Κοίμηση της Θεοτόκου. Αγρυπνία στην Ιερά μονή Ιβήρων / Praznicul Adormirii Maicii Domnului. Agripnie la Mănăstirea Iviron, Sfântul Munte Athos

Sfatul nostru: Ca să ascultați în răstimpuri acest album postat online, puneți “semn de carte” la acest link sau salvați-l la “favorites”!

Textul de mai sus a apărut în revista lunară “Cultura creștină”, anul XIX, nr. 1-2, ianuarie – februarie 1939, pp. 34-45. Vezi întregul conținut al acestui număr al revistei AICI.

Pentru cei interesați mai îndeaproape de subiect fac precizarea că autorul articolului, Arhim. Teodosie Bonteanu, este, de asemenea, autorul unei lucrări mai de anvergură (aprox. 100 de pagini) despre Muntele Athos – “Istorisirea unei călătorii la Muntele Athos” [note de călătorie] publicată în 1930 de Tipografia Monastirei Neamțu.

• Duminică, 30 noiembrie 2014: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli.

• Luni, 1 decembrie (ziua 1): Ouranoupoli – Arsanaua Zografu – Măn Zografu (închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Sfântului Gheorghe, la monumentul celor 26 de Mucenici zografiți și la celelalte odoare ale mănăstirii). Măn. Zografu (cazare).

• Marţi, 2 decembrie (ziua 2): Măn Zografu. Plecăm pe jos (cca 2-3h) spre Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Binecuvântare de la Părintele Stareț Efrem Vatopedinul. Măn. Vatopedi (cazare).

• Miercuri, 3 decembrie (ziua 3): Măn. Vatopedi. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare în cea mai mare biserică din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada) – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Axion Estin) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) - Măn. Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Priveghere pentru praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserica. Schitul Prodromu (cazare).

• Joi, 4 decembrie (ziua 4): Schitul Prodromu. De aici plecare cu mașina pana la Morfono, iar de aici drumetie o ora pana la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

• Vineri, 5 decembrie (ziua 5): Chilia Bunavestire. Plecare cu masina pana la Măn. Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Coborâre la Arsana Sf. Pavel, apoi luat ferryboat-ul spre portul Dafni - Ouranopoli. Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 5.00 am în dimineața zilei de sâmbătă, 6 decembrie) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.
  NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările!
  

Preț: 200 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 95 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 320 euro.

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești și îmbarcare din orașele de pe traseu – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau Mercedes Vito, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Lăsând în urmă Néa Skiti şi mergând spre sud-est, ajungem la o Arcadă de piatră. Aici, după cum spune Tradiţia, se află hotarele dintre Mănăstirea Sfântul Pavel şi cel mai mare Schit din Sfântul Munte, Sfânta Ana, pentru că în acest punct s-au întâlnit Pavel, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel şi Atanasie, egumenul Mănăstirii Sfatului¹ şi au rânduit hotarele acestor două Mănăstiri, fiecare plecând în acelaşi timp [pe jos] de la Mănăstirea sa.

Aşa cum mi-au povestit părinţi cuvioşi, Schitul Sfânta Ana este cel mai vechi, dar şi cel mai mare Schit din Sfântul Munte. A avut două perioade de viaţă: prima, după Tradiţie, a început în secolele al VI-lea-al VII-lea, atunci când a fost înfiinţată Mănăstirea chinovială a Sfatului. Din cauza nenumăratelor năvăliri ale piraților, nu a supraviețuit decât până în secolele al IX-lea-al X-lea, după care a fost distrus. Urmează cea de-a doua perioadă, care începe odată cu Cuviosul Gherontie, socotit întemeietor al Schitului, care a fost și ultimul (probabil) egumen al Mănăstirii Sfatului. Acest Sfânt a fost contemporan cu Sfântul Maxim Kavsokalivitul. La început a trăit în peșterile din apropierea mării, dar, din cauza neîncetatelor necazuri provocate de pirați, a urcat mai sus, pe niște stânci greu accesibile, acolo unde astăzi se află bisericuța Sfântului Pantelimon, pe care a zidit-o el cel dintâi.

În locul acesta se află o mulțime de xerokalýve², și Peșteri, în care, de-a lungul timpului, au sălăşluit și s-au nevoit mulți monahi sihaştri și locuitori ai Pustiei.

După multe ispite și nevoințe aspre, Cuviosul Gherontie, îmbleșugat în zile, și-a dat duhul Stăpânului Hristos, făcându-se jertfă și pildă de neîntrecut în virtute și bunătate pentru ucenicii și dimpreună-nevoitorii săi. Acolo unde a locuit, pentru a le aduce mângâiere fraților, a făcut să izvorască din stânci, cu rugăciunea sa fierbinte, un firicel de apă, asemenea agheasmei.

Cel care i-a urmat a voit să facă o mică grădină în peștera în care a locuit Sfântul Gherontie și aduna agheasma pentru a uda grădina. Dar pentru că apa aceasta a fost dată nu pentru udarea grădinilor, ci pentru ca monahii să nu-şi neglijeze îndatoririle lor duhovnicești, ajungând preocupaţi de cultivarea grădinăritului, Maica Domnului i s-a arătat acestui monah în vedenie și l-a mustrat pentru nesocotinţa sa duhovnicească, poruncind să înceteze să mai curgă în acel loc agheasma, care, fiind dată numai spre a fi băută, și nu spre stropirea grădinii, a ieșit la suprafața pământului undeva mai jos, risipindu-se peste tot. Până astăzi, această agheasmă, fie vară, fie iarnă, este la fel: nici nu scade, nici nu crește.

Părintele Haralamb cel cu aducerea aminte de moarte

Bătrânului monah Damaschin i-a urmat la această xerokalýva, imitându-i viața întru toate, părintele Haralamb, îndelung încercat în nevoințele pustniciei. A ajuns monah și, pe lângă celelalte harisme pe care le-a moștenit de la Bătrânul-Damaschin, avea și harisma gândului neîncetat la moarte.

După rânduiala pavecerniței, se așeza într-un pat asemenea unui mormânt și își punea sub cap o piatră în loc de pernă. Și atunci începea să se gândească și să-și închipuie cum arată moartea.

Se aşeza asemenea celor morți, spunându-și: „Haralambe, nefericite, acum te duci, bagă de seamă! Pentru tine bat clopotele de la Kyriakón³, iar părinții acum zic: S-a dus Bătrânul-Haralamb, nu ne va mai stingheri cu prezența și sporovăiala sa, Dumnezeu să-l ierte și să-i odihnească sufletul! Da! Toate acestea sunt bune și frumoase, dar tu, nefericite moș-Haralambe, ce vei face? Unde te vei duce? Cum te vei arăta așa cum ești, netrebnic și vrednic de plâns, în fața lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, în fața tronului lui Dumnezeu? Ce fapte, ce roade ai să-I aduci în față? Ce ai făcut astăzi pentru Dumnezeu, pentru aproapele și pentru tine însuți? Te vei învrednici oare să-i vezi pe Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu? Cetele dumnezeieşti de îngeri, mai-marii cetelor cereşti? Ierarhiile Sfinților, Patriarhilor, Apostolilor, Profeţilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale Cuvioşilor Mucenici – bărbaţi şi femei –, diferitele cete ale Drepţilor, Împăraţilor, Ieromartirilor⁴, ale Mucenicilor şi ale tuturor robilor slăviţi ai lui Dumnezeu, ale celor care au fost mântuiţi şi sfinţiţi? Te vei învrednici, nefericite şi păcătosule, să o vezi pe Mariam, Împărăteasa a toate, Maica lui Dumnezeu, Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea, Purtătoarea de grijă⁵ şi Ocrotitoarea acestui loc sfânt, Păzitoarea cea osebită şi plină de îndrăzneală a creştinilor şi singura mângâiere a monahilor aghioriţi? Vei putea, bietul de tine, să treci de Vămile văzduhului ale atotviclenilor demoni, care, din turbarea şi mânia de care sunt stăpâniţi, dar şi din dorinţa pe care o au de a-i răsturna pe toţi oamenii în iad, vor vrea să te împiedice şi să te prăvălească şi pe tine în abisul focului gheenei? Vei putea oare să scapi de ei şi să ajungi la tronul slavei lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să te închini Preasfintei Treimi?

Nu te înfricoşează, monahule Haralamb, spusa Sfintei Scripturi: «Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?» (I Pt. 4, 18).”

La aceste gânduri şi cugetări ochii i se umpleau de lacrimi şi rămânea treaz până în zori, când începea din nou rugăciunea, înfrânarea tuturor simţurilor şi nevoinţa aspră a unei alte zile.

Odată cu noua zi îşi spunea: „Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul nostru”, adică se adresa fiecăruia dintre simţuri: mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii, minţii, inimii şi tuturor imboldurilor sufletului său: „veniţi, toate dimpreună, să ne închinăm lui Dumnezeu şi să cădem înaintea Lui.” Şi spunea că aceasta trebuie să se petreacă în fiecare clipă, dacă vrei, nefericite, ca Dumnezeu să te ierte şi să te primească, să-ţi treacă cu vederea greşelile, fărădelegile şi toate păcatele săvârşite în această viaţă a noastră.

În felul acesta a trăit în jur de şaizeci de ani lipsiţi aproape cu totul de orice mângâiere şi desfătare materială. La o vârstă înaintată, Preabunul Dumnezeu l-a luat în Împărăţia Cerurilor, la fericirea cea veşnică.

Părinţii de la Schit au jelit pentru pierderea unei pilde vii care reînnoia şi în ei înşişi pomenirea neîncetată a morţii – frâul cel mai bun care-l poate face pe om să-şi biruie neputinţele şi patimile -stricăcioase.

Asemenea părinţi, la această înălţime a virtuţii sau chiar la măsuri de împlinire dumnezeiască şi sporire duhovnicească, sunt nenumăraţi. Fiecare Colibă de nevoitori, fiecare sălaş de eremit, fiecare Sfântă Sihăstrie, dar chiar şi numeroase Peşteri au dat mulţi părinţi asceţi şi cuvioşi, la măsura şi după asemănarea Părinţilor de demult din Palestina, Libia şi Tebaida. De acest lucru ne convinge şi ultima descoperire petrecută cu Dicheul⁶ acestui Sfânt Schit, aşa cum el însuşi ne-a istorisit.

Zece Sfinţi neştiuţi şi cu nume necunoscute nouă

Monahul Chiril, Stareţul Colibei Cinstita Cruce a artiştilor iconari supranumiţi „ananiéii”⁷ şi Dicheul Schitului Sfânta Ana, în anul mântuirii 1977-1978, ne-a povestit că în 20 ale lunii septembrie 1977 a venit la Schit un creştin ortodox libanez, care a spus că din cauza stării de război din patria sa a emigrat şi s-a stabilit în Cana Galileii.

Libanezul a cerut părintelui Chiril, Dicheul, să-i arate drumul care duce spre vârful Atonului şi părintele i l-a arătat. Acest evlavios pelerin a plecat spre culmile Atonului, care atinge 2030 m înălţime şi, întrucât era nevoie de mai mult de 4 ore de mers pe jos de la Sfânta Ana până pe culmea muntelui, unde se află şi o bisericuţă închinată Schimbării la Faţă a Domnului, trebuia să plece dis-de-dimineaţă.

Din acest motiv libanezul a plecat odată cu zorile şi s-a întors spre seară la Kyriakón-ul Schitului, unde a fost găzduit şi a dormit. În ziua următoare, după terminarea dumnezeieştii Liturghii, s-a pregătit să plece, dar şi-a amintit să întrebe ceva ce nu putea să înţeleagă şi care l-a impresionat în mod deosebit. Astfel, în prezenţa şi a altor părinţi ai Schitului, cu bruma de greacă pe care o ştia, a spus că, în timp ce cobora de pe culmile Atonului, în locul numit Vavýlas, acolo unde drumul e foarte abrupt, a simţit o oboseală peste măsură şi a vrut să se aşeze ca să se odihnească puţin. Căutând un loc potrivit, vede dintr-odată în faţa sa o casă, din care au ieşit doi monahi cuvioşi care l-au invitat înăuntru, unde i-au oferit smochine proaspete de abia culese şi apă rece. Libanezul a mâncat şi a băut şi, după cum a mărturisit el însuşi, a simţit o dulceaţă şi o desfătare de nedescris, dar, în acelaşi timp, într-un mod neobişnuit, întreaga oboseală, resimţită mai înainte, dispăruse brusc după trataţie.

În Colibă a văzut zece monahi cuvioşi, care se sprijineau în toiege dintr-un singur lemn, curbate la mijloc, şi se rugau cu ajutorul şiragului împletit de mătănii.

I-a întrebat de câtă vreme locuiesc acolo şi i-au răspuns că au foarte mulţi ani de când se află în zonă şi singura lor ocupaţie este să se roage pentru întreaga lume. Aceasta i-a trezit libanezului curiozitatea şi, de cum a plecat de acolo, s-a gândit tot drumul la ceea ce i-au spus, anume că stau acolo de foarte mulţi ani rugându-se. Vârsta lor nu părea a fi foarte înaintată şi de aceea i-a întrebat pe Dicheu şi pe părinţi cum era cu putinţă să se nevoiască acolo de „foarte mulţi ani”.

Părintele Chiril şi ceilalţi părinţi de la Schit au fost surprinşi şi uluiţi la auzirea acestei dezvăluiri, pe care, fără tăgadă, Preabunul Dumnezeu „întru judecăţile pe care El Însuşi le ştie” a arătat-o libanezului, pentru că toţi ştiu că în acel loc nu există nici casă, nici monahi care să locuiască undeva în apropiere. Atunci toţi cu o gură şi o inimă L-au slăvit pe Dumnezeu şi i-au spus străinului pelerin evlavios: „Frate, dă slavă şi mulţumire Preamarelui şi Atotputernicului Domn şi Dumnezeu al nostru Care te-a învrednicit să-i vezi pe robii şi Sfinţii Săi aleşi, fiindcă cei pe care i-ai văzut ieri nu erau monahi, ci Sfinţi şi Cuvioşi Părinţi ai [Sfântului] Munte, pe care nimeni dintre noi nu s-a învrednicit până astăzi să-i vadă, ci în decursul vremilor s-au descoperit unor monahi evlavioşi, precum şi unor buni creştini şi cucernici pelerini, dintre care unul se pare că eşti şi tu!” Libanezul a plecat biecuvântându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu, „Cel minunat întru Sfinţii Săi”.

