pentru patimi?” „Dă-mi o poruncă și o voi păzi pe aceasta!” „Ce să păzesc ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?”

De obicei Bătrânii răspund scurt, cuprinzător și apoftegmatic. Cuvântul lor nu este unul ce ține de gândire, rezultat al unui proces intelectual. Este un cuvânt matur și împreunat cu durere, direct, puternic, sobru, care pătrunde în adâncul sufletului celui ce întreabă.

Într-un limbaj simplu, fără figuri retorice meșteșugite, arată comoara ascunsă a vieții duhovnicești. Bătrânii oferă înțelesuri totdeauna actuale. În acest fel ei devin faruri pentru cei ce navighează pe marea întunecată a confuziei și a înșelării.

Bătrânii, nevoitori smeriți, neînsemnați și nearătați lumii, prin străvederea lor pătrund în sufletul celor cu care grăiesc, iar răspunsurile lor corespund nevoilor reale ale acelora din urmă. Scopul cuvântului lor este „zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4, 29).

Ei evită să răspundă, dacă cei ce întreabă văd pilda și lucrarea lor. Odată, când l-au rugat un frate pe Avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt”, acesta a răspuns: „De ce mă silești să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă”.

Cuvântul Bătrânilor este practic și urmărește scopuri practice, adică să ajute la izbândirea desăvârșirii și sfințirii „în Hristos”. Acesta este un cuvânt plin de dragoste. După cum vedem în tradiția Bisericii, Bătrânii mărturisesc că: „A da și a lua dragoste mie îmi era”.

Când Avva Theodor al Fermei s-a apropiat și a cerut sfat de la Avva Pamvo, acesta a răspuns: „Du-te, mila ta să o ai peste toți, căci mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”.

Mișcat de dragoste, Preacuviosul nostru Bătrân Iosif Vatopedinul a răspuns de-a lungul timpului la diferite întrebări și problematizări ale închinătorilor Mănăstirii noastre. În prima parte a acestei mici cărți sunt adunate o parte din aceste cuvinte. În partea a doua, cu titlul „Culegere filocalică”, se face traducerea din limba greacă veche în neogreacă a unor texte scurte din Filocalie și din Sfinții Părinți, care au legătură cu întrebările din prima parte.

Ne rugăm smerit ca și această carte să-i ajute pe frații noștri binecredincioși din lume să făptuiască o viață de sfințenie „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Arhimandritul Efrem,
Egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi

Duminica Mironosițelor 2003

Sursa: doxologia.ro

Vietile celor care au zidit mănăstirile athonite
Editura Doxologia, Iaşi, 2010
244 pagini

Pentru orice creştin ortodox, mănăstirile din Muntele Athos sunt nu doar obiective de pelerinaj, oaze de spiritualitate, care astâmpără setea sufletească a celor atraşi de viaţa monahală autentică, ci şi centrul de excelenţă a monahismului ortodox.
La Editura Doxologia, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a apărut lucrarea „Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite”, o traducere din limba engleză. Vieţile ctitorilor sunt prezentate în ordin cronologic, începând cu Sfântul Atanasie al Trapezuntului († 1004) şi terminând cu Sfântul Simeon al Noii Tesalii († sec. XVI). Pentru iubitorii de carte de spiritualitate ortodoxă, lucrarea aceasta este o mângâiere sufletească, ce alină pe căutătorii de aur duhovnicesc. Cartea prezintă atât vieţile, cât şi minunile pe care părinţii îmbunătăţiţi ai Athosului le-au săvârşit în timpul vieţii şi după moarte. „Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite” are o bibliografie bogată şi două sute de note bibliografice, ceea ce demonstrează că nu este doar o lucrare aghiografică de popularizare a credinţei, ci una de specialitate, care poate fi citită de orice creştin iubitor al credinţei creştine autentice. Paginile cărţii sunt pline de istorie, de fapte minunate şi de vieţi sfinte, repere pentru omul contemporan care doreşte să fie urmaş al sfinţilor în lumea aceasta şi părtaş alături de ei în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sursa: doxologia.ro

• Joi, 15 august: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli

• Vineri, 16 august (ziua 1): Ouranopolis (aprox. 6.00 am). Pelerinii se îmbarcă pe ferryboat până în Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Schitul Lacu (închinare la kiriakon – biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Sâmbătă, 17 august (ziua 2): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Plecare spre Athon (2033 m.), vârful Sfântului Munte Athos. Închinare şi odihnă la Chilia Panaghia (1500 m).

• Duminică, 18 august (ziua 3): Vârful Athonului (2033 m.). Spre seară se adună sute de pelerini şi monahi ce urcă special pentru praznicul Schimbării la faţă după calendarul vechi, neîndreptat. Priveghere de toată noaptea care se face pe Vârful Athonului la Bisericuţa Schimbării la faţă.

NOTĂ: Acest pelerinaj se adresează în special celor ce vor să ajungă de praznicul Schimbării la Faţă pe Vârful Athonului. Sunt pelerini cu experienţă pe Muntele Athos care şi-au făcut obicei de a urca an de an la Schimbarea la Faţă pe Athon. Drumul spre vârf durează vreo 7 ore şi necesită o condiţie fizică deosebită. Pelerinii trebuie să aibă cu ei mâncare pentru două zile, izopren, sac de dormit şi îmbrăcăminte groasă.

• Luni, 19 august (ziua 4): Se va coborî de pe Athon la Schitul Prodromu. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Peștera Sfântului Athanasie Athonitul (opţional). Schitul Prodromu (cazare).

• Marţi, 20 august (ziua 5): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) - Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Măn. Xiropotamu (închinare la odoarele mănăstirii) - Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Karyes. Plecare din Karyes spre Dafni, portul principal al Sfântului Munte. Plecare din Dafni spre Ouranopolis cu ferryboatul Aghia Anna în jurul orei 16.00. Ouranopolis. Plecare spre România. Serres  – Sofia – Giurgiu – Bucureşti (în jurul orei 8 am, dimineaţa zilei de miercuri 21 august) – Buzău – Focşani – Adjud – Moineşti. 

Preț: 320 euro cu toate cheltuielile incluse (diamonitirion, ferryboaturi şi taxiurile din Munte)

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Vezi mai jos un slide-show de imagini de la Chlia Panaghia (1500 m.) şi de pe Vârful Athon (2033 m.)