Un trup întreg de ascet sub zid de lut

Ieromonahul Simeon de la Coliba Întâmpinarea Domnului, care se află în partea de sus a Schitului Sfânta Ana, ne-a povestit că la o oarecare xerokalýva locuia Bătrânul-Dionisie, care era Stareţul părintelui Chiril, numit „tăbăcarul”. Bătrânul-Dionisie a încercat odată să repare o bancă de lemn, şi acolo, pe când strica vechiul zid de piatră⁸, a descoperit întregi sfintele moaşte ale unui nevoitor sau pustnic necunoscut.

Bătrânul-Dionisie, cu uimirea şi emoţia prilejuite de această descoperire, care răspândea o mireasmă negrăită, a început să se roage şi să-i ceară acestui Sfânt necunoscut să-i descopere numele său. Se gândea, de asemenea, să se ducă la Kyriakón, să bată clopotele, ca să le dea de ştire părinţilor să vină cu alai şi tămâieri pentru a lua sfintele moaşte, a le duce la biserica principală a Schitului Sfânta Ana, a li se închina şi a le aduce rugăciuni toţi părinţii Schitului – poate astfel avea să se descopere cărui Sfânt aparţineau aceste binecuvântate sfinte moaşte.

Cum se gândea el aşa, i s-a arătat în vedenie acest binecuvântat Sfânt ascet şi, cu o căutătură foarte aspră, i-a spus Bătrânului- Dionisie să-i acopere deîndată moaştele şi cât va trăi să nu vădească nimănui ceea ce Dumnezeu l-a învrednicit să vadă. De aceea, cu puţină vreme înainte de a muri, Bătrânul-Dionisie a istorisit acestea obştii sale, fără să arate locul, reţinut fiind de mustrarea acelui sfânt ascet, care şi după moarte fuge de slava oamenilor, pentru că s-a învrednicit să aibă parte de slavă de la Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. Acest lucru ne-a fost adeverit de mulţi alţi părinţi ai Schitului, vrednici de respect şi crezare întru toate, între care se află şi părintele duhovnic şi mărturisitor Antim, un ieromonah evlavios şi dintre cei mai virtuoşi. Astfel, acel sfânt pusnic a rămas necunoscut pentru noi, dar cunoscut şi cinstit de Dumnezeu în veci.

Din tâlhar, sfânt cu harismă profetică

Precum mi-a povestit însuşi părintele Simeon, în Creta, în vremea stăpânirii turceşti, a trăit un tâlhar, haiduc⁹ şi hoţ, care a făcut mari pagube turcilor, ajutându-i într-ascuns pe creştini. Era atât de grozav şi înspăimântător pentru tiranii turci, încât paşa acelei zone l-a înştiinţat că îi va ierta toate fărădelegile şi nedreptăţile făcute turcilor, cu condiţia să plece din Creta, pentru a scăpa de faptele sale tâlhăreşti.

Tâlharul acesta era atât de pornit împotriva turcilor, încât nu voia nici măcar să audă de propunerea paşei, dar mai târziu s-a dovedit că, arătându-i-se Sfânta Ana, bunica Domnului şi mama Preasfintei, într-o vedenie înfricoşătoare i-a poruncit să primească condiţiile şi propunerile beiului turc şi să meargă degrabă la Schitul ei din Sfântul Munte. Silit de dumnezeiasca vedenie, tâlharul cretan a acceptat să plece din Creta și nu doar atât: după spusa părinților Schitului, beiul turc, pentru a fi sigur că tâlharul va pleca definitiv din Creta, l-a escortat el însuși până în Athos.

Când tâlharul a ajuns în portul din Dafne, a cerut să fie dus direct la Schitul Sfânta Ana.

De cum a ajuns la Schit, nu a primit să se supună nici unui Stareț, ci a cerut să-l facă monah, să-l numească Ana și să rămână în apropierea Bisericii Sfânta Ana.

Părinții Schitului au făcut sinaxă și i-au spus tâlharului că numele Ana este feminin și nu se dă bărbaților. Așadar, l-au făcut călugăr, l-au numit Ioachim şi i-au dat o Chilie în apropierea Kyriakón-ului, chiar în spatele cimitirului Schitului; se nevoia singur, îndrumat și sfătuit de toți părinții, față de care arăta acum o deosebită ascultare și multă smerenie.

În această Chilie a rămas mai mult de cinci ani. Apoi, pentru mai multă liniște, s-a retras în spatele Schitului, într-o peșteră. Acolo îi duceau părinţii pâine şi posmagi. În acel loc s-a luptat mult cu ispitele și încercările venite din partea demonilor văzuți și nevăzuți, arătând multă răbdare și stăruinţă, ca și cum ar fi fost călugăr de mulți ani și foarte încercat.

De asemenea, îndura fără crâcnire frigul, iarna, și căldura, vara. Odată, spun părinții, se aşternuse zăpadă mai mult de un metru, acoperind totul. Părinții de la Coliba Întâmpinarea Domnului au frământat și au făcut pâine proaspătă, caldă, și s-au dus la peșteră, ca să-i dea Bătrânului Ioachim, dar nu l-au aflat acolo. Au ieșit să-l caute și, pe când strigau de zor, i-au auzit glasul, au săpat în zăpadă și l-au găsit acoperit sub nămeți, șezând pe o piatră și rugându-se liniștit. Și nu doar atât, ci i-a mustrat pentru că i-au tulburat acea dulce liniște și i-au luat căldura pe care o avea stând sub zăpadă.

A trăit la Schitul Sfintei Ana în multe neajunsuri și vitregii, dar și într-o pocăință sinceră din 1890 până în 1915. Se împărtășea adesea cu Cinstitele Daruri, cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, se ruga și nu lipsea niciodată de la sfintele slujbe și de la rugăciunile obștești.

Se pare că dobândise multe harisme duhovnicești, printre care harisma preştiinţei și cea a profeției, pentru că odată, când au trecut pe la Coliba Întâmpinarea Domnului trei ruși, pentru a-l cunoaște și a-i cere binecuvântarea, acesta le-a dat următoarele daruri: celui dintâi trei semințe de bob, celui de-al doilea puțină tămâie și celui de-al treilea o floare.

Când rușii au plecat, părinții l-au întrebat ce înseamnă lucrurile pe care le-a dat acelora. El le-a răspuns: „Celui dintâi i-am dat trei semințe de bob pentru că se va face călugăr; celui de-al doilea i-am dat tămâie pentru că, atunci când se va întoarce acasă, îl va găsi mort pe tatăl său; iar cel de-al treilea, căruia i-am dat o floare, când se va întoarce în lume se va căsători și va da floarea aceasta femeii pe care o va lua de soţie.” Și, într-adevăr, după cum a spus părintele Ioachim, așa s-a întâmplat.

După aceasta, nu a trecut mult timp și s-a îmbolnăvit. A știut dinainte că va muri și, la trei zile după ce a fost cuprins de boală, s-a odihnit „în Domnul”, încununat cu un sfârșit cuvios, pentru a se muta de la sălașurile pământești la cele cerești și pururea fiitoare.

Omul virtuos din Muntenegru

La Coliba Schimbarea la Față a acestui Sfânt Schit a trăit, într-o asceză foarte aspră, ieromonahul Mina. Era din Muntenegru (Serbia¹⁰). Avea o deosebită evlavie față de cele sfinte, multă frică de Dumnezeu și-i iubea pe toți părinții cu o dragoste sinceră, așa cum mi-au mărturisit ei înșiși. Cu binecuvântarea duhovnicului său, făcea pe durata a douăzeci și patru de ore între o mie și trei mii de mătănii mari și între cincizeci și o sută de comboshinia¹¹. Ca o armă unică împotriva limbuţiei avea rugăciunea, care nu lipsea din gura sa, de aceea și cuvintele pe care le schimba cu părinții erau foarte puține. Nevoindu-se astfel, a ajuns la adânci bătrâneți și și-a dat Domnului duhul său, primind moartea cu bucurie și cu nădejdea vieții și fericirii veșnice.

Diavolului îi este frică de comboshini

La același Schit al Sfintei Ana, monahul Procopie de la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului avea o mare dorință să învețe muzică, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu asemenea celorlalți frați. Dar pentru că era un pic fals, părinții se fereau să-l învețe. Fratele Procopie avea de la Dumnezeu harisma de a spune neîncetat rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” și în mâna stângă ținea întotdeauna șiragul de mătănii, de care nu se despărțea niciodată.

Într-o zi, fiind foarte trist pentru că nu putea să afle pe nimeni care să-l învețe muzică, cu gândul la acest lucru şi copleşit de amărăciunea care pusese stăpânire pe el, încetase să mai spună rugăciunea.

Dintr-odată, în fața sa a apărut un Bătrân preacuvios, dar necunoscut lui:

– Frate Procopie, ce ți s-a întâmplat de ești așa de trist? Ce te nelinișește?

– Ce să am, părinte? Iată, vreau şi eu să învăț puțină muzică și nu se găseşte nimeni să mă ajute, fiindcă spun că vocea mea sună fals.

– De asta ești aşa de necăjit, bietul de tine? Eu o să te învăț și o să te fac cel mai bun psalt din Sfântul Munte, vei cânta asemenea celei mai frumoase privighetori! Dar vreau ca și tu să-mi faci un hatâr.

– Ce vrei de la mine? Vrei să-ți plătesc? Îți voi da oricât ceri!

– Plata mea va fi să lași din mână aste comboshini și să încetezi să mai spui ceea ce ziceți voi că se numeşte rugăciune. Și o să te învăț tot ce vrei.

Monahul Procopie, de cum a auzit acestea, a înțeles că arătarea nu era monah, ci un demon atotviclean, care voia să-l facă să înceteze rugăciunea. Și-a făcut numaidecât cruce și a spus: „Înapoia mea, preaviclene satana, nu-mi trebuie mie muzica ta și nici binefacerile tale!” Atunci demonul s-a făcut nevăzut.

De aici aflăm cât se teme diavolul de comboshini, despre care bine spun părinții că este arma creștinului împotriva diavolului și rugăciunea care îi arde pe demoni. În timp ce de psalţi nu le e atât de frică şi nu pun preţ pe ei, pentru că prin cântare se îndepărtează uşor de rugăciune şi cad în egoism şi mândrie.

Cei care îndură ispitele sunt socotiţi asemenea mucenicilor

La Coliba Sfânta Treime trăiau în nevoinţă cinci fraţi după trup, care s-au făcut monahi şi au luat numele Atanasie, Grigorie, Artemie, Filaret şi Macarie.

La început trăiau cu aceleaşi gânduri, în pace, dragoste, ascultare şi respect faţă de schima monahală şi călugărie, în acord cu voturile monahale.

Cu trecerea timpului însă, evlavia cea dintâi s-a răcit, câte puţin şi-a făcut loc îndrăzneala de frate şi voia proprie, pe care diavolul cu artă şi multă viclenie le aţâţă, începând fiecare să facă ceea ce vrea, fără să întrebe pe nimeni.

Astfel, fără să prindă de veste, au intrat între ei răceala şi înstrăinarea. Au urmat învinuirile şi neînţelegerile care s-au încheiat cu incidente grave, certuri, ţipete, violenţă şi lovituri atât de serioase, încât ajunseseră să-şi spargă capetele între ei, să-şi rupă mâna, piciorul sau alt mădular, până când unul reuşea să-l supună voii sale pe celălalt. Fratele mai mic nu-l respecta pe cel mare şi nici cel mai mare nu punea preţ pe cel mai mic.

Certurile şi situațiile acestea neplăcute continuau aproape în fiecare zi; rar se întâmpla să treacă o zi fără ca nevoitorii din împrejurimi să nu-i audă pe aceşti fraţi certându-se şi lovindu-se. Oricare dintre vecinii şi părinţii din apropiere sau din altă parte încerca să intervină pentru a-i despărţi, sau să mijlocească pentru a se împăca şi a nu se mai certa, fugea snopit în bătaie, astfel că nimeni nu putea să-i ajute.

Au trecut patruzeci de ani de viaţă mucenicească în care -aceşti cinci fraţi s-au certat zi de zi. Părinţii de la Schit se obişnuiseră cu ţipetele lor şi-şi spuneau: „Netrebnicii iar se ceartă şi se omoară între ei!”

Până într-o zi când ţipetele s-au oprit. A trecut o zi, au trecut două, dar în Coliba lor domnea o linişte deplină. Părinţii s-au mirat, dar nimeni nu îndrăznea să meargă să vadă ce se întâmplă.

În cea de-a treia spre cea de-a patra zi, Sfânta Ana i se arată în vis Dicheului Schitului şi-i spune: „Duceţi-vă împreună cu părinţii să-i îngropaţi cu slavă şi cinste pe cei cinci Mucenici ai lui Hristos, pe cei cinci fraţi care pentru dragostea de Dumnezeu s-au făcut călugări şi din pizma diavolului se certau fără motiv şi în pofida voii lor, dar în fiecare seară, după pavecerniţă, se iertau din inimă unul pe celălalt şi nu ţineau răutatea niciodată mai mult de o zi, pentru că împlineau cu străşnicie spusa evanghelică: «Soarele să nu apună peste mânia voastră; mâniaţi-vă, dar nu greşiţi» (Ef. 4, 26).”

Dicheul – înainte-stătătorul Schitului – auzind acestea de la Sfânta Ana, i-a chemat deîndată pe părinţi la Sinaxă şi s-au dus cu toţii la Coliba unde trăiau cei cinci fraţi. Au găsit uşa deschisă, au intrat înăuntru şi i-au găsit aşezaţi în poziţia în care monahii iau iertare [unul de la celălalt] după pavecerniţă în biserică. Toţi cinci răspândeau o mireasmă negrăită; s-a împlinit, în ceea ce-i priveşte, cuvântul Sfintei Scripturi: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi” (Mt. 7, 1-2) şi „acolo unde te voi afla, acolo vei şi fi judecat”.

Atunci toţi părinţii, după ce şi-au însuşit lecţia despre neţinerea de minte a răului, cu cinstiri şi tămâieri i-au însoţit pe Mucenicii lui Hristos şi le-au îngropat trupurile la cimitirul de obşte dimpreună cu ceilalţi părinţi, slăvindu-L pe Dumnezeu, Care rânduieşte în tot chipul mântuirea oamenilor.

Răspunsul înfricoșător din ceasul morții

La Coliba Bunăvestirea Maicii Domnului, care aparține de Schitul Sfânta Ana, în jurul anului 1885 a trăit în asceză, ascultare și smerenie desăvârșită monahul Evloghie, care la 95 de ani s-a mutat pentru totdeauna din lumea aceasta la cealaltă – la viața veșnică.

Cunoscându-şi de mai înainte şi prevestindu-şi moartea, mulți dintre părinții Schitului, după cum se obișnuiește în astfel de situații, mergeau să ceară binecuvântarea de la starețul care avea să-și afle curând sfârșitul.

După mărturia lor comună, toți părinții care au fost în preajma sa în acele clipe grele au avut parte de o lecție cu privire la sfânta Judecată și la răspunsul înfricoșător care i se va cere sufletului. Bătrânul-Evloghie, vreme de 24 de ore înainte de a-și da duhul, mișca din cap neîntrerupt, când spre dreapta, când spre stânga, iar părinții îl auzeau spunând:

– Când, unde? Când, unde?

Continuu, fără încetare.

Mulți dintre cei de față au încercat să-i țină capul, să nu-l mai întoarcă neîncetat când într-o parte, când în cealaltă, dar a fost cu neputință să-l oprească.

De multe ori spunea:

– Nu, nu a fost așa, spuneți minciuni. Pentru acel lucru am făcut pocăință.

Și continua:

– Când, unde?

Astfel, fără să le spună nimic celorlalți monahi, și-a dat duhul și a plecat din viața aceasta către sălașurile de veci, fără să dea vreo altă lămurire.

Monahul Ștefan „Americanul”

La Coliba Nașterii Maicii Domnului a trăit asemenea unui ucenic desăvârșit, în lepădare de sine, nevoinţă și deplină ascultare părintele Ștefan. Acesta a fost ultimul succesor la această Colibă și continuator al vieții și lucrării virtuoase din preacucernica obște a starețului Grigorie, fost monah la Mănăstirea Kostamonitu, și a cuviosului arhimandrit Ioachim, care fusese starețul și duhovnicul monahului Ștefan. Iar pentru că și acesta venise, asemenea starețului Ioachim, din America, toți îl știau cu numele de „Ștefan Americanul”.

Monahul Ștefan, plin de iubire, simplitate și bunătate, după ce l-a slujit cu credinţă pe starețul său, arhimandritul Ioachim, până în ultimele clipe ale vieții lui și s-a învrednicit să ia binecuvântarea acelui cu adevărat sfânt stareț, era fericit că primise această mare întărire duhovnicească de la părintele duhovnicesc și egumenul său.

După cuvioasa adormire a starețului său, monahul Ștefan, pentru că nu mai avea un stareț pe care să-l slujească, se ducea pe la Mănăstiri, de la care cerea milostenii. Tot ceea ce i se dădea – posmagi, orez, zahăr, legume şi alte produse şi zarzavaturi – el împărţea altor părinți mai în vârstă, de la diferite Colibe de la Sfânta Ana, Sfânta Ana Mică, Katunákia, Karúlia și de oriunde altundeva din Sfântul Munte, care erau bolnavi și zăceau la pat.

Fericitul Ștefan a stăruit în această slujire de-a lungul întregii sale vieți, cu zâmbetul pe buze, cu șiragul de mătănii în mâini, cu rugăciunea în inimă și cu desaga în spate. Era pregătit în toată vremea pentru rugăciune și slujirea fraților aflați în suferințe, asemenea unui soldat al „Bunului Samaritean” și Stăpân Hristos, înzestrat cu toate armele sale.

Astfel, a împlinit cele două mari porunci: dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele, fiindcă avea credință adâncă în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: „De aceste două porunci atârnă toată legea şi profeţii” (Mt. 22, 40).

Prin urmare, moartea l-a aflat pregătit; a fost bolnav pentru scurtă vreme și a plecat asemenea unei păsări din lumea aceasta, întrarmat cu multele și nenumăratele rugăciuni primite atât de la Starețul său, cât și de la aceia pe care i-a hrănit, ajutat în tot chipul și îngrijit, și s-a dus cu multă îndrăzneală la Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Dătătorul de biruință, spre a primi cununa izbânzilor și a spune Dreptului Judecător cele câte le-a rostit și dumnezeiescul Pavel: „Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o; acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care în ziua aceea mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător” (II Tim. 4, 7-8), bucurându-se încununat şi slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt dimpreună cu toți Sfinții și Părinții aghioriți.

Din această vrednică obște, de unde a primit primele luminări duhovnicești, înfăptuirea virtuții și smerenia se trage şi preacuviosul arhimandrit Heruvim Karámbelas, care, prin harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile starețului său, a întemeiat obștea duhovnicească „Mângâietorul”, precum și Sfânta Mănăstire din Oropós, de la care evlavioasa turmă purtătoare a numelui lui Hristos a cules și continuă să culeagă multe bunuri duhovnicești și foloase sufletești. Părintele Heruvim, prin cuvântul său vorbit, dar și prin cel scris, a trezit și îndrumat multe suflete pe calea lui Dumnezeu cu harul Mângâietorului, a adus multora mângâiere și ajutor sufletesc, mai ales în ultima vreme, prin preţioasele volume care ne prezintă Chipuri de monahi aghioriți contemporani.

Au fugit de slava oamenilor

În jurul anilor 1976-1977, când Dicheu și întâi-stătător al Schitului erau artiștii iconari, și frați după trup, ieromonahii Serafim și Vasile, numiți Voliótes¹², mai-marii Schitului au hotărât să mute osemintele părinților răposați din încăperea de la subsol în osuarul nou zidit.

La mutarea acestora au luat parte mulți părinți: ieromonahii și duhovnicii Antim, starețul de la Lampes, Gavriil din obștea artiștilor iconari a Karțonéilor, Simeon de la Coliba Întâmpinării Domnului, ieromonahul Haralamb de la Casa de artiști iconari a Ananiéilor, monahul Grigorie de la Casa de artiști iconari Sfânta Treime și mulți alți părinți și frați, care mărturisesc dimpreună că toate osemintele răspândeau o mireasmă negrăită și suprafirească.

Însă pentru a admira și în același timp a ne minuna de cugetul smerit al acestor fericiți asceți și pentru a cunoaște toți părinţii cât urau și fugeau de slava oamenilor și de faptul de a fi vădiţi, vom înfăţişa o întâmplare vrednică de luat în seamă, istorisită de cei care au mutat aceste oseminte.

Când unul dintre frați a luat din grămada de oase un craniu și l-a pus în sacul său, în momentul în care a trecut prin fața celorlalţi fraţi şi părinţi, cu toții au simțit cum acel craniu răspândea o mireasmă aparte și o aromă deosebită.

Atunci toți părinții au alergat să vadă care este acel craniu ce răspândește o aromă atât de intensă, pentru a-l separa de celelalte oseminte și a-l așeza în biserică alături de alte sfinte moaște. Însă acea deosebită mireasmă s-a ascuns, s-a pierdut și a dispărut cu totul. În zadar au căutat părinții în fiecare sac, scoţând unul câte unul osemintele. Nici o diferență nu se putea face între ele.

Aceasta este pildă importantă pentru noi toți, spre a cunoaște cât de mult acei adevărați monahi fugeau de slava lumii, pe care n-au primit-o nici după moarte, fiindcă le era prea-îndeajuns slava dobândită de la Împăratul Cel fără de moarte și Dumnezeul nostru.

Note:

Marii dascăli ai Pustiei

Acolo, la Schitul Sfintei Ana Mici, pe la sfârşitul secolului al XV-lea, au trăit doi mari luminători şi Părinţi duhovniceşti, Sfântul Dionisie Retorul şi ucenicul său, Sfântul Mitrofan Duhovnicul.

Sfântul Dionisie a fost ieromonah, retor, dascăl şi duhovnic şi venea de la Mănăstirea Studion¹. Nu avem multe date despre originea sa şi nici nu cunoaştem când a venit în Sfântul Munte; ştim numai că a fost un părinte neptic, plin de harul lui Dumnezeu şi dascăl al vieţuirii în nevoinţă, pentru că împreună cu ucenicul său sunt probabil printre primii dintre cei care s-au sălăşluit în zona aceasta a Sfintei Ana Mici. Cunoaştem, de asemenea, că a adormit în anul 1606; ne este necunoscut locul unde a adormit. Sfântul Mitrofan, după cum am spus, a fost un duhovnic virtuos, simplu şi înţelept şi, pentru că în anii întunecaţi ai stăpânirii turceşti creştinii din toată Grecia au avut multe rele de îndurat, întâi-stătătorii din zona Peninsulei Chalcidice cereau din vreme în vreme de la Protosul Sfântului Munte să le trimită câte un duhovnic şi mărturisitor puternic, îmbunătăţit duhovniceşte şi cu darul deosebirii duhurilor ca să-i ajute pe creştinii greu încercaţi.

Protosul Sfântului Munte, asupra căruia se făceau adesea presiuni de către toate satele din Peninsula Chalcidică şi nu ştia ce să facă, a cerut părerea şi sfatul Sfântului Dionisie Retorul, care se nevoia într-o Peşteră în Pustia Atonului, al cărui chip şi renume de ascet erau răspândite în tot Sfântul Munte. Sfântul Dionisie, întrucât cunoştea puterea, pregătirea şi discernământul duhovnicesc ale Sfântului Mitrofan, ucenicul şi dimpreună nevoitorul său, a recomandat Protosului Sfântului Munte ca pe cel mai potrivit pentru această slujire pe Sfântul Mitrofan, care plin de bunăvoinţă a acceptat şi, prin harul şi puterea dumnezeiască cu care era înzestrat de Atotbunul Dumnezeu, a adus preţioase foloase şi i-a ajutat mult pe creştinii din toată Peninsula Chalcidică. Locul şederii sale a fost Isvoros – astăzi Stratoni –, căruia Sfântul Mitrofan i-a dat numele de „Satul Mare”.

Pe durata acestei călătorii apostolice şi misionare, „Dumnezeu a lucrat” multe semne şi minuni. Una dintre ele este vedenia înfricoşătoare de care a avut parte un ţăran evlavios, Dimitrie, pe care a descris-o Sfântul Mitrofan însuşi într-o limba greacă puristă, la porunca şi îndemnul Stareţului său, Sfântul Dionisie. Aici, pentru o mai bună înţelegere, o vom reda mai liber şi mai pe scurt în dialectul vorbit:

„În sătucul Isvoros, aproape de Minele de astăzi Bodosákis, la 1520 trăia evlaviosul Dimitrie, lucrător la acea mină. Dintre membrii familiei sale supravieţuiseră soţia şi un băieţel, care la vârsta de 12 ani a murit şi acesta, asemenea celorlalţi trei copii pe care-i pierduse mai înainte.

Băieţelul acesta, pentru că era singurul lor copil şi, totodată, deosebit de înţelept, cumpătat şi ascultător, era foarte iubit de părinţi. Dar Atotbunul Dumnezeu, Care are putere asupra morţii şi vieţii şi ale Cărui judecăţi sunt un abis de necuprins, a voit să-i ia sufletul înainte de vreme. Astfel, s-a îmbolnăvit foarte grav şi în cincisprezece zile a murit.

Acest lucru i-a întristat atât de mult pe părinţii copilului, că plângeau fără să-şi afle mângâiere şi, mai mult, tatăl său Dimitrie a căzut de atâta durere bolnav la pat şi nu a vrut nici să mănânce, nici să bea nimic vreme de cincisprezece zile.