• Sâmbătă, 24 august: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
  

• Duminică, 25 august (ziua 1): Ouranopoli – Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Schitul Lacu – (închinare la kiriakon). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Luni, 26 august (ziua 2): Schitul Lacu. Drumeție aprox. o oră până la Morfono, de unde se ia un maxi-taxi. Morfono – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

• Marţi, 27 august (ziua 3): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) - Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului, participare la privegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului – 28 august – după calendarul vechi, neîndreptat; privegherea aceasta este una dintre cele mai lungi, înainte de Vecernia mică se merge în procesiune la paraclis de unde se ia Icoana Portărița și este dusă în biserica mare – katholikon). Măn. Iviron (cazare în incinta mănăstirii, se vor da saltele şi izopren)

• Miercuri, 28 august (ziua 4): Măn. Iviron – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia Panaguda (unde a viețuit Părintele Paisie Aghioritul, opţional) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

• Joi, 29 august (ziua 5): Schitul Sf. Andrei Serai – Karyes – Dafni – Ouranopoli – Măn. Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am în dimineața zilei de vineri 30 august) – Buzău – Focşani – Adjud – Moineşti.

Preț: 210 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu), adică cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

Locuri disponibile: 4 (patru!) / Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Mănăstirea Sf. Antonie cel Mare, Florence, Arizona,
ctitoria Părintelui Efrem Filotheitul, ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul

Vezi şi Moaștele (capul) vrednicului de pomenire Gheron Iosif Isihastul (+1959), Mănăstirea “Sfântul Antonie” (Florence, Arizona), ctitoria ucenicului său, Gheronda Efrem Filotheitul

110 instantanee cu Mănăstirea “Sfântul Antonie” (Florence, Arizona), ctitoria lui Gheronda Efrem Filotheitul

Sfintele Paști la Mănăstirea “Sfântul Antonie” (Florence, Arizona) cu Gheronda Efrem Filotheitul (2007)

Dohiariou Monastery, Mount Athos. 80×120 cm. acrylic

Gregoriou Monastery, Mount Athos. 80×120 cm acrylic

Iviron Monastery, Mount Athos. 80×120 cm acrylic

Megisti Lavra Monastery, Mount Athos. 80×120 cm acrylic

St. Panteleimon Monastery, Mount Athos. 80×120 cm. acrylic

St. Pavlos Monastery, Mount Athos. 80×120 cm. acrylic

Stavronikita Monastery, Mount Athos. 80×120 cm. acrylic

Church of Saint John the Baptist at the Skete of Saint Basil. Acrylic

Byzantine Thessaloniki, 1997. 60×80 cm. acrylic. «IANOS» Bookstore collection

Byzantine Constantinople, 1990. 121x227cm, acrylic

Meteora, 1990. 108x170cm. acrylic

Thanassis Bakogiorgos

Thanassis Bakogiorgos (născut în 1942 în Mavromata) este considerat unul dintre cei mai importanţi artişti plastici contemporani din Grecia.  A trăit o bună vreme la Londra, dar s-a întors definitiv în 1972 în Grecia, locuind în prezent în Tesalonic. A iniţiat un cenaclu de artă şi literatură “Panselinos” şi a organizat nenumărate expoziţii în Balcani pentru mulţi artişti. Mai apoi a înfiinţat un Atelier de lucru şi un magazin de desfacere “Porphyra”. Lucrează non-stop 8-10 ore pe zi, dar nu s-a considerat niciodată în concurenţă cu alţi artişti. Are 27 de expoziţii personale, de asemeni, lucrările sale se află în colecţii particulare din Grecia, dar şi din afara Greciei. Vă prezentăm aici câteva lucrări care au legătură cu Sfântul Munte Athos, dar şi alte câteva picturi reprezentative ale artistului: Meteorele, Constantinopolul şi Tesalonicul bizantin. (LD)

Pagină personală a artistului Thanassis Bakogiorgos: http://www.bakogiorgos.gr/

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Glycophilousa” de la Filotheu, Sfântul Munte Athos

Cununa Filotheului şi Dulcea sărutare a iubirii duhovniceşti,
Pe Tine Te ştim Preacurată, Vasule al doririlor dumnezeieşti,
Untdelemnul milostivirii Tale să umple vasele inimilor noastre,
Şi în locul neghinelor patimilor să răsară gânduri luminoase.

(Tropar la Icoana Maicii Domnului Glycophilousa)

O, Dulcea Sărutare a sufletelor noastre, cu roua rugăciunilor Tale curăţeşte inimile noastre şi le fă izvorâtoare de gânduri dumnezeieşti. Cu razele minunilor Tale împodobit-ai mănăstirea în care eşti cinstită, tuturor închinătorilor dăruindu-le din belşug untdelemnul darurilor Tale.

Auzi-ne şi pe noi, cei ce de la marginile lumii cu bătăile rugăciunii căutăm să aflăm deschiderea uşii milostivirii Tale. Ca şi cu o dulce sărutare cu darul Tău veseleşti sufletele întristate şi ridici povara mâhnirilor noastre. Deci, şi acum, Te rugăm să cauţi cu milostivire spre robii Tăi şi să potoleşti valurile păcatelor.

Povăţuieşte-ne pe noi pe cărarea ascultării de Fiul Tău şi cu înfrânarea îngrădeşte mişcările sufletului şi trupului nostru. Deschide-ne nouă uşa îndurărilor dumnezeieşti, căci din pricina păcatelor noastre am depărtat de la noi pe făcătorii de bine. Rugăciunea paracliserului Ioanichie ai ascultat-o cu blândeţe şi întăritu-l-ai pe dânsul întru nădejde, ca Una Ce purtai neîncetat grijă de mănăstirea Ta şi de mântuirea sufletului său. Deci, ca O Milostivă Maică a creştinilor, ia în mâinile Tale şi viaţa noastră şi ne povăţuieşte pe calea mântuirii.

Stinge focul ispitelor şi nimiceşte cursele celui rău, care caută să ne tragă pe noi în adâncul deznădăjduirii. Ceea Ce ai primit în braţele Tale pe Cel Necuprins de gând, încinge şi sufletele noastre cu legătura iubirii de oameni şi ne arată vrednici lucrători de fapte bune.