Dimitrie, aflându-se în starea aceasta, în cea de-a cincisprezecea zi a leşinat, părând să fi murit. Atunci femeia şi soacra sa au început să plângă şi să se tânguiască. S-au adunat vecinii şi rudele şi, în timp ce plângeau cu toţii nemângâiaţi moartea lui Dimitrie, au început să pregătească, după obicei, coliva, giulgiurile, tămâia, lumânările şi tot ce este socotit de trebuinţă pentru înmormântare. Pe când îl schimbau, au observat că, în timp ce extremităţile împreună cu trupul erau necrozate şi reci, pieptul şi inima îi erau calde încă, iar pulsul nu încetase să bată, chiar dacă era foarte rar şi slab. Astfel au hotărât să nu-l îngroape până ce nu va fi necrozat întreg corpul. Au trecut multe ceasuri, se apropia miezul nopţii şi starea lui Dimitrie continua să fie la fel. Toţi picoteau de somn şi s-au retras pentru puţină vreme să se odihnească. În dimineaţa zilei următoare Dimitrie a oftat adânc şi s-a ridicat din pat. Cei care se aflau în jurul său, îngreuiaţi de somn, cum au auzit oftatul s-au trezit şi l-au văzut pe Dimitrie revenind la viaţă: s-au minunat şi s-au bucurat cu toţii – cel mai mult femeia şi soacra sa, care l-au întrebat ce se petrecuse. Dimitrie, şezând pe pat, şi-a pus mâna la frunte şi privea în jos. Era frământat de ceva şi cu gândurile în altă parte. Timp de trei zile nici n-a mâncat, nici n-a băut, nici n-a vorbit. Femeia sa a văzut din casă afară pe drum copii de vârsta băieţelului ei, jucându-se; şi-a amintit de copilul ei şi a început să plângă fără alinare cu lacrimi amare. Când a văzut-o Dimitrie, a dezlegat tăcerea: «De ce plângi şi te baţi în piept, femeia mea, fără să ştii ce faci şi ce spui? Copilul nostru n-a murit, aşa cum am crezut înainte, nici nu s-a prăpădit, nici n-a putrezit în mormânt, ci trăieşte şi este într-un loc luminat, înalt şi frumos, într-o lumină de negrăit, care nu seamănă şi nu se compară cu luminile acestei lumi. Măcar de ne-am învrednici şi noi să mergem în acel loc unde se află copiii noştri, să trăim acea viaţă fericită, în care nu există întristare, durere şi suspin, ci Lumina cea veşnică şi viaţă fără de sfârşit!» Femeia sa, de multa întristare, n-a dat nici o atenţie cuvintelor soţului ei. Bătrâna ei mamă însă, de cum a auzit aceste cuvinte, l-a întrebat pe ginerele ei:

– Dimitrie, fiul meu, de unde ştii că trăieşte copilul tău şi se află, aşa cum zici tu, în viaţa fericită?

– Am văzut cu ochii mei în ce loc vesel şi luminos se află copiii noştri!

– Spune-mi, Dimitrie, cele pe care le-ai văzut şi auzit şi să nu-mi ascunzi nimic!

Dimitrie le descoperă vedenia

«Pe când zăceam la pat bolnav şi dormeam, am văzut dintr-o dată în faţa mea un bărbat îmbrăcat în veşminte strălucitoare asemenea unui fulger, a cărui frumuseţe era de negrăit. Îmbrăcămintea lui ţesută din aur, în nenumărate culori, sclipea de strălucire şi o lumină foarte dulce răspândea linişte şi bucurie cerească. Din clipa în care l-am văzut orice gând şi cuvânt despre lucrurile acestei vieţi au dispărut din mintea şi amintirea mea şi atenţia mi-a fost atrasă cu totul de el.

În timp ce eram răpit de înfăţişarea sa, mi s-a părut că m-am desprins de cele pământeşti şi am ajuns în braţele sale. M-a luat şi am zburat la ceruri împreună. În urcarea noastră mi s-a părut că am trecut şapte rânduri de ceruri. Aceste rânduri se vedeau în timp ce le străbăteam de jos în sus.

Urcând, am întâlnit lumină şi ceaţă; când am ajuns mai sus, am văzut o lumină strălucitoare şi un pământ frumos şi minunat, neted şi curat, cu lumini şi feluriţi copaci înfloriţi, a căror mireasmă şi frumuseţe limba omenească nu le poate descrie.

După ce am străbătut acel pământ frumos, ne-am aflat în faţa a două uşi de fier bine zăvorâte. Uşa cea din dreapta era păzită de tineri frumoşi, îmbrăcaţi în alb, iar cea din stânga de bărbaţi negri, înfricoşători la înfăţişare. Cum am ajuns în faţa acelor porţi, Îngerul meu însoţitor mi-a spus să mă aplec şi să mă închin; eu m-am aplecat şi m-am închinat. Pe când eram încă aplecat la pământ, am auzit un glas de departe: ‘De ce l-ai adus pe acesta aici? Nu ţi-am spus să-l aduci pe el, ci pe vecinul său, Nicolae. Acesta trebuie să mai trăiască încă pe pământ.’

După aceea, însoţitorul meu m-a luat deîndată şi am pornit-o spre răsărit. Am ajuns pe o câmpie înflorită şi nemărginită, cu pomi foarte frumoşi de diferite feluri. La umbra fiecărui pom se afla şi un om. Cu toţii erau de aceeaşi vârstă, dar feţele unora erau luminoase şi frumoase şi străluceau de bucurie, ale altora încruntate şi puţin întunecate, iar ale altora cu totul negre şi întunecate: fiecare dintre ei avea semnele vădite ale faptelor bune sau rele pe care le săvârşiseră în viața asta și, mai mult de atât, fiecare se cunoștea cu celălalt.

Când am străbătut acea frumoasă câmpie, am privit în dreapta și în stânga; i-am văzut pe mulți pe care îi cunoscusem în viața aceasta și care muriseră de multă vreme. Am recunoscut, de asemenea, și multe femei. Am văzut acolo și o femeie desfrânată, care vădea prin înfățișarea sa ce viață a dus aici pe pământ, am văzut și mulți alți răufăcători, care în viața aceasta au fost condamnați la spânzurătoare, și alții care au făcut diferite păcate, cu semnele evidente ale faptelor lor rele, dar și ale celor bune. Am văzut că în locul acela se aflau și mulți prieteni și rude de-ale noastre.

Și pe când mergeam cu Îngerul care mă însoțea prin acea câmpie încântătoare și înflorită, în timp ce admiram frumoasele privelişti, livezile răcoritoare, pomii foarte înalți și alte lucruri minunate și mai presus de cuvânt, am văzut patru copilași în veșminte sclipitoare și foarte frumoși, care străluceau ca soarele. M-am oprit minunându-mă de acele locuri paradisiace şi uitându-mă cu nesaț la acei dulci copilași. Atunci Îngerul însoțitor mi-a spus: ‘Frate, cunoști acești frumoși copilași? Oare nu știi ai cui sunt?‘ Atunci m-am dus mai aproape, m-am uitat la ei cu atenție și am văzut că acei copilași erau ai noștri. I-am văzut pe cei trei care au murit cu câţiva ani mai înainte și pe cel din urmă, de 12 ani, între ei. I-am spus Îngerului: ‘Da, domnul meu, sunt copiii mei!‘ Bucuria mea era de nedescris, pentru că i-am aflat pe copiii noștri în mijlocul unei asemenea desfătări, slave și străluciri. L-am rugat pe Îngerul meu însoțitor să-mi îngăduie să rămân alături de copiii mei pentru totdeauna, să le împărtășesc bucuria și să nu mă despart de ei niciodată. Dar îngerul mi-a spus că nu a venit încă vremea pentru mine și m-a luat deîndată din acel loc.

Pe când plecam din acea câmpie frumoasă cu flori bine-mirositoare, cu lumina ei cerească și cu strălucire veșnică, l-am întrebat: ‘Domnul meu, acest loc frumos este Raiul lui Dumnezeu, Împărăția Cerurilor, despre care se vorbește?‘ Acela mi-a răspuns: ‘Acest loc nu este nici Raiul, nici Împărăția lui Dumnezeu, ci este ceea ce Sfânta Scriptură numește pământul celor blânzi și locul de odihnă al sufletelor creștinilor drepți și ortodocși, unde Atotbunul Dumnezeu a rânduit să se odihnească sufletele până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, a Domnului nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, Care va veni să judece lumea. Pe când Împărăția Cerurilor și bunătățile veșnice, de care se vor bucura Drepții, precum și chinurile și pedepsele veșnice menite păcătoșilor care nu s-au pocăit, sunt acolo unde ai văzut cele două porți închise și pecetluite: cea de aur și luminată duce la Împărăția lui Dumnezeu și cea de fier și arzândă duce la iadul pregătit pentru demoni și uneltele lor, adică pentru oamenii răi și nepocăiți.‘ Atunci l-am întrebat pe înger: ‘Acum, domnul meu, cine se află în Împărăția Cerurilor și cine în iad?‘ Iar el mi-a răspuns: ‘Acum nimeni nu merge în Împărăția Cerurilor sau în iad, ci Drepții se desfată de o parte din bunătățile veșnice, în locul rânduit de Dumnezeu, iar păcătoșii suferă o parte a pedepselor și, așa cum am spus, Drepții și păcătoșii vor avea parte de primirea desăvârșită a bunătăților sau a pedepselor veșnice după a Doua Venire în slavă a Domnului, care va avea loc atunci. Sau răsplată veșnică sau pedeapsă veșnică. Însă sufletele marilor Sfinți,‘ a continuat să-mi spună călăuza mea, ‘se află de pe acum într-un loc mult mai înalt, mai frumos și luminos decât cel de aici, acolo unde există o lumină nesfârşită și mult mai strălucitoare, ale cărei raze și luciri ajung până aici și luminează locul acesta.‘

În timp ce îngerul care mă călăuzea îmi spunea acestea, am început să ne îndreptăm spre miazăzi. Am părăsit acel loc luminos și strălucitor și am ajuns într-un loc întunecat și acoperit de mucegai și putreziciune, din care ieșeau multă necurăție și mirosuri urâte. Acolo am văzut o mare mulțime de oameni cu chipuri arse de soare și întristate. Am întrebat-o pe călăuza mea ce fel de oameni erau aceia și mi-a răspuns: ‘Cei de aici sunt cei care nu au crezut în Stăpânul Hristos.‘

Am mers mai departe și am întâlnit un loc și mai întunecat și murdar; aici se afla o mulțime care părea asemenea unor pitici și copii foarte mici, și viermi care forfoteau într-o grămadă de excremente. Am întrebat-o pe călăuza mea ce fel de oameni sunt aceștia și mi-a spus că toți sunt ereticii și oamenii care au răspândit învățături rele. Acolo i-am recunoscut și pe mulţi alții, pe care îi știam din viața aceasta, și care aveau fețe foarte întunecate.

Când am ieșit de acolo, am trecut prin alte asemenea locuri întunecate și necurate, pline de oameni de toate religiile, adepți ai ereziilor, atei, idololatri și popoare de diferite etnii. La întrebarea mea dacă acesta este iadul, călăuza mi-a răspuns: ‘Așa cum ți-am spus și mai devreme, cele pe care le-ai văzut nu sunt nici iadul, nici Raiul, ci toate acestea sunt provizorii, până la cea de-a Doua Venire. Trebuie să știi ceva: iadul este unul, dar chinurile și pedepsele sunt multe și diferite, după cum Împărăția Cerurilor este una, dar și acolo există diferite sălașuri și desfătări pentru Drepți, potrivit cu virtuțile și jertfa adusă de fiecare în viața aceasta, după cum spune și Stăpânul Hristos în Sfânta Sa Evanghelie: În casa Tatălui Meu multe sălașuri sunt (In. 14, 2)‘. Chiar atunci când călăuza îmi spunea acestea, am auzit venind din adânc, de foarte jos, un glas îngrozitor și tunător de șarpe urlând și de fiară sălbatică, cu o necurăție și un miros de nesuportat. M-am speriat atât de mult de acest glas, încât am încercat să mă ascund în brațele călăuzei mele. Tremurând de frică, l-am întrebat: ‘Ce glas este acesta, domnul meu, și de unde vin această murdărie şi miros de nesuportat?‘ El mi-a răspuns: ‘Cel care strigă și urlă este iadul atotmâncător, care-i primește în sine pe toți necredincioșii și, prin urmare, pe păcătoșii batjocoritori, care nu au crezut în Hristos și nu s-au pocăit niciodată de răul făcut în viața lor. Indiferent care dintre ei moare, este înghițit de iad, iar acesta îi varsă în locurile de pedeapsă pe care le-ai văzut, fără să se sature niciodată.‘

Deîndată am auzit un alt glas care venea de sus: ‘De ce strigi, plângi şi te întristezi? Aşteaptă puţin şi te vei sătura de arhierei nevrednici, preoţi, monahi şi creştini nepăsători şi dispreţuitori ai virtuţii, dar cu râvnă faţă de viciu.‘

Şi în timp ce acest glas înfricoşător mai şuiera în urechile mele, m-am trezit în casa mea, mi-am văzut trupul mort, urât şi îngheţat şi nu am vrut să intru în el, dar călăuza mea m-a pus cu forţa, fără voia mea, şi am simţit o durere ascuţită şi cum îmi tremură toţi nervii, articulaţiile şi oasele». Femeia lui Dimitrie şi soacra lui, cum au auzit acestea, au rămas înmărmurite.

Toate acestea s-au răspândit din gură în gură nu doar în Isvoros, ci în toată Peninsula Chalcidică. Au ajuns şi la urechile Sfântului Mitrofan, care s-a dus acasă la Dimitrie şi de la el s-a încredinţat de adevărul acestei vedenii dumnezeieşti, pe care Dimitrie a istorisit-o de două sau de trei ori Sfântului întocmai, aşa cum ne-a înfăţişat-o şi nouă Sfântul Mitrofan însuşi. Vedenia aceasta a lui Dimitrie a fost adeverită şi de faptul că spusele glasului dumnezeiesc adresate Îngerului său călăuzitor «nu ţi-am spus să-l aduci pe el, ci pe vecinul său Nicolae», s-au împlinit. La două zile după vedenie, vecinul său Nicolae, cu toate că era sănătos, a murit şi pregătirile pentru înmormântarea lui Dimitrie s-au folosit pentru îngropăciunea lui Nicolae.

Unii arhierei şi preoţi, din pizma diavolului, s-au pornit să defăimeze vedenia aceasta ca fiind neadevărată. Au încercat să semene necredinţa şi îndoiala sub pretextul că glasul pe care l-a auzit Dimitrie de sus spunând iadului că se va sătura de arhierei, preoţi şi monahi nepăsători şi trândavi faţă de îndatoririle şi obligaţiile lor nu era de la Dumnezeu, fiindcă, dacă ar fi fost adevărat, nu ar fi vorbit de preoţi şi monahi, ci de oameni necredincioşi, fără evlavie şi păcătoşi!

– Oameni sărmani, în orice clasă v-aţi afla, orice rang şi demnitate aţi purta, «de ce căutaţi să vă dezvinovăţiţi de păcatele pe care le faceţi?» «[Popor] tare de cerbice şi cu inima netăiată împrejur», «pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?» «Pentru ce vă place să vă îndreptăţiţi şi să vă ascundeţi în spatele degetului vostru?»

Acestea le-a spus Sfântul Mitrofan şi a adăugat:

– Fraţii mei, noi clericii care ne-am pus în slujba Domnului, suntem datori să cunoaştem bine că trebuie să fim pildă şi model de vieţuire virtuoasă, lumină şi călăuze ale oamenilor, după cum spune şi Domnul nostru: «Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului» (Mt. 5, 14 şi 13), şi fiind astfel, s-ar cuveni în asemenea împrejurări să răspândim mai multă lumină şi să nu întunecăm şi mai tare aceste lucruri simple şi dumnezeieşti pe care Dumnezeu le descoperă ca să ne îndreptăm pe noi şi să îndreptăm şi lumea cuprinsă de întunericul şi neştiinţa asupra Legii dumnezeieşti şi a poruncilor lui Dumnezeu. În loc să fim pilda cea bună şi să ne arătăm lucrători vrednici de chemarea noastră şi buni iconomi, dăruind harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, prin cuvintele şi prin faptele noastre bune şi prin vieţuirea noastră curată, noi suntem pentru credincioşi piedică în calea binelui, pricină de sminteală şi pildă rea prin necredinţa şi îndoiala transmise poporului credincios şi simplu, vătămând în felul acesta sufletele pentru care Hristos S-a jertfit pe Cruce şi Şi-a dat sufletul «ca preţ de răscumpărare pentru -mulţi». În loc să încercăm cu orice preţ să aducem folos aproapelui, noi îl vătămăm în tot chipul prin aceea că declarăm şi mărturisim în faţa tuturor că vedeniile care ne aduc deşteptarea, frica de Dumnezeu, pocăinţa şi cunoaşterea de sine nu sunt adevărate. Într-adevăr, pentru ce spunem că n-au fost aievea? Oare pentru că dau pe faţă faptele rele ale fiecăruia dintre noi şi vădesc pedepsele care ne aşteaptă, sau dreapta plată şi răsplată pe care le vor lua de la Dreptul Judecător cei care s-au nevoit în bine şi virtute? Trebuie să ştim că oricare ar fi aceştia, oameni simpli sau preoţi, arhierei, patriarhi, împăraţi, generali sau soldaţi, toţi vor fi judecaţi la fel şi în mod drept de către nepărtinitorul Judecător, Dumnezeu.

Să ne trezim, fraţilor, să ne venim în fire cât mai este vreme, fiindcă pentru fiecare dintre noi clopotul primejdiei bate din clipă în clipă şi nu ştim când va veni şi sfârşitul nostru. Să încercăm să-i urmăm pe cei ce lucrează binele, virtutea, dreptatea, ca să ajungem şi noi lumină de mântuire, pildă de virtute şi dreptate pentru fraţii noştri creştini, după cum ne porunceşte Domnul nostru: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Mt. 5,16). Ca să luăm şi noi dreapta răsplătire şi să trăim veşnic cu Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. Amin.”

Ne este necunoscut, de asemenea, locul unde au adormit aceşti sfinţi părinţi Dionisie Retorul şi Mitrofan şi până astăzi sfintele lor moaşte nu s-au aflat.

În zilele noastre (1956), preacuviosul imnograf al Bisericii celei Mari a lui Hristos, părintele Gherasim de la Sfânta Ana Mică dimpreună cu obştea sa evlavioasă, după multă trudă şi nevoinţă, în urma arătării şi descoperirii acestor Sfinţi, a izbutit să se îngrijească de Peştera în care cei doi Sfinţi şi-au petrecut viaţa lor de nevoinţă, unde a ridicat în cinstea lor o frumoasă biserică. Biserica aceasta are drept acoperiş stânca ce acoperă Peştera şi dintr-un loc picură fără încetare agheasmă, pe care părinţii o adună şi o dau pelerinilor evlavioşi spre sfinţire. La pomenirea lor din fiecare an (9 iulie) se face priveghere de toată noaptea, la care vin mulţi monahi şi evlavioşi pelerini creştini.

În zona în care se află Peştera mulţi monahi şi pelerini evlavioşi, precum şi autorul însuşi, au simţit de-a lungul vremii o mireasmă dumnezeiască şi aceasta ne face să credem că în apropierea Peşterii trebuie să se găsească sfintele moaşte ale acestor binecuvântaţi Părinţi.

Lucrarea de minuni făcătoare a Proniei dumnezeieşti

La Peştera de nevoitori a Sfinţilor Părinţi Dionisie Retorul şi Mitrofan, părintele Gherasim dimpreună cu obştea s-au îngrijit în anul 1958 ca la pomenirea lor de peste an (9 iulie) să cumpere peşte pentru treizeci-patruzeci de persoane.

La privegherea panegirică a acestor Sfinţi Părinţi, fiindcă are loc după praznicul Sfântului Atanasie Atonitul la Marea Lavră (5 iulie), au venit şi au slujit doi arhierei, Constantin de Kozana şi Antonie de Xanthi, care au fost însoţiţi de mulţi alţi pelerini, laici şi monahi, în număr de peste o sută de persoane.

Bucătarul, părintele Damaschin de la obştea Danieléilor, văzând venirea neaşteptată şi în număr mare a pelerinilor, s-a aflat într-o postură neplăcută, pentru că nu ştia în ce mod să administreze situaţia, şi l-a întrebat pe părintele Gherasim ce-ar trebui să facă.

Părintele Gherasim, plin la rândul lui de grijă şi nelinişte, i-a spus: „Părinte, numărul pelerinilor noştri este de peste o sută. Ce-o să ne facem acum? Ce-o să le dăm să mănânce, cum o s-o scoatem la capăt?”

Bucătarul i-a răspuns: „Părinte Gherasim, peştii sunt pentru treizeci, cel mult patruzeci de persoane. Ce-o să facem cu restul? Avem doi arhierei şi o să ne facem de râs. Ce spui să facem, părinte?” Părintele Gherasim nu ştia ce să spună, uitându-se la el gânditor şi încurcat. Însă pentru că părintele Damaschin era un om cu o credinţă mare şi cu încredere în Dumnezeu şi în Sfinţii prăznuiţi, a continuat cu toată simplitatea ce-l caracteriza astfel: „Părinte Gherasim, să avem credinţă în Dumnezeu, în Preasfânta noastră Maică şi în Sfinţii pe care îi sărbătorim şi ei o să se îngrijească de toate. Noi nu mai putem face nimic. (Discuţia aceasta avea loc la priveghere, iar dimineaţa trebuia să se aşeze masa pentru toţi care au stat la priveghere şi pentru alte persoane care aveau să mai vină între timp.)

Astfel, părintele Damaschin l-a asigurat pe părintele Stareţ Gherasim că Dumnezeu va purta de grijă în aşa fel, încât nimeni să nu fie mâhnit. Şi spunând aceasta, a luat deîndată candela de la icoana Sfinţilor prăznuiţi Dionisie şi Mitrofan, şi a pus tot untdelemnul din ea în tava uriaşă unde se preparau peştii.

Minunea Sfinţilor Părinţi

Când s-a apropiat ceasul să împartă peştii în porţii, părintele Damaschin, spunând fără oprire rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi mă ajută în ceasul acesta!” şi rugându-se Sfinţilor prăznuiţi, a început să dea porţiile la diaconii – ospătari – care slujeau la trapeză.

A împărţit peştele în porţii şi acestea au depăşit numărul patruzeci, cinzeci, şaizeci, optzeci, o sută… şi tava părea să nu se golească, astfel că au mâncat mai mult de o sută de oameni la amiază şi seara şi la sfârşit au rămas peşti şi pentru ziua următoare!

Părintele stareţ Gherasim cu obştea sa, părintele Damaschin şi ceilalţi părinţi, care ştiau câţi peşti au cumpărat pentru praznic, când au văzut că nu doar au ajuns, dar au şi prisosit pentru ziua următoare, au făcut o rugăciune specială pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a mulţumi Sfinţilor pentru negrăita minune. Şi aici s-a împlinit spusa evanghelică: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” şi „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Mt. 6, 33 şi 32) şi „înainte de a le cere pe acestea vi se vor da”.

Visele îl înşală pe om

Părintele Neofit, pro-egumen al Mănăstirii Dohiariu, care se retrăsese în căutarea isihiei la Sihăstria Sfinţii Arhangheli în anul 1880, într-o seară a avut un vis, în care i s-a arătat Sfântul Vasile cel Mare şi l-a sfătuit să se închine degetului mare de la piciorul lui, iar acesta s-a închinat.

După ce părintele Neofit a avut acest vis, a început să se înfumureze la gândul că l-a văzut pe Sfântul Vasile şi că s-a învrednicit să se închine degetului acestuia. Multă vreme i-a fost chinuită mintea cu acest vis, multe ore consacra zilnic acestui gând, care-l împiedica de la rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi, în general, de la toate rugăciunile sale.

După multă vreme a hotărât să ceară sfatul unui duhovnic vestit pe atunci pentru virtutea şi nevoinţa sa – părintele Grigorie –, care se retrăsese şi el în căutarea liniştii la acelaşi Schit, la câţiva paşi mai sus de el, la Coliba numită Adormirea Maicii Domnului.

La această nelămurire a fostului egumen Neofit, părintele duhovnic Grigorie i-a spus: „Părinte şi frate, te-ai închinat unui mare diavol şi nu Sfântului Vasile [cel Mare]. Te rog de aici înainte să nu mai dai nici o atenţie viselor, din cauza cărora oricine poate uşor să fie înşelat, ajungând să se închine diavolului în loc să se închine lui Dumnezeu.” După acest sfat al duhovnicului, părintele fost egumen Neofit şi-a aflat liniştea şi n-a mai fost stânjenit de demoni.

Nu trebuie, aşadar, să dăm importanţă viselor: numai duhovnicul şi mărturisitorul nostru este în măsură să ne spună dacă sunt adevărate şi lui trebuie să i le mărturisim deîndată, pentru a ne elibera de rătăcirea pe care o pot ascunde.

Pustnici nevăzuţi

O mare zonă a Sfântului Munte Athos, care se întinde de la Sfânta Ana Mică până la Schitul „Glossias” şi este plină de copaci şi păduri dese, se numeşte „Pustia Atonului”. Acolo, din vreme în vreme, unor foarte puţini locuitori ai acestei regiuni li se descoperă asceţi cuvioşi la înfăţişare, costelivi şi goi trupeşte, dar acoperiţi de harul lui Dumnezeu.

Astfel, într-un periodic aghiorit, care a circulat între anii 1930-1938 cu titlul Biblioteca aghiorită, doctorul Spiridon sau Atanasie Kampanáos, monah şi frate al Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, scria despre monahii nevăzuţi, goi şi fără sălaş că „ochiul care le cârmuieşte pe toate cunoaşte multe lucruri” şi „ce-aş putea să spun despre cei fără sălaş, care stau în ape reci? [Numai] ochiul care le cârmuieşte pe toate le cunoaşte vieţuirea”.

Părintele Gherasim Menághias, care a fost mai întâi chimist, apoi a ajuns monah sihastru şi s-a sălăşluit în Pustia Sfântului Vasile, fiind legat printr-o prietenie frăţească de doctorul Lavrei Atanasie Kampanáos, atunci când a văzut publicându-se aceste lucruri în periodicul Biblioteca aghiorită i-a atras atenţia şi i-a sugerat să nu publice şi să scrie lucruri neprobate, care, probabil, vor provoca suspiciuni şi ironii în detrimentul vieţii monahale din Sfântul Munte.

La aceste observaţii, doctorul şi părintele Atanasie a răspuns, după obicei, cu aceste cuvinte: „Scumpul meu om şi dragul meu frate, nu pot să nu scriu şi să nu public spusele omului care, venind la mine [din partea pustnicilor nevăzuţi], mi-a făcut cunoscut «că mă voi îmbolnăvi şi voi muri».”

Acel om era Bătrânul-Antonie, de la [Coliba] Sfântul Petru. Acei pustnici nevăzuți i-au spus acestui om: „Să te duci să-i spui acelui doctor că nu peste multă vreme se va îmbolnăvi și va muri și de aceea trebuie să se pregătească.” Iar Bătrânul-Antonie, după ce i-a transmis doctorului cuvintele pustnicilor nevăzuți, i-a arătat şi o cruce de lemn, pe care i-au dat-o acei nevoitori. Pe cruce erau încrustate literele „Macarie Ieromonahul”.

Acestea le-a scris părintele Atanasie ca răspuns chimistului Gherasim Monahul de la Schitul Sfântul Vasile și apoi, la puțină vreme, s-a îmbolnăvit și, fără a avea vreo boală grea, a adormit somnul cel de veci, după ce mai întâi a descoperit și a publicat faptul că există și trăiesc din loc în loc, în Pustia Athosului, acești sfinți asceți și monahi eremiți spre slava lui Dumnezeu și folosul sufletesc al monahilor din Sfântul Munte.

O altă arătare a pustnicilor nevăzuți

Un pelerin care urca pe drumul abrupt de la țărmul Sfintei Ana Mici s-a întâlnit cu astfel de Sfinți, după ce se rătăcise prin pădure, și, la dorinţa lui de a-i urma, aceia i-au spus: „Tu, frate, ești menit pentru Schitul Mănăstirii Xenofont” și i-au arătat drumul spre a se duce la părintele duhovnic Sava, care-i va spune ce are de făcut. Pelerinului, după ce s-a îndepărtat puţin de ei, i-a părut rău că i-a părăsit și că a lăsat să-i scape asemenea Sfinți. S-a întors și i-a căutat mult timp, dar nu i-a mai găsit nicăieri. Atunci s-a dus la părintele Sava și i-a povestit totul. Părintele Sava i-a spus: „Tu, fiul meu, nu ești pregătit să-i urmezi, dar probabil că te îndoiai că ar exista astăzi în Sfântul Munte asemenea Sfinți și de aceea ți i-a arătat Dumnezeu. Tu o să te închinoviezi la Schitul Mănăstirii Xenofont.” Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat, pentru că acest frate a fost tuns în monahism la Schitul Mănăstirii Xenofont.