Deschide hambarele darurilor Tale şi ne hrăneşte pe noi din destul, ca să-Ţi aducem pâinea laudelor dumnezeieşti din cuptorul inimii.
Pe noi, cei împovăraţi cu multe răutăţi, ne cheamă la limanul pocăinţei şi cu ploaia rugăciunii Tale stinge focul gheenei cel gătit pentru păcatele noastre. Fii nouă Sprijinitoare în necazuri, căci la Tine alergăm ca la un liman binecuvântat, cerând iertare greşelilor noastre şi mare milă.

***

În timpul ocupaţiei germane, rezerva de grâu a Sfintei Mănăstiri Filotheu era pe sfârşite şi părinţii au hotărât să taie milostenia! Un bătrân cuvios, Părintele Sava, s-a mâhnit mult când a aflat aceasta şi ruga conducerea mănăstirii să nu procedeze astfel pentru că vor mâhni pe Hristos şi va pleca binecuvântarea din mănăstire. Le-a pus şi multe pilde din Sfânta Scriptură, precum pilda Samarinencei cu proorocul Ilie, etc. şi, în cele din urmă, Părinţii l-au ascultat. Dar mereu îl supărau pe Părintele Sava spunându-i:
- Făina s-a terminat. Ce vom face?

Dar bătrânul le spunea:
- Părinţilor, puţinul acela ce mai este încă să-l mâncăm împre ună cu lumea, şi Maica Domnului nu ne va lăsa.
Au rămas numai 25 de ocale de grâu în magazia mănăstirii şi nimic altceva şi Părinţii au început să cârtească împotriva Bătrânului Sava supăraţi:
- Ei, Părinte Sava, s-a terminat grâul. Ce facem acum? Cuviosul şi credinciosul bătrânel le-a răspuns:
- Binecuvântaţilor, nu vă pierdeţi nădejdea în “Dulcea Sărutare” a noastră. Măcinaţi şi împărţiţi-o părinţilor şi mirenilor şi Dumnezeu se va îngriji de noi toţi ca un Părinte bun.

Îndată ce au terminat pâinea, înainte chiar de a flămânzi a venit un căpitan de vas de la Kavala în Mănăstire şi a cerut lemn în schimbul grâului.

Văzând purtarea de grijă atât de vie a Maicii Domnului, care ca o Mamă bună s-a îngrijit de copiii ei, Părinţii au slăvit cu toţii pe Dumnezeu. Mai mult decât toţi, fireşte, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului bătrânul Sava, care o mulţumise mereu cu viaţa lui cea sfântă.

După aceasta Bătrânul le spunea Părinţilor:
- Nu vă spuneam, binecuvântaţilor, că Maica Domnului nu ne va lăsa?

(Purtarea de grijă a Maicii Domnului, Pilda Zilei, Calendarul Ortodox, 1 mai)

Vezi şi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Glycophilousa” de la Filotheu

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni “Hodigitria” de la Xenofont, Sfântul Munte Athos

Călăuzitoare a noastră la limanul darurilor dumnezeieşti,
Ca o Făclie străluceşti în pustiul vieţuirii noastre pământeşti,
Ridică mâinile Tale la rugăciune şi opreşte căderea noastră,
Ca totdeauna cu îngerii să Îţi aducem Ţie cântare luminoasă! 

(Tropar la Icoana Maicii Domnului Hodighitria)

Icoana Maicii Domnului “Hodighitria” (Îndrumătoarea) este una dintre renumitele icoane ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni, păstrate în Sfântul Munte Athos. Numele icoanei vine de la cuvântul grecesc “hodigos”, care înseamnă “călăuză”, ori “arătătoare a căii”, adică “povăţuitoare”. Mănăstirea Xenofont este una dintre marile mănăstiri athonite din Sfântul Munte Athos.

Mănăstirea Xenofont păstrează, cu mare evlavie şi bucurie, trei mari icoane făcătoare de minuni: icoana Maicii Domnului numită “Hodighitria”, adică “Îndrumătoarea”, icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi icoana Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.

Icoana Maicii Domnului “Îndrumătoarea” de la Mănăstirea Xenofont

“Hodighitria” este denumirea dată tipului iconografic în care Fecioara Maria ţine pruncul pe braţul stâng şi arată spre El, cu mână dreaptă, ca spre Acela de care să ascultăm şi pe care să-L iubim. Pruncul Iisus ţine în mână un sul de hârtie, simbolizând Evanghelia, adică vestea cea bună adusă lumii prin venirea Sa.

Prima astfel de icoană se spune că a fost zugravită de Sfântul Apostol Luca, încă din vremea în care Maica Domnului trăia. Se spune că, văzând icoana, Maica Domnului a binecuvântat-o. Mai apoi, Sfântul Apostol Luca a trimis icoana la Antiohia, unui anume Teofil, împreună cu Evanghelia sa (Luca 1, 3). După moartea acestui Teofil, icoana a fost adusă în Ierusalim, iar de aici a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost aşezata în Manastirea Hodegon.

În secolul al IV-lea, potrivit tradiţiei, se spune că icoana a fost dusă la Roma, iar în secolul al VI-lea, Sfântul Grigore cel Mare Dialogul o aşează în Biserica Sfântul Petru. Copii transmise după aceasta icoană se crede că sunt păstrate până azi. O astfel de icoană, chiar una dintre cele mai vechi, este considerată a fi cea din Mănăstirea Xenofont. Potrivit tradiţiei locului, aceasta este chiar una dintre mai multele icoane zugrăvite de Sfântul Apostol Luca.

Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul
Constantinopolului
(11 August)

O, întru tot fericite, Sfinte Ierarhe Nifon, primeşte această puţină rugăciune ce ţi-o aducem din inimă curată; izbăveşte-ne de boli, de primejdii, de moarte năpraznică şi de toate ispitele diavoleşti. Roagă, Sfinte, pe Înduratul Dumnezeu să ne izbăvească de focul cel veşnic, iertându-ne păcatele noastre, iar la sfârşitul vieţii noastre, să ne primească în Împărăţia Sa cerească unde toţi sfinţii se veselesc, ca împreună cu tine să cântăm: Aliluia!
(Condacul al 13-lea)

Biserica Ţării Româneşti s-a învrednicit să fie cârmuită la începutul secolului al XVI-lea de unul din marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, de Sfântul Nifon, care a fost mai întâi mitropolit al Tesalonicului, apoi Patriarh al Constantinopolului în două rânduri (1486-1488; 1496-1498). Vitregiile l-au purtat şi în Muntenia, unde a păstorit ca mitropolit din 1500 (cu probabilitate) şi până în primăvara anului 1505, când s-a retras de bună voie la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, unde a adormit în Domnul la 11 august 1508.