Acest fapt mi-a fost povestit de părintele duhovnic Acachie din Kapsála, om sporit duhovnicește și iubitor de adevăr, care l-a cunoscut pe cel ce i-a întâlnit pe pustnicii nevăzuți şi de la care a căutat să afle toate amănuntele despre această întâmplare.

Bătrânul-Partenie

Bătrânul-Partenie se trăgea dintr-o familie nobilă a ţarilor ruşi şi, la vârsta de 18 ani, s-a făcut monah la Chilia Sfântul Nicolae Burazéri. S-a nevoit întru ascultare, smerenie şi zdrobirea cugetului propriu, pe care le învaţă viaţa de chinovie, dar dorul pentru aflarea isihiei depline l-a îndemnat să plece de la Chilia sa şi să se ducă la Karúlia, unde a arătat lepădare de sine şi dragoste pentru toţi părinţii sihaştri de acolo, pe care îi vedea ca îngeri sfinţi în trup ai lui Dumnezeu.

În general, îi ajuta pe toţi şi nu lăsa pe nimeni să intre în Chilia sa, ca să ascundă că dormea în Peşteră pe pământ şi niciodată în pat. Avea o înfăţişare biblică, impunea respect şi era îndeajuns să-i vezi chipul ca să-ţi dai seama de originea sa nobilă.

Şiragul de mătănii din mâini şi rugăciunea de pe buze nu-i lipseau niciodată. Şi numai când îl vedeai simţeai teamă amestecată cu admiraţie. Tuturor le inspira respect şi toţi îl iubeau. Însă din cauza multei nevoinţe nu a dus-o mult. L-a chemat Domnul în cămările cereşti, spre a se bucura pururi dimpreună cu veşnicul Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

Bătrânul-Zosima care împletea coşuri

Un alt vrednic de luat în seamă şi plin de virtuţi a fost Bătrânul-Zosima, un mare ofiţer din armata rusă, care după căderea regimului ţarist a vizitat Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi s-a închinat la Schitul Sfântului Andrei, aşa-numitul „Serai”, şi la Schitul Profetului Ilie (Schituri înălţate şi locuite de monahi ruşi), dar nu a rămas la nici unul dintre acestea, ci duhul lui şi-a aflat odihna în locurile abrupte şi stâncoase de la Karúlia.

Ca să nu ajungă o povară pentru nimeni, a învăţat să împletească coşuri. Aceasta era rucodelia sa, cu care îşi câştiga cele necesare traiului. Avea întotdeauna rugăciunea pe buze, asemenea tuturor monahilor, şi pomenirea morţii pururea înaintea ochilor, mai ales după câte văzuse şi trăise în anii revoluţiei şi războiului din patria sa. Era iubit de toţi şi, la o vârstă înaintată, l-a luat Atotbunul Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor.

Stamate Tâlharul

Acest tâlhar a săvârşit nenumărate hoţii în zona Peninsulei Chalcidice, ajungând, după cum se pare, să facă prădăciuni chiar şi în Sfântul Munte.

Într-o zi s-a hotărât să prade împreună cu doi tineri una dintre Chiliile care se află la o oarece distanţă mai mare de Karyés, fiind mai izolată de celelalte Chilii. Această foarte veche Chilie aparţine de Mănăstirea Pantocrator şi are o biserică închinată Sfântului -Gheorghe Faneroménos¹. După cum mi-a povestit părintele Ioachim, stareţul meu, şi mi-au întărit şi cei din obştea fraţilor Danieléi, care şi ei au auzit această întâmplare de la Bătrânii lor, iar aceia de la străbunul lor, Bătrânul-Daniil cel dintâi, acel tâlhar, în urmă cu două sute de ani, s-a dus să jefuiască Chilia, care avea renumele uneia dintre cele mai bogate Chilii din Karyés.

Aşa cum este cunoscut, în anii robiei turceşti, toţi munţii ţării noastre erau plini de hoţi şi bande de tâlhari. Aceşti tâlhari au stat la pândă şi au aflat că la Chilia aceasta locuiau doi bătrânei neputincioşi, care aveau mulţi bani. Aceasta i-a făcut pe tâlhari să nu mai stea mult pe gânduri. La miezul nopţii s-au dus la Chilie şi au bătut în poartă. S-a auzit o voce întrebând cine este şi ce vrea la ceasul acela. Tâlharii n-au răspuns, dar au continuat să bată în poartă. La un moment dat, capul lor, Stamate, a spus pe un ton poruncitor: „Deschideţi poarta! Suntem străini şi vrem găzduire!”

Un tânăr le-a deschis şi i-a întrebat cu ce treabă au venit la Chilie. Aceia, înarmaţi cum erau, i-au spus că au nevoie să vorbească cu Stareţul. S-au mirat însă că la Chilia aceasta au văzut un tânăr, deoarece ştiau că acolo nu locuiesc decât doi bătrâni bolnavi. Acesta i-a condus la casa de oaspeţi, la „Arhondaric”, şi le-a spus: „Aşteptaţi aici până îl chem pe Stareţ.”

Sfântul Gheorghe face minuni

Tâlharii s-au aşezat să-l aştepte pe Stareţ. A trecut un ceas, au trecut două, dar Stareţul şi nici altcineva nu părea să se arate; în toată casa domneau o linişte şi o tăcere absolute. Atunci tâlharii, pierzându-şi răbdarea, au încercat să se ridice ca să se apuce de prădat, aşa cum hotărâseră de la început, şi să ia tot ceea ce era de preţ, de la bani până la candelele de argint şi orice altceva ar mai fi găsit. Au încercat, aşadar, să se ridice, dar nu au putut să se clintească nici la stânga, nici la dreapta, nici mâinile şi nici picioarele nu puteau să şi le mişte. Ca şi cum ar fi fost legaţi în cătuşe, nu puteau să se urnească din loc.

Atunci tâlharii înarmaţi au început să strige şi să ceară ajutor de la Bătrânii neputincioşi şi bolnavi. Din cauza strigătelor, Bătrânii au sărit speriaţi din somn, au alergat într-acolo unde se auzeau strigătele şi, când colo, ce să vadă?!? Tâlharii, deşi păreau liberi, nu puteau să facă nici o mişcare. Bătrânii i-au întrebat: „Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? De ce aţi venit, cum aţi intrat în casa noastră? Cine v-a deschis poarta şi v-a lăsat înăuntru?”

La început tâlharii ţipau, ameninţau: „O să vă junghiem ca pe nişte capre, ne-aţi făcut vrăji ca să nu ne putem mişca, dezlegaţi-ne, dacă vreţi să vă fie bine! De ce ne-aţi legat? Noi suntem oameni buni, n-am venit să vă facem rău.”

În sfârşit, când au înţeles că erau mai neputincioşi decât acei bătrânei şi nu aveau nici o putere, au început să plângă şi să-i roage să-i dezlege.

Părinţii, pe un ton calm şi liniştit, i-au întrebat: „Cum aţi ajuns, fraţilor, în casa noastră? Cine v-a dat drumul şi ce vreţi de la noi?”

Tâlharii le-au vorbit cu lacrimi despre răul ce căzuse asupra lor: „Părinţilor, un tânăr ne-a deschis poarta, ne-a spus să ne aşezăm aici şi să aşteptăm până veţi veni voi.”

Stareţii, înţelegând că a avut loc o minune, au alergat la biserică, au luat icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi le-au arătat-o tâlharilor. Atunci aceia, văzând icoana, au spus înfricoşaţi într-un glas: „Da, el este cel ce ne-a deschis!” şi deîndată pocăindu-se, au sărit de la locurile lor, au căzut la pământ şi s-au închinat icoanei Sfântului Gheorghe, strigând cu bucurie: „El e cel ce ni s-a arătat şi care acum ne-a eliberat din legăturile noastre nevăzute!” S-au pocăit pentru faptele lor, au făcut multe daruri acestei Chilii, printre care şi o icoană a Sfântului Gheorghe, care de atunci a luat numele de Sfântul Gheorghe Faneroménos – adică „cel ce s-a arătat”.

Acest tâlhar, după marea minune petrecută cu el şi, aşa cum ne-a adeverit şi obştea Danieléilor, pocăindu-se, a părăsit îndeletnicirea de tâlhar şi s-a dus la Karúlia. Acolo a zidit o mică Colibă cu o bisericuţă închinată Sfântului Gheorghe şi s-a făcut monah cu numele de Stamate. Se spune că el ar fi primul care s-a sălăşluit la Karúlia. Şi-a aflat în Pustia aceasta liniştea şi pacea sufletului şi şi-a petrecut restul vieţii sale într-o pocăinţă sinceră şi frângere a inimii, mărturisindu-şi zilnic păcatele. A sporit atât de mult în viaţa duhovnicească, încât monahul lavriot, apoi Mitropolit de Korytsa² şi profesor universitar la Universitatea din Atena, Evloghie Kurilas, aşa cum a scris Stareţului Daniil Katunakiótul, a găsit în actele Mănăstirii Lavra că „Bătrânul Stamate, fost tâlhar, a avut parte de un sfârşit cuvios la Karúlia şi a fost un monah sfânt”!

Bătrânul-Filaret

Din istorisirile părintelui Daniil de la obştea Danieléilor, Bătrânul-Filaret a fost unul din mai-marii Mănăstirii Stavronichita. Dar a plecat de aici, pentru că pe vremea aceea era o Mănăstire idioritmică şi viaţa părinţilor acestei obşti nu era cea la care se gândea părintele Filaret. A plecat ca să afle mai multă isihie şi pace sufletească, ca să atingă liniştirea deplină a minţii şi să se dedice acelui lucru pe care-l dorea sufletul său: rugăciunea minţii. Aşadar, a plecat în Pustie, la Karúlia, şi a rămas la o Colibă izolată.

Avea o educaţie deosebită, pentru că a intrat în Mănăstire la maturitate, alegând conştient monahismul şi renunţând la viaţa conjugală, care are parte de multe griji şi nelinişti şi de multe ori îndepărtează de Dumnezeu.

Era înfrânat, liniştit şi vorbea puţin; se ruga neîncetat şi studia neobosit Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi, învăţăturile şi dumnezeieştile înţelesuri ale vieţii Domnului nostru Iisus Hristos. Zi şi noapte cugeta la mărimea iubirii lui Dumnezeu şi a Tatălui faţă de omul apostat şi nerecunoscător, care de dragul lui L-a jertfit pe Fiul Unul-Născut, Cel ce a primit de bunăvoie, în dumnezeiasca iconomie a Întrupării Sale, să Se aducă jertfă, pentru a mântui neamul omenesc din robia păcatului. A adus în faţa lui într-un chip viu pogorârea desăvârşită, smerenia fără margini, patimile înfricoşătoare, ocările şi groaznicele suferinţe, pe care Fiul cel Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu le-a îndurat ca om desăvârşit, şi iubirea pe care a arătat-o, o arată şi o va arăta omului nerecunoscător, răufăcător şi ucigaş. Se minuna de măreţia, slava, bucuria şi pacea minţii pe care le-a insuflat Domnul nostru Iisus Hristos în inima omului, după Învierea Lui slăvită cea de-a treia zi, când S-a arătat ucenicilor şi Sfinţilor Săi Apostoli şi le-a spus: „Pace vouă, pacea Mea o dau vouă” (In. 14, 27) şi „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 23). Aşa a pregătit sălaşul Paracletului, începător de taine, curăţitor şi sfinţitor, al Sfântului Duh şi al Dumnezeului tuturor, după cum El Însuşi a spus: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de-spre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 26).

Meditând şi gândindu-se ziua şi noaptea la acestea, Filaret socotea că omul este sălaşul ideal al Preabunului, în Trei sori şi Trei Ipostasuri, Dumnezeu, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, după cum El Însuşi spune în Sfânta Scriptură: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).

Cu inima înaripată de aceste cugetări duhovniceşti şi de altele asemănătoare lor şi cu flacăra aprinsă a iubirii dumnezeieşti, se afierosea cu tot sufletul rugăciunii minţii şi în inimă i se revărsa dragostea pentru toţi fraţii, toţi oamenii şi întreaga lume, văzută şi nevăzută. Mânat de aceste simţăminte, dornic de a-i ajuta şi sluji pe dimpreună-nevoitorii săi concret, cu fapta, planta pe nişte porţiuni aride amenajate de el însuşi³ cartofi, care, din cauza lipsei apei, se făceau mici şi piperniciţi, dar foarte buni la gust. Îi dădea pe toţi nevoitorilor din jur, zicând că în anul acela Dumnezeu i-a binecuvântat şi s-au făcut mulţi şi, drept urmare, nu putea să-i mănânce el singur pe toţi, în timp ce pentru sine nu păstra nici măcar unul. Voia ca de pe urma trudei sale să se înfrupte toţi, ca să aibă şi el parte de răsplată, urmându-l pe Apostolul Pavel, care spunea: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine… căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi… mai fericit este a da decât a lua” (F.A. 20, 34-35). La fel făcea şi cu legumele, cu ridichea, cu lăptuca, le împărţea pe toate câte se făceau părinţilor, pe când el mânca cele mai aspre ierburi, pe care le fierbea, le amesteca cu tărâţe şi alcătuiau mâncarea desăvârşită pentru el. Ca să se pedepsească, nu purta niciodată papuci sau alt fel de încălţări, ci în locurile acelea prăpăstioase şi greu de străbătut ale Sfântului Munte mergea cu picioarele goale, fără nici o încălţăminte. Iar picioarele sale, lovite de atâtea ori de pietre şi din cauza căldurii dogorâtoare pe timpul verii în acele locuri, se înăspriseră şi ajunseseră asemenea unei carapace de broască ţestoasă.