Era împodobit cu mari daruri sufleteşti. „Ştiinţa lui de carte grecească şi slavonească nimeni n-a avut-o pe acea vreme; smerenia şi înfrânarea lui au uimit chiar şi pe cei ce l-au asuprit. Cutezanţa lui faţă de cei greşiţi nu cunoştea margini şi era fără sfială de ranguri sau dregătorii. Necazurile şi surghiunul nu i-au stăvilit iubirea sa de turmă şi de adevăr. Cinstirea pravilei creştineşti şi apărarea dreptei-credinţe l-au stăpânit întreaga viaţă. Iar milostenia sa era atât de largă încât nu şi-a aflat asemănare” (1).

Din câte cunoaştem din viaţa sa, Sfântul Nifon s-a născut în jurul anilor 1435-1440, în ţinutul Peloponezului din sudul Greciei de astăzi, primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său se numea Manuil, iar „pe poreclă, Halep”, şi pe mama sa o chema Maria.

Manuil se căsătorise cu Maria prin 1433, „fată de boieri mari”, şi au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. El a murit după vreo şase ani şi a rămas soţia îndurerată să-şi crească cei trei copii cu „multă osârdie”. Pe Dimitrie l-a dat să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino, din Peloponez, pe Nicolae l-a trimis la un dascăl grec, Eftimie, ca să înveţe carte, iar fata a oprit-o la dânsa „pentru mângâiere”.

Nicolae s-a dovedit înzestrat la învăţătură şi cu tragere de inimă, încât i-a întrecut pe toţi care erau cu dânsul şi a străbătut repede „toată dăscălia” cu înţelepciunea sa. S-a dus apoi la un alt dascăl iscusit, călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. De la un schimnic, numit Anto-nie, din cetatea Epidaur, Nicolae a îmbrăcat haina călugărească, schimbându-şi numele, potrivit pravilei, în Nifon. Aflând el după aceea că în cetatea Artei locuia un monah învăţat „şi plin de toate bunătăţile”, cu numele Zaharia, „ştiind carte grecească şi slavonească” şi venit de la mănăstirea Vatoped din Athos, s-a mutat şi el în Arta. Acesta l-a făcut „călugăr desăvârşit” şi a primit să-i fie părinte duhovnicesc. În curând, Nifon a fost hirotonit ierodiacon de către mitropolitul Artei. Apoi, Zaharia şi ucenicul său Nifon, împreună cu mulţi alţi fraţi, au plecat din Arta „în ţara Ascalonului”, adică în Albania, de frica turcilor prigonitori, la curtea despotului Gheorghe Scanderberg, care i-a primit cu bucurie.

În primăvara anului 1466, sultanul Mohamed, cuceritorul Constantinopolului, a pornit cu urgie asupra Albaniei, prădând şi pustiind totul în cale. Îl atacă pe Scanderberg şi asedie Croia, însă fără s-o poată cuceri, şi îşi întinse stăpânirea până la ţărmul Mării Adriatice. În faţa pustiirii, oamenii fugeau şi se as-cundeau cum puteau. În aceste grele împrejurări, Zaharia şi Nifon părăsiră Albania şi se refugiară în cetatea Ohridei, găsindu-şi adăpost în vestita mănăstire a Maicii Domnului, unde se afla atunci şi scaunul mitropoliei acelei părţi (2).

Atunci, întâmplându-se în Biserica Ohridei unele tulburări şi răscoale, sultanul Mohamed a poruncit ca arhiepiscopul Dorotei, împreună cu mulţi fruntaşi şi preoţi, să fie surghiuniţi la Constantinopol, iar la Ohrida a trimis să păstorească pe fostul Patriarh ecumenic, Marco Xilocarav. Printre cei deportaţi acum s-a aflat şi Zaharia împreună cu ucenicul sau Nifon. Aici s-a întâmplat că Zaharia a căzut bolnav şi în curând a murit.

Rămas singur, Nifon a mers să-şi caute liniştea sufletească la Muntele Athos. Luând învoirea şi binecuvântarea de la Daniil Protul, s-a dus la mănăstirea Cutlumuş, ctitoria lui Hariton, fostul mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1381). Apoi a cercetat toate peşterile, chiliile şi schiturile mari şi mici din preajma Cariei, a cerut blagoslovenie şi „sfat bun” de la părinţii duhovniceşti şi s-a îndulcit de învăţăturile lor.

Mănăstirea Dionisiu

În peştera Crit, unde a aflat nişte călugări nevoindu-se în multă răbdare cu postul şi rugăciunea şi care se hrăneau din lucrul mâinilor lor, s-a alipit şi Nifon de ei, îndeletnicindu-se cu meşteşugul scrierii, căci avea darul scrisului frumos. După ce a petrecut acolo mai multă vreme, a fost chemat la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Atonitul, unde a stat mai bine de un an, iar de acolo a mers la mănăstirea Dionisiu „pentru învăţarea smereniei – la care mănăstire cu mare bucurie l-au primit şi se plecă cu totul obiceiului şi tocmelii mănăstirii şi s-au făcut decât toţi mai mic şi toată posluşania cu dragoste o um-plea, cât ieşi în toate laturile lauda bunătăţilor lui” (3).

Pe când Nifon trăia aici, s-a întâmplat ca Biserica Tesalonicului să rămână văduvită de arhiereul ei, prin moartea lui Partenie. Atunci clerul şi credincioşii cetăţii au socotit destoinic pentru treapta de mitropolit al lor pe învăţatul şi smeritul Nifon de la Dionisiu. Şi deşi el „se îndoia a primi cinstea arhieriei, pentru frica greutăţii şi lauda cea deşartă a acestei lumi, luă şi fără de voie cârma arhieriei. Şi numaidecât s-au aprins cu râvna cea bună spre învăţătură şi spre îndreptarea cea bună a Bisericii, învăţând pre toţi ca să ţie tocmelile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi şi să se ferească de nedreptăţi şi să se nevoiască în ascultarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, întru care aduc preoţii pentru oameni jertfă necruntă şi cinstită lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Aşijderea zicea: miloste-nia să nu lipsească de la voi, ce deapururea să aveţi către săraci şi către văduve şi către năpăstuiţi şi către cei neputernici, către străini şi către cei din temniţă, către flămânzi şi către cei goi şi tuturor celor lipsiţi să le daţi din destul şi neoprit, pentru ca şi voi pre acest pământ să dobândiţi însutit mai mult, iar întru împărăţia cerutei, viaţa cea de veci, după cum a zis Domnul nostru Iisus Hristos; şi să vă feriţi de toate spurcăciunile şi vicleşugurile, ca să fie cu voi toată sfinţirea” (4).