Astfel, trecea pe la toţi pustnicii, le împărţea legume, cartofi şi pesmeţii pe care îi primea de la Mănăstirile din apropiere şi spunea: „Părinţi şi fraţi, mâncaţi din binecuvântarea şi darurile pe care ni le-a adus Dumnezeu în acest an!” Adeseori, pentru ca ceilalţi să creadă că nu e cu minţile întregi, spunea multe şi diferite lucruri fără sens. Şi le spunea cu atâta firesc, încât mulţi îl socoteau nebun sau neghiob. Dar el se bucura şi simţea o mare încântare că numeroşi fraţi îl credeau într-adevăr cu minţile rătăcite. Prin urmare, mulţi îşi băteau joc de el, îl dispreţuiau sau chiar îl insultau. Alţii încercau, de asemenea, să vadă cu ce scop face toate acestea. Astfel, într-o zi, Stareţul Danieléilor, monahul Gherontie, unul dintre monahii cei mai încercaţi şi sporiţi duhovniceşte, bun iconar şi psalt desăvârşit, i-a spus Bătrânului-Filaret cu multă seriozitate: „Frate Filaret, iartă-mă, dar eşti prefăcut şi mincinos, umbli desculţ şi faci pe sfântul cu noi. Vrei ca în felul acesta să-i impresionezi pe oameni, ca să te laude şi să creadă că ai fi, care va să zică, om sfânt. Iar tu te încrezi în laudele lor, te laşi cuprins de înfumurare şi te umpli de mândrie şi vanitate. Bietul de tine, nu ştii că vei fi pedepsit pentru că faci acestea şi îi sminteşti pe fraţi?”

Acestea i-a spus Bătrânul-Gherontie, de faţă cu monahul Daniil cel tânăr, care mi-a zis, dându-mi toate asigurările, că l-a văzut pe Bătrânul-Filaret cum s-a pocăit chiar în clipa aceea şi şi-a cerut iertare. Şi pentru că a început să creadă că l-a smintit pe Bătrânul-Gherontie, după aceea, ori de câte ori se ducea la Sihăstria Danieléilor, purta nişte papuci vechi şi foarte mari, pe care-i avea întotdeauna în desaga sa şi, când se apropia de casa lor, îi punea în picioare, ca să nu-i smintească pe fraţi.

Mâncarea lui obişnuită era fructul de nopal⁴, care se află din belşug în zona Karúlia, fiindcă se pare că au fost plantate acum foarte mulţi ani şi s-au înmulţit într-atât, încât au înţesat stâncile. Lua fructele, proaspete sau uscate, le zdrobea aşa cum erau, cu ţepi…! Le amesteca cu tărâţe şi le mânca, uneori crude, alteori coapte.

Avea multă evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, când îi pomenea numele, lacrimile îi curgeau din ochi ca dintr-un izvor. Când auzea cântări bisericeşti, mai ales „Cuvine-se cu adevărat…”, plângea şi inima i se umplea de bucurie şi veselie.

Într-o zi, părintele Daniil i-a spus Bătrânului-Filaret: „Părinte Filaret, de multă vreme te urmăresc şi văd că atunci când psalmodiem, în loc să te bucuri, ca noi toţi, tu plângi. De ce? Ce anume te face să plângi?” Acesta, ezitând, i-a spus: „Când îi ascult pe fraţi psalmodiind, mintea mea se mută de la pământ la cer şi mi se pare că-i aud cântând pe Îngerii lui Dumnezeu. Atât de mult se veseleşte sufletul meu, încât, de bucurie, ochii mi se umplu de lacrimi. Alteori, simţindu-mi păcătoşenia, plâng, neputând cânta şi eu împreună cu îngerii aceştia pământeşti ai lui Dumnezeu. Şi atunci, lacrimile curg şi mai bogat, fiindcă mă gândesc că dacă nu pot să cânt alături de aceşti fraţi aici pe pământ, atunci cum mă voi învrednici să-L slăvesc şi să cânt numele Domnului Dumnezeului nostru, dimpreună cu Cetele cereşti de Îngeri, eu, nevrednicul şi păcătosul? Şi de pe urma tuturor acestor gânduri ale mele, frate, ochii mei varsă totodată lacrimi de bucurie şi de întristare şi încep în sinea mea să slăvesc preacinstitul, preasfântul şi de mare cuviinţă nume al Domnului Dumnezeului nostru.”

Spre apusul vieţii sale

După ce a depăşit vârsta de 80 de ani şi după o asceză aspră, Bătrânul-Filaret a slăbit trupeşte, dar în sufletul său cugetul şi râvna pentru viaţa duhovnicească se întăreau şi creşteau, aşa cum spune Apostolul Pavel: „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, în ceruri” (II Cor. 5, 1) şi „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26, 41).

Simţind şi Bătrânul-Filaret că vremea plecării sale s-a apropiat, l-a rugat pe Stareţul obştii Danieléilor, monahul Gherontie, să-i dea binecuvântarea şi să le îngăduie monahilor Gherontie şi Acachie să vină la Coliba sa din Pustie şi să-i cânte, spre slava lui Dumnezeu, câteva imne bisericeşti.

Bătrânul-Gherontie, întrucât cunoştea starea duhovnicească a părintelui Filaret, le-a dat binecuvântarea acestor psalţi cu voci deosebite, care, fiindcă-l iubeau şi aveau evlavie faţă de Bătrânul-Filaret, s-au dus cu bucurie la Coliba Stareţului Filaret de la Karúlia şi i-au cântat cu simţire duhovnicească „Preasfântă Stăpână…”, „Ajutorului omenesc nu mă încredinţa…”, „Pe Părinţii din Athos…” şi alte frumoase cântări atonite, primind în schimb rugăciunea şi binecuvântarea sa.

De bucurie, lacrimile curgeau din ochii Bătrânului-Filaret ca două izvoare. Îl slăvea pe Dumnezeu cu glas tare, îi mulţumea Preasfintei Maici a lui Hristos şi Născătoarei de Dumnezeu Maria şi, îngenunchind, a înălţat o rugăciune fierbinte Stăpânului Hristos: „Păzeşte, Dumnezeul meu, obştea fraţilor Danieléi – aceşti îngeraşi ai Pustiei. Şi să-i acoperi, mă rog Ţie, Hristoase al meu, pe toţi călugării care din dragoste pentru Tine, din iubire dumnezeiască, au lăsat lumea şi cele ale ei, au urât bunătăţile mincinoase ale pământului şi caută să se desfete de acele bunătăţi făgăduite ale vieţii veşnice, despre care, prin gura Apostolului Tău Pavel, ne-ai spus că «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (II Cor. 1, 9). Pe aceşti călugări care au venit aici, în acest loc sfânt – în Sfântul Munte, dar şi pe toţi cei care au cerut adăpost la limanul acesta care se numeşte «Grădina Maicii Domnului», prin puterea şi harul Tău, acoperă-i în faţa rătăcirilor satanei. Dăruieşte trezvie minţii, curăţie şi neîntinare inimii şi mântuire sufletului lor şi întregii lumi. Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!”

Învăţături

După ce şi-a încheiat rugăciunea sa fierbinte, a început să înveţe despre vederile dumnezeieşti şi despre chezăşiile virtuţii. Adică ne-a spus în ce chip şi mod putem să începem rugăciunea minţii, în ce fel putem evita rătăcirile diavolului, care seamănă cu măiestrie zâzania iubirii de sine şi a mândriei în mintea şi inima celor care vor să se nevoiască, să sporească în această virtute dumnezeiască şi să intre în lupta duhovnicească, unde vor avea de înfruntat faţă către faţă pe diavolul. Vor întâlni, ne-a spus, multe greutăţi, dar nu trebuie să-şi piardă curajul, ci să stăruie cu smerenie şi să spună neîncetat rugăciunea „Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

„Dar, a continuat, copiii mei, luaţi aminte la cele ce vă voi spune: să rostiţi rugăciunea aceasta întreagă, şi nu aşa cum obişnuiesc să o spună unii, pe jumătate, de dragul conciziei, chipurile, să spună numai jumătate din ea. Aceasta, după Sfinţii Părinţi, este o rătăcire de neîngăduit, pentru că atunci când omitem «Fiul lui Dumnezeu», anulăm înţelesul teologic al acestei rugăciuni, care este în acelaşi timp simplă, dar plină de teologie, însumând întreaga Taină a Iconomiei Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Şi trebuie să ştiţi că din acest punct începe rătăcirea diavolului pentru cei care se nevoiesc să dobândească rugăciunea dumnezeiască şi cerească, care se cuvine să fie una cu respiraţia noastră. Iar când ne deprindem să o spunem corect de la început, mintea noastră se va curăţa de orice pată lumească. Atunci mintea va intra în inima noastră, care la început va simţi constrângere, durere, îngreunarea respiraţiei şi întristare. Dacă însă vom stărui în rostirea întreagă şi nu pe jumătate a rugăciunii, patimile şi neputinţele umane, care îşi află neîncetat sălaş în inima noastră, se vor retrage. Dacă, în cele din urmă, inima se va curăţi, se va aprinde lampa luminii dumnezeieşti, adică vor începe luminările cereşti şi se va ridica acolo tronul lui Dumnezeu. După ce se petrec toate acestea şi altele multe pe care voi înşivă le veţi afla prin făptuire, vor veni descoperirile şi izbânzile tainice ale vieţii duhovniceşti, pe care, dacă Atotbunul Dumnezeu vă va învrednici, le veţi vedea voi înşivă, sub povăţuirea harului Preasfântului Duh. Atunci veţi înainta fără teamă, sporind şi crescând în adevărata viaţă duhovnicească, şi vi se vor descoperi tainele lui Dumnezeu, care ni se revelează şi pot fi cugetate cu mintea, dar nu şi exprimate în grai omenesc.”

Profeţie

Bătrânul a spus acestea şi multe altele, pe care n-am fost în stare să le reţinem, pentru că erau revelaţii şi înţelesuri foarte înalte pe care nu le înţelegeam prea bine, ci mai mult ne minunam, zicându-ne în sinea noastră: ce comoară duhovnicească se ascunde în acest „vas de lut”! Aşa cum a spus şi Apostolul Pavel: „Şi avem comoara aceasta – a Sfântului Duh – în vase de lut” (II Cor. 4, 7). La un moment dat ne-a spus: „Iar acum, copiii mei, vă rog să cântaţi imnul naţional al Athosului şi imnul Preasfintei noastre: Cuvine-se cu adevărat.” Când i-am cântat şi acest imn, ne-a îmbrăţişat, ne-a dat sărutarea „în Hristos” şi ne-a spus profetic: „Fraţii mei şi îngeraşii Preasfintei, n-am să vă mai văd niciodată cu ochii mei trupeşti, pentru că m-a chemat Domnul, cu mijlocirile Preasfintei şi ale Părinţilor Aghioriţi, să mă ia în sălaşurile cereşti.”

Şi, după toate acestea, ne-a condus până la uşa de afară a Colibei sale de nevoinţă, iar în ziua următoare, când ne-am dus să-l vedem şi să luăm de la el rugăciunea şi binecuvântarea, plecase pentru totdeauna dintre cele pământeşti. L-am găsit pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit firesc, dar sufletul său zburase la cele cereşti. A adormit somnul Fericiţilor cu acest sfârşit cuvios, după cum „a dorit şi poftit sufletul său după curţile Domnului”.

După moartea sa am descoperit că sub patul de lemn Bătrânul-Filaret avea un trunchi mare cioturos, pe care îşi îngăduia odihna puţină a trupului său. Patul era întotdeauna aşternut şi singura dată când s-a întins în el a fost în ceasul morţii. Aceasta înseamnă „a dormi pe jos”⁵ şi „chinuire a trupului”⁶.

Încercarea de la vremea bătrâneţilor

Cu puţini ani înainte de a pleca din această lume, un om răufăcător a furat de la Bătrânul-Filaret tot ceea ce avea mai de preţ în Coliba sa, adică toate cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le avea în posesia sa şi le citea. Organele de poliţie l-au arestat pe hoţ cu cărţile în Tesalonic.

Ca să se justifice în faţa poliţiei, hoţul a spus că a cumpărat cărţile de la Bătrânul-Filaret, care locuieşte la Karúlia. Poliţia l-a acuzat pe părintele Filaret, autosesizându-se, de comerţ ilicit cu antichităţi, de vânzare de cărţi socotite patrimoniu cu o valoare inestimabilă. Au venit citaţiile şi Bătrânul-Filaret a fost nevoit să se prezinte la tribunal ca acuzat. Fraţii Danieléi au aflat de acest trist eveniment şi s-au îngrijit ca el să se îmbrace cu haine mai decente, să-şi schimbe hainele zdrenţuroase şi cârpite, dar foarte curate pe care le purta. În sfârşit, unul dintre fraţii obştii l-a însoţit până la tribunalul din Salonic. S-a prezentat acolo, la tribunal, fără avocat.

Infractorul îşi asigurase serviciile unui avocat foarte bun, care, în urma unui rechizitoriu redutabil, i-a convins pe judecători de pledoaria sa. Din nefericire, de multe ori justiţia umană este dusă în eroare şi nu mai distinge binele de rău pentru a fi capabilă de o judecată dreaptă, motiv pentru care avem nenumărate judecăţi nedrepte şi erori de justiţie.