Activitatea lui Nifon ca mitropolit al Tesalonicului, între anii 1483 şi 1486, „s-ar fi mărginit mai ales în accentuarea menţinerii vechilor aşezăminte bisericeşti” (5). Din timpul păstoriei sale aici se cunoaşte că a luat parte la sinodul ţinut la Constantinopol împotriva unirii de la Florenţa din 1439 şi în tomosul dogmatic al acestui sinod), Nifon a iscălit în locui al cincilea, după mitropolitul Iracliei şi înainte de mitropolitul din Anchialos.

După binecuvântată păstorire în eparhia Tesalonicului, Dumnezeu a voit să-l înalţe pe Nifon la o vrednicie şi mai mare. În Constantinopol, mutându-se către Domnul Patriarhul Ecumenic, Simeon, arhiereii s-au adunat în sobor şi au hotărât, spre sfârşitul anului 1486, alegerea în scaunul ecumenic a mitropolitului Tesalonicului, Nifon, „însă nu oamenii, ci judecata lui Dumnezeu” (6). Şi dacă a luat cârma Marii Biserici, fericitul Nifon „numaidecât chemă pre toţi, ca şi cu o trâmbiţă, către lauda lui Dumnezeu şi către folosul a tot lucrul cel bun, ca să ferească credinţa cea bună şi să fie întreagă şi aleasă de plevile şi de neghina ereticilor, de la care s-au depărtat toată sfinţirea”. Şi Biserica Constantinopolului se bucura de un asemenea arhipăstor, care „nevoindu-se în toată vremea pre mulţi au îndreptat cu învăţătura pre calea dreptăţii. Şi a fost tuturor cine cum îl vrea, ca sa câştige şi să dobândească pre toţi, după cuvântul lui Pavel Apostol”.

Păstoria Patriarhului Nifon n-a durat decât până la jumătatea anului 1488, căci „diavolul, cel ce nu iubeşte binele, văzând atâta îndreptare (a) păcătoşilor, cari scăpa den meşteşugurile şi vicleşugul său, nu putu răbda rana şi slăbiciunea cu care să junghe ca şi cu o ţapă ascuţită, puse-şi împotriva sfinţiii sale şi află oameni pre voia sa şi-i îndemnă asupra sfinţiii sale şi au împletit pizme hiclene şi cu pâri atâtea de multe, câte l-au scos din scaunul patrierşăsc”. Părăsind patriarhia, el plecă să trăiască în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din insula care era aşezată în faţa cetăţii Sozopol, din golful Burgas. În timpul şederii sale aici, Nifon clădi în apropiere de ţărmul mării, aproape de Akra, un schit cu hramul Sfântului Nicolae, pe care îl afierosi cu toate ale sale mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul.

În această mănăstire petrecu împreună cu călugării fericitul Nifon opt ani în rugăciune şi sfânta ascultare, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, iarăşi fu chemat în scaunul ecumenic de întregul cler al Marii Biserici şi „de tot norodul” creştinesc, pe la mijlocul anului 1496, „şi încălzea pe toţi cu veselia învăţăturii sfinţiei sale” (7). Dar şi a doua sa păstorire în scaunul ecumenic nu dura decât doi ani şi câteva luni, până după 16 iunie 1498. „După aceasta nu trecu vreme multă, ci iară nu putu răbda vrăjmaşul diavol să vază lumina învăţăturii sfinţiei sale, ci se aprinse cu pizmă spre izgonirea sfântului. Şi au îndemnat oamenii de au mers de l-au pârât la Amira împăratul turcesc şi-l trimise la pază în cetatea Odriiului”, adică Adrianopol, şi acolo i-a dat voie să locuiască sub paza la biserica Sfântul Ştefan. Dar „nici acolo n-au schimbat lupta şi podvigul său în care era deprins, adică cu ajunul şi cu ruga şi cu alte fapte bune, ce încă mai vârtos să nevoia să umple toată tocmeala sa, întru care fusese deprins, …că ieşi vestea bunătăţilor sale preste tot pământul, cât să auzi şi în Ţara Românească” (8), unde domnea voievodul Radu cel Mare (1495-1508), care a dorit să-l vadă şi să-l cunoască personal.

Cum acesta venea în fiecare an la Constantinopol „ca să plătească dările împărăteşti” (9) şi „să sărute mâna sultanului”, şi cum drumul obişnuit din acea vreme între Ţara Românească şi Constantinopol trecea prin Adrianopol, este posibil ca voievodul să fi obţinut îngăduinţa de a-l cunoaşte şi vorbi cu fostul patriarh Nifon în anul următor detronării şi exilului său, adică în 1499 (10). Se convinse că era arhiereu desăvârşit şi-l rugă să vină în Ţara Românească, dar el nu cuteză să plece fără învoirea stăpânirii turceşti, temându-se de urmări neplăcute.

În urma convorbirii, voievodul a cerut pe Nifon de la Poartă şi, dobândind aprobarea, „trimise degrabă de aduse sfântul în ţara sa şi-i deade toate pre mână, zicându-i: „eu să domnesc, iară tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor şi solitoriu la Dumnezeu. Iară sfântul află turma neplecată şi neascultătoare şi Biserica izvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite. Şi chemă pre toţi egumenii de la toate mănăstirile ţării Ungrovlahiei şi tot clirosul Bisericii şi făcu săbor mare de împreună cu domnul şi cu toţi boerii, cu preoţii şi cu mirenii şi slobozi izvoare de învăţătură limpede şi necurmat. Şi le spunea den Sfânta Scriptură şi-i învăţa pre toţi şi-i adăpa cu apa milei credinţei cei adevărate. Grăia-le den pravilă şi den lege, de tocmirea Bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduiri de ce trebuia. Şi tocmi toate obiceiurile pre pravilă şi pre aşezământul Sfinţilor Apostoli. Deci hirotoni şi 2 episcopi şi le deade şi eparhie hotărâtă, care cât va birui; şi-i învăţă cum vor purta grijă şi cum vor paşte oile cele cuvântătoare carele sunt date-şi în seamă, ca să se înderepteze toată ţara de la arhierei” (11).

Sinodul mitropolitan mixt, de clerici şi mireni, prezidat la Târgovişte de Sfântul Nifon, a avut un rol important pentru organizarea Bisericii din Ţara Românească la începutul veacului al XVI-lea. Nu avem însă informaţii precise în ce an a venit el aici şi când s-a ţinut sinodul respectiv. În sprijinul cercetăto-rului vine Ecthesi Chronica, în care se consemnează că, după detronarea Patriarhului Ioachim, care a păstorit după Nifon, Sericii din Constantinopol au fost îndrumaţi de sultan să aleagă alt întâistătător, iar ei au hotărât să-i încredinţeze pentru a treia oară conducerea Marii Biserici ierarhului nostru, alegându-l Patriarh Ecumenic. Sfântul Nifon se afla atunci în Ţara Românească, adică în anul 1502, şi nu ştia nimic despre cele hotărâte. Când delegaţii patriarhiei trimişi de turci au venit să-i aducă vestea, el n-a voit să primească alegerea şi să vină la Constantinopol, cunoscând uneltirile care se depănau în jurul scaunului ecumenic şi şi-a scris „paretisis”, adică renunţarea la această demnitate.

În cadrul sinodului mixt, Sfântul Nifon a constatat că în Ţara Românească se afla atunci numai o singură mare eparhie, greu de administrat, a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, la care el fusese chemat conducător. Pentru îmbunătăţirea acestei situaţii, a procedat la reorganizarea ierarhiei muntene şi a hotărât să se mai înfiinţeze două episcopii, hirotonind şi pe titularii lor. Cele două episcopii nou-înfiinţate au fost: una pentru părţile de apus ale ţării, în Oltenia, cu aşezarea în oraşul Râmnicu-Vâlcea, în locul desfiinţatei mitropolii a Severinului, pentru care s-a şi numit episcopia Râmnicului-Noul Severin, şi a doua în părţile de răsărit, episcopia Buzăului.

În sinod, între alte măsuri organizatorice, Sfântul Nifon a propus lui Radu cel Mare să mute mitropolia de la Argeş la Târgovişte, ceea ce el n-a mai apucat să vadă. Hotărârea însă avea să fie realizată sub Neagoe Basarab, de sinodul mixt, prezidat de Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, după ce a doua zi, după sfinţirea mănăstirii Argeşului, la 16 august 1517, canonizase pe Sfântul Nifon.

În Ţara Românească, Sfântul Nifon nu a avut odihnă în propovăduirea cuvântului de învăţătură, de mustrare, de îndreptare şi de îmbărbătare. Săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare şi îndemna pe credincioşi să vieţuiască după rânduiala pravilei bisericeşti şi a cuvântului lui Dumnezeu.

Dar „pizmaşul diavolul, văzând învăţături folositoare de suflet ca acestea, nu putu răbda, ci făcu multe meşteşuguri şi vicleşuguri ca să gonească pe fericitul Nifon” (12). Conflictul dintre mitropolitul Nifon şi Radu cel Mare a izbucnit atunci când, voievodul, neţinând seama de canoanele bisericeşti şi pravilele Sfinţilor Părinţi, a cununat în „fărădelege” pe sora sa, domniţa Caplea, cu boierul moldovean Bogdan, fugit în Ţara Românească, să scape de pedepsirea voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, pentru trădarea sa, şi care avea soţie şi copii.

Aflând despre această faptă nelegiuită, „din plângerea femeii dintâi a lui Bogdan, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean şi cu blândeţe l-a sfătuit să lase femeia cea luată fără lege şi să se întoarcă la soţia sa cea după lege. Boierul moldovean a mers şi s-a plâns domnitorului Radu cel Mare, căutând să-l întărite a izgoni pe sfântul din Ţara Românească. Atunci, Sfântul Nifon, netemându-se de ameninţări, s-a dus la domnitor şi, arătându-i scrisoarea femeii celei după lege a boierului moldovean, i-a deschis Legea dumnezeiască şi i-a arătat că nu se cade să defaime cele rânduite de dumnezeieştile canoane. Dar Domnitorul Radu cel Mare, lăsând la o parte evlavia ce arătase mai înainte, s-a pornit cu sălbăticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi poruncindu-i să plece din Ţara Românească.

Atunci Sfântul Nifon a mers la biserică, unde a poruncit să se strângă tot poporul, pe care învăţîndu-l îndestul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit atât pe boierul moldovean cel fără de lege, cât şi pe cei ce îl ajutaseră la săvârşirea acelei fărădelegi. Apoi a proorocit câte aveau să se întâmple Ţării Româneşti şi cum au să moară de moarte rea şi domnitorul Radu cel Mare, şi boierul moldovean, sfârşindu-se în fărădelegea lor. După aceea, aşezând veşmintele arhiereşti pe sfânta masă, a ieşit din biserică.

Auzind acestea, domnitorul Radu cel Mare a dat poruncă în tot oraşul ca nimeni să nu socotească pe Sfântul Nifon ca arhiereu şi nici să-i dea cinste şi căutare; căci cel care-i va da pâine ori altceva, ori îl va primi în casa sa, îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sfântul Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o căscioară, unde un fiu duhovnicesc al său, Neagoe din familia Basarabeştilor, „care era mai mare peste vânători”, îl hrănea pe ascuns. Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget şi temându-se a nu veni asupra lui vreun rău pentru această faptă, a mijlocit să fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul şi-a cerut iertare prin făgăduinţă de multe daruri. Sfântul, cunoscând însă vicleşugul voievodului, nu i-a dat iertare şi a plecat de la el repetând aceeaşi proorocie ce rostise în biserică” (13).

În vara anului 1505, Sfântul Nifon a ieşit din ţară, a trecut Dunărea şi s-a îndreptat către Sofia, unde a poposit puţin, iar de acolo a pornit mai departe din Bitolia Macedoniei către Sfântul Munte Athos. Aici şi-a ales ca lăcaş marea mănăstire a Vatopedului, unde a stat „mai mult de un an”. „Şi dacă auziră, mergeau toţi dentr-acel sfânt munte cu osârdie ca la un izvor curgător de viaţă, de la care toţi îşi luau băutură de veselie trupească şi sufletească” (14). În timpul cât a locuit în acea mănăstire, doi din ucenicii săi, „care merseseră cu dânsul”, s-au mutat către Domnul, iar pe al treilea, anume Macarie, l-a lăsat să meargă la Tesalonic „şi-l întări cu rugăciunile sale” ca „să se sfinţească cu sfârşitul mucenicilor”, pe care-l dobândi, pătimind multe chinuri pentru dreapta-credinţă.

Înţelegând cu duhul că i se apropie sfârşitul, Sfântul Nifon îşi luă cu sine pe ucenicul ce-i mai rămăsese, pe Ioasaf, şi fără să ştie nimeni, mergând prin locuri greu de străbătut, a trecut în cealaltă parte a muntelui şi a venit la mănăstirea Dionisiu, în care vieţuise aproape cu un sfert de veac în urmă. A aflat aici datinile, rânduielile şi pravila ca mai înainte şi s-a bucurat, deşi mulţi dintre fraţi, precum şi egumenul se săvârşiseră din viaţă şi nu a fost cunoscut decât mult „mai târziu şi prin arătare îngerească”.

Era aici canonul rânduit chiar de Sfântul Dionisie, ctitorul mănăstirii, că oricine venea să se călugărească era întrebat de stareţ dacă primeşte mai întâi să fie îngrijitor de catâri, să care lemne şi să facă orice altă ascultare, atâta timp cât va fi rânduit. Şi dacă primea să facă aceste ascultări, atunci era primit în cin, iar dacă era călugăr de mai înainte, îl numărau în viaţa de obşte. Venind aici Sfântul Nifon a doua oară, nu s-a arătat că a fost patriarh sau mitropolit al Tesalonicului şi în Ţara Românească, ci a rămas necunoscut de obştea fraţilor mai mult timp. Fiind întrebat când a venit la mănăstire, după obicei, a făcut metanie şi a primit să îngrijească de catâri la grajd. Prin descoperire cerească, făcându-se cunoscut cine era sfântul, încetă această smerită ascultare şi, cerându-i-se iertare, i-a binecuvântat pe toţi, nevoindu-se mai departe în ascultare, cu postul şi cu rugăciunea. Iar „cât petrecu acolo în toate era tocmai cu alţi fraţi şi cu mâncarea, şi cu postul, şi cu osteneala, şi fără de preget, atâta cât le era altor fraţi ruşine de smerenia şi de nevoinţa lui. Că era tuturor chip de învăţătură şi de mustrare şi să nevoia spre toate posluşaniile (= ascultările) şi tuturor fraţilor la toate slujbele le ajuta: la moară mergea de măcina, şi la magherniţă (= bucătărie) ajuta, şi la magupie (= brutărie) aşijderea, şi la alte posluşanii la toate, atâta cât striga osteninţele lui…”. Se minunau fraţii şi părinţii de smerenia lui şi toţi pustnicii din Sfântul Munte veneau să primească binecuvântare şi să-i asculte învăţăturile mântuitoare. „Şi pe mulţi din păgâni, turci, armeni şi de alte erese, au întors de i-au botezat şi i-au uns cu Sfântul Mir; şi i-au adus în credinţa cea adevărată a pravoslaviei mai mult de 4000 de suflete. Iar pe câţi mişei au miluit şi săraci şi câţi au scos din robie, aceia n-au număr; aşa era de milostiv, şi bun tuturor, şi dumnezeiesc, şi dirept”.

Şi Dumnezeu a proslăvit pe cel ce-L proslăvea prin faptele sale. Înainte de mutarea cu sufletul la ceruri, Sfântul Nifon a adunat pe toţi fraţii şi i-a binecuvântat, le-a cerut tuturor iertare şi i-a iertat pe toţi. Împărtăşit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, după trei zile şi-a dat obştescul sfârşit, în ziua de 11 august 1508. S-au adunat mulţime de pustnici şi de călugări de prin mănăstirile Atonului, au făcut priveghere toată noaptea şi a doua zi, cu slujbe şi cântări, au pus în mormânt sfinţitul lui trup. Iar Ioasaf, ucenicul Sfântului Nifon, lăsând întristarea şi jalea, se nevoi să împlinească porunca părintelui său duhovnicesc şi merse la Constantinopol unde rândui poruncile sfântului său părinte şi pătimi acolo multe chinuri pentru dreapta-credinţă, fiind ars în foc de turci şi învrednicindu-se de cununa mucenicilor.

În anul 1515, după trei ani de domnie, Neagoe Basarab trimite o delegaţie la Muntele Athos, condusă de logofătul Danciu, cu o scrisoare adresată egumenului mănăstirii Dionisiu, prin care solicita ca moaştele Sfântului Nifon să fie dăruite un timp pentru Ţara Românească (15). Egumenul, împreună cu soborul mănăstirii au fost de acord cu dorinţa domnitorului şi astfel moaştele ierarhului au ajuns la mănăstirea Dealu. În 1517, în ziua de 16 august, a doua zi după târnosirea ctitoriei de la Argeş, a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi mitropolit al Ţării Româneşti. Trecerea sa în rândul sfinţilor a fost prima canonizare despre care ştim că s-a săvârşit la noi în ţară. S-a hotărât atunci ca pomenirea lui să fie în ziua morţii, la 11 august.

Nu cunoaştem însă prima slujbă a sa, întocmită cu prilejul canonizării. Abia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, egumenul Partenie de la Argeş a cerut textul ei de la Dionisiu. Alcătuită în elineşte, împreună şi cu istoria Vieţii scrisă în greaca vorbită de către Sfântul Nicodim Aghioritul (+ 1809), a fost tipărită în traducere românească de episcopul Iosif al Argeşului, la Sibiu, în 1806. A apărut apoi şi în alte ediţii, ca în cea din 1841, retipărită de ierodiaconul Dionisie, viitorul episcop al Buzăului.

O parte din slujba Sfântului Nifon se găseşte şi în Slujba sfinţilor, ale căror moaşte se află la sfânta monastire Curtea de Argeşiu, tipărită la Ploieşti în 1873 (16). În mineie, aceasta a fost introdusă mai târziu, în 1843, mai întâi în mineiui grecesc, apărut la Constantinopol, iar în româneşte în mineiui de la Neamţu, în 1847, apoi în ediţia Sfântului Sinod, din 1894. Prin slujba tipărită aparte a Sfântului Nifon, şi apoi, din 1862, prin mineiul de la Râmnicu-Vâlcea, s-a introdus definitiv în bisericile Ţării Româneşti prăznuirea lui, care, „totuşi rămâne un sfânt local cinstit numai la Athos şi în Ţara Românească la 11 august, ziua morţii sale” (17). Viaţa Sfântului Nifon a fost scrisă de Gavriil Protul (după 15 august 1517 – şi terminată până în 1519) la îndemnul lui Neagoe Basarab, care va fi dorit să cunoască viaţa părintelui sau sufletesc. Din limba greacă, opera sa a fost tradusă în slavonă, limba oficială de cult în Ţara Românească de atunci, şi ea se găseşte în manuscrisele româneşti împreună cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Din limba slavonă Viaţa Sfântului Nifon a fost tradusă în româneşte în timpul domniei lui Matei Basarab (1632—1654), poate de învăţatul cărturar Udrişte Năsturel (18).

După ce moaştele Sfântului Nifon au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea credincioşilor, din porunca evlaviosului voievod, unii boieri, împreună cu mitropolitul Neofit, le-au însoţit înapoi, spre mănăstirea Dionisiu. Ele erau aşezate acum într-un sicriu de argint curat, poleit cu aur şi înfrumuseţat cu mărgăritare şi cu alte pietre scumpe şi cu email. Şi deasupra pleoapei sicriului era încrustat chipul Sfântului Nifon, iar jos, la picioarele lui, se afla chipul lui Neagoe în genunchi, rugându-se acestuia.

Frescă la intrare în Mănăstirea Dionisiu cu Împăratul bizantin Alexis Comnenul, Neagoe Basarab, Cuv. Dionisie, Nifon Patriarhul si Sf. Ioan Botezatorul. Singurul fără aură fiind Domnitorul Neagoe Basarab canonizat în 2008. Fresca este la acest moment (2013) acoperită

Racla dăruită de Neagoe Basarab şi în care se păstrează moaştele Sfântului Nifon are forma unei bisericuţe cu cinci turle, lucrată toată în filigran de argint aurit, împodobită cu o friză de email, pe care se află două rânduri de icoane înfăţişând pe Mântuitorul Hristos între Maica Domnului şi Ioan Bo-tezătorul, iar de o parte şi de alta, în rândul de deasupra, în dreptul celor cinci turle, precum şi în rândul de dedesubt, aflându-se prooroci şi sfinţi. Pe o fâşie îngustă, deasupra frizei, este încrustată în greceşte următoarea pisanie: „Această cinstită şi sfântă raclă este a prea sfinţitului arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei Noi, şi Patriarh Ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos Dumnezeu, de către Prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a adormit acolo în venerata şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan. (S-a făcut) la anii 7023 (1515)” (19).

După ce au adus racla cu moaştele Sfântului Nifon înapoi la mănăstirea Dionisiu, călugării obştei, fiind adânc mişcaţi de darurile primite din partea domnului Ţării Româneşti, hotărâră să-i trimită „lui Neagoe Vodă plocon capul Sfântului şi o mână şi blagoslovenie de la părinţii cei sfinţi, care erau în mănăstire, ca să fie de sfinţire şi de ajutoriu domnului”. Iar voievodul, primind acele daruri cu mare bucurie, „le purta cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (trăsură închisă) ca şi Israil, racla legii. Iară în muntele Atonului pre groapa sfântului zidi biserică frumoasă în numele Sfântului Nifon; iară mănăstirea o au îmbogăţit cu multă avuţie şi multe zidiri au făcut şi înalte”. Mai târziu, Neagoe Basarab a dăruit moaştele primite, ctitoriei sale de la Argeş, când, între icoanele aşezate în pronaosul bisericii, a pus şi „chipul Sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietre scumpe înfrumuseţat, atât de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spuie”.

Şi au stat moaştele Sfântului Nifon în biserica mănăstirii de la Argeş până în anul 1949, când au fost duse în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Craiovei, mâna dreaptă într-o raclă mică de argint făcută de episcopul Iosif la 11 august 1795, iar capul în altă raclă, făcută de arhimandritul Partenie şi împodobită de episcopul Iosif în anul 1799, unde se află şi astăzi.

„Iar fericitul Nifon şi atuncea şi acum tot este cu noi nevăzut, şi măcar deşi dănţuieşte în cer cu îngerii, iar cei ce locuiesc pre pământ şi cheamă sfântul lui nume, nu se lipsesc de ajutorul lui” (20).

Pr. Prof. Ion Ionescu

Note:
1. Pr. prof. Gheorghe I. Moisescu, Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Ţarigradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVI (1958), nr. 9, p. 861.
2. Este posibil ca aici ierodiaconul Nifon să fi primit Taina Preoţiei, fiind sfinţit ieromonah.
3. Mitropolitul Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Bucureşti, 1937, p. 6.
4. Ibidem.
5. Diac. dr. Nicolae M. Popescu, Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, în „Analele Academiei Române”, seria istorie, 36 (1914), p. 770.
6. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 7.
7. Ibidem, p. 8.
8. Ibidem, p. 8.
9. Vasile Grecu, Viaţa Sfântului Nifon. O redacţiune greceasca inedită, editată, tradusă şi însoţită cu o introducere, Bucureşti, 1944, p. 83.
10. Pr. Gabriel Cocora, Tot despre. începuturile episcopiei Buzăului, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Buzăului, Buzău, 1983, vol. II, p. 14.
11. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 8-9.
12. Ibidem, p. 10.
13. Sinaxar, din Mineiul pe august, ed. a IV-a, Bucureşti, 1974, p. 133
14. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 12.
15. Ibidem, p. 20.
16. Diac. dr. Nicolae M. Popescu, op. cit., p. 746, 793-795.
17. Ibidem, p. 795.
18. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur les redactions greco-roumaines de la „Vie De Saint Niphon II, Patriarche de Constantinople”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, 1967, nr. 1-2, p. 58.
19. Mitropolitul Tit Simedrea, ibidem, p. 23.
20. Ibidem, p. 31.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 338-349, Viaţa şi pătimirea Părintelui nostru Nifon, Patriarhul via sfintiromani.ro

Link extern: Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti.

Mormântul Patriarhului Nifon al Constantinopolului de la Mănăstirea Dionisiu