Un avocat evlavios, care urmărea cazul şi a înţeles jocul viclean al impostorului şi retorica neîntemeiată a avocatului acuzării care denatura adevărul cu bună ştiinţă, a preluat apărarea Bătrânului-Filaret, fără recompensă, şi a pledat în favoarea sfântului şi preacuviosului Stareţ, care era atât de simplu şi binevoitor, încât, atunci când l-a auzit pe avocatul acesta pledând şi apărându-l, spunea cu admiraţie: „De unde le ştie, binecuvântatul, pe toate acestea? Numai cineva care are harul Duhului Sfânt poate să vorbească atât de frumos şi să înfăţişeze lucrurile întocmai aşa cum s-au petrecut!”

Atunci când președintele tribunalului l-a chemat pe Bătrânul-Filaret să depună jurământul, acesta s-a ridicat de pe banca acuzaților, s-a apropiat de Sfânta Evanghelie, și-a făcut de trei ori semnul crucii și a sărutat-o cu evlavie.

Atunci președintele i-a spus pe un ton sever că trebuie să pună mâna pe Evanghelie și să jure. La întrebarea Bătrânului-Filaret ce carte este aceea, președintele i-a spus că este Evanghelia pe care creștinii credincioși pun mâna și jură să dea chezășie pentru adevărul celor susţinute.

Bătrânul-Filaret i-a spus domnului președinte: „Dacă aceasta, așa cum spuneți, este Sfânta Evanghelie, atunci vă rog să deschideți la capitolul al V-lea, versetul 34 din Evanghelia după Matei, și veți vedea că acolo spune chiar așa: «Eu însă vă spun: Să nu te juri nicicum: nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu; nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a Marelui Împărat; nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă tu nu poţi să faci un singur fir de păr, alb sau negru» (Mt. 5, 34-36).” Președintele i-a spus aprodului să deschidă Evanghelia, dar când au deschis-o au constatat că acea pagină cu pericopa respectivă din învățătura Domnului referitoare la jurământ lipsea, și atunci, cu curaj, Bătrânul-Filaret i-a spus președintelui: „Domnule președinte, încercăm prin harul lui Dumnezeu să păzim cele pe care le-a rânduit Evanghelia Stăpânului Hristos, ca niște creștini adevărați. Și de vreme ce Hristos Însuși ne spune să nu ne jurăm, cum să încălcăm noi porunca lui Dumnezeu, spre a păzi «legile omenești» (Mt. 15, 9), poruncile voastre ce rânduiesc să se jure oamenii care socotesc că sunt creștini adevărați, cu toate că încalcă și nesocotesc această poruncă a Sa? Îmi pare rău, domnule președinte, că vă numiți creștini, dar nu păziţi poruncile lui Hristos.”

Președintele și judecătorii s-au simțit insultați de cuvintele usturătoare ale adevărului pe care le-a rostit Bătrânul-Filaret și pentru refuzul jurământului l-au condamnat la 9 luni de închisoare.

Starețul a primit cu bucurie decizia de condamnare și era gata să se ducă la închisoare, dar auditoriul din tribunal, revoltat de decizia aceasta nedreaptă a tribunalului, care nu a vrut să-l pedepsească pe hoț, ci l-a condamnat pe nedrept pe preacuviosul Stareț, a făcut de îndată chetă, a plătit cauțiunea și Bătrânul, nedreptățit de justiția umană, dar biruitor, triumfător și apărător al adevărului, s-a întors la Coliba lui de nevoință, la Karúlia.

Când a ajuns la Karúlia, povesteşte părintele Daniil, l-am întrebat: „Cum ai petrecut, părinte, la Tesalonic? Cum ți s-a părut lumea? Ce s-a întâmplat la tribunal?”

Însă Bătrânul-Filaret, cu o față veselă și cu zâmbetul pe buze, i-a spus: „Frații mei, toată lumea aleargă și se nevoiește pentru mântuirea sa, în afară de mine păcătosul.” N-a spus nimic altceva și s-a închis în sine.

Virtuțile sale

Vom aminti, ca o completare, o minune referitoare la Bătrânul-Filaret, nevoitorul și pustnicul de la Chiliile de sihaştri de la Karúlia, o minune pe care dumnezeiasca Pronie a împlinit-o pentru a-l face pe lucrătorul virtuții să se îndepărteze de orice gând și grijă faţă de lucrurile materiale, care sunt întotdeauna obstacol în fața sporirii și intrării noastre în viața duhovnicească și, mai mult, alcătuiesc cea mai mare piedică în încercarea de a dobândi neîncetata și continua rugăciune a minții.

Pentru ca Atotbunul Dumnezeu să elibereze inima Bătrânului-Filaret de orice grijă de prisos și să fie pentru noi o lecție, potrivit căreia ar trebui să avem credință şi nădejde în Dumnezeu, dragoste şi respect faţă de aproapele nostru, s-a întâmplat următorul fapt:

În anul 1935, Bătrânul-Filaret avea neapărată nevoie de două sute de drahme. Lucrul acesta pusese stăpânire pe gândurile şi inima lui. Într-o zi părintele imnograf Gherasim de la Sfânta Ana Mică l-a văzut trecând foarte abătut pe la Coliba Cinstitului Înaintemergător şi l-a întrebat ce-l apasă.

Bătrânul-Filaret i-a făcut cunoscută părintelui Gherasim problema care-l frământa şi părintele Gherasim i-a dat două sute de drahme spunându-i: „Cuvioase părinte Filaret, ia banii ăştia de care ai trebuinţă şi nu e nevoie să mi-i dai înapoi, dar, dacă poţi, fă o rugăciune la Preabunul Dumnezeu să ne miluiască.”

Bătrânul-Filaret a luat banii şi, după ce i-a mulţumit părintelui Gherasim, s-a dus să înapoieze cele două sute de drahme, ca să-şi achite datoria.

În ziua următoare Bătrânul-Filaret se îndrepta spre Schitul Sfânta Ana. Pe drum, după obiceiul monahilor, spunea neîntrerupt rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine şi lumea Ta!” Aşa cum mergea, vede pe jos patru hârtii una lângă alta. Le-a luat în mână, le-a cercetat şi s-a mirat, pentru că nu păreau asemenea celorlalte hârtii.

S-a întors la Sihăstria părintelui Gherasim de la Sfânta Ana Mică, i-a arătat hârtiile pe care le-a găsit şi l-a întrebat cu simplitatea ce-l caracteriza: „Ce hârtii sunt acestea, părinte Gherasime? Le-am găsit un pic mai jos, în timp ce mergeam la Sfânta Ana. Erau jos, răsfirate pe drum!”

Părintele Gherasim i-a spus: „Acestea sunt patru hârtii de câte cincizeci de drahme pe care Dumnezeu ţi le-a trimis pentru nevoile tale.” Într-adevăr, aşa cum mi-a spus părintele Gherasim, erau patru bancnote noi-nouţe şi nefolosite de câte cincizeci de drahme. „Aş vrea, cuvioase părinte, a adăugat părintele Gherasim, să-mi împărtăşeşti ce spuneai şi la ce te gândeai când mergeai spre Sfânta Ana.” Părintele Filaret i-a spus: „Ce altceva, părinte Gherasim, să fi spus decât rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…», însă din când în când gândul îmi fugea la cele două sute de drahme pe care mi le-ai dat şi mă gândeam cum să ţi le dau înapoi. Şi, pe când mă gândeam la aceasta, am văzut la pământ aceste hârtii. Ia-le, te rog, să se elibereze mintea mea de gândul acesta şi datoria aceasta!”

Părintele Gherasim s-a minunat de lucrările dumnezeieştii Pronii, L-a slăvit pe Preabunul Dumnezeu şi l-a rugat pe Stareţul Filaret să păstreze banii trimişi lui de Dumnezeu şi să se roage Domnului pentru mântuirea sufletului său.

Note:

1 Cel ce s-a arătat (n. trad.).

Sihăstriile vechiului Schit

Acest Schit, după cum vom vedea mai departe în cartea de faţă, a fost întemeiat de anahoreţi de la foarte vechiul Schit Sfântul Vasile, care erau originari din Cezareea, patria Sfântului. În ultima vreme, când am locuit la Chiliile din Kerasiá, am cunoscut la Sihăstriile de la Karúlia, Katunákia şi Sfântul Vasile, părinţi cu duh ascetic, înfrânaţi, smeriţi, sporiţi în nevoinţă, cu o desăvârşită lepădare de sine şi afierosiţi studiului Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, a căror principală grijă în viaţă era cum să-şi cureţe grădina inimii de gândurile viclene şi păcătoase. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşeau să se desprindă de neputinţele omeneşti, atunci mulţi dintre ei înaintau crescând şi sporind duhovniceşte în rugăciunea minţii, ajungând pe culmile virtuţii mai înalte şi la luminare dumnezeiască.

„Sărmanul” Efrem – Efrem „Sirul”

În decursul călătoriei noastre duhovniceşti în partea de sus a zonei Katunákia, am cunoscut [părinţi] sihaştri şi eremiţi virtuoşi, asemenea monahului Efrem, „sărmanul de el”. Acest binecuvântat monah, originar din Tesalia, s-a călugărit la maturitate, dar avea o conştiinţă creştină sporită şi cu dreaptă socotinţă, pentru că toate milosteniile şi ajutoarele pe care le primea de la Mănăstirile pe unde trecea, pesmet, orez, zahăr sau diferite soiuri de zarzavaturi, le ducea ca alimente altor eremiţi bolnavi sau în vârstă şi invalizi. Îi ajuta pe toţi fără deosebire, cu o dragoste frăţească creştină adevărată.

Acest monah obişnuia să-şi plângă de milă şi, când îl întrebau: „Ce faci, părinte Efrem? Cum merge sporul duhovnicesc? Înaintăm sau batem pasul pe loc la probele călugăriei?”, acesta răspundea mereu la fel: „Ce să fac, sărmanul de mine? Numai păcate fac, părinţilor.” Şi fiindcă întotdeauna dădea acelaşi răspuns, Stareţul meu, care-l iubea asemenea oricăruia dintre fraţii nevoitori, ca să-l încerce dacă spunea aceasta dintr-o smerenie adevărată sau dintr-o simplă obişnuinţă, într-o zi, la o adunare de sărbătoare, după dumnezeiasca Liturghie, când erau de faţă toţi părinţii, în jur de treizeci de monahi şi preoţi, la arhondaric, pentru trataţia obişnuită¹, l-a strigat în faţa tuturor pe părintele Efrem, care stătea stingher la intrarea în încăpere: „Haide şi tu, sărmanul de tine, înăuntru. De ce stai la uşă?” Binecuvântatul a intrat înăuntru, dar de ruşine se făcuse roşu cu totul.

Într-o altă zi, părintele Efrem a venit la Chilia noastră în Kerasiá, unde ne vizita periodic, fiindcă ne iubea şi adeseori se sfătuia cu Stareţul în privinţa unor chestiuni duhovniceşti dificile. Atunci Stareţul meu l-a întrebat pe părintele Efrem:

– Frate, cum ţi s-a părut ieri că te-am strigat în faţa tuturor „sărmanul de tine”?

– Ce să-ţi spun, cinstite Stareţ Ioachim… Am simţit atâta ruşine şi ofensă, încât mi-am muşcat limba ca să nu mă port şi să-ţi răspund urât. Dacă nu te-aş fi iubit şi respectat, cu siguranţă că te-aş fi ocărât.

Iar Stareţul Ioachim i-a răspuns:

– Vezi, frate, cât de uşor se poate cineva ocărî şi umili pe sine şi cât de greu şi de neiertat este să te ocărască şi să te insulte altcineva? De aceea, dragul meu părinte Efrem, trebuie să fim gata şi să ne bucurăm când ne umilesc şi ne ocărăsc alţii, pentru că atunci avem parte de răsplată, când îndurăm cuvintele jignitoare ale celorlalţi, fiind îndeajuns numai ca acestea să nu corespundă realităţii şi să nu fie adevărate. Atunci, dacă le îndurăm de dragul lui Hristos, vom avea răsplată veşnică de la Stăpânul Hristos, Dătătorul de răsplată, aşa cum ne spune El Însuşi în Fericiri: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt. 5, 11).

Părintele Efrem a plecat de la Chilia noastră foarte recunoscător pentru pilda care-l învaţă pe monah să ajungă la smerenie, temeiul tuturor virtuţilor. Şi de atunci i-a rămas numele „sărmanul de el”, şi acela se simţea bucuros în sinea lui să audă acest lucru de la toţi monahii.

Aşa îl deosebeam pe părintele Efrem „sărmanul de el”, de un altul la fel de iubit frate monah al nostru Efrem, stareţul lui Iosif Frankiskou, de la Sfântul Vasile, pe care, fiindcă era uscat şi slab la trup din cauza multei nevoinţe, dar puternic sufleteşte şi cu mult duh, îl numiserăm Efrem „Sirul”. Erau amândoi la fel de buni şi virtuoşi, veneau regulat la Chilia noastră şi îi aprovizionam cu diferite legume şi fructe.

Monahi buni şi sporiţi în virtute la Sihăstria Sfântului Vasile au fost şi Bătrânul-Heruvim, Bătrânul-Iosif şi Bătrânul-Vartolomeu, care era şi preot, dimpreună cu obştea lor. Toţi aceştia se luptau pentru mântuirea sufletului şi, cu harul lui Dumnezeu, au ajuns pilde vii de virtute şi sporire duhovnicească, cu însemnate izbânzi în lupta pentru câştigarea rugăciunii minţii; şi au lăsat, cei mai mulţi dintre ei, urmaşi care se mai afierosesc cu totul cultivării rugăciunii ce pogoară mintea în inimă, prin rostirea neîncetată a ei, prin nevoinţa în smerenia cea de Dumnezeu dăruită, în ascultare şi în tot felul de virtute.

Bătrânul-Natanail

Din istorisirile aceluiaşi preacuvios şi drag mie Stareţ Damaschin, la o xerokalýva din Pustia Sfântului Vasile se nevoia în asceză Bătrânul-Natanail, care avea doi monahi ucenici. Unul se numea Antonie, iar celălalt Atanasie.

Aceşti ucenici, pentru că în zona în care se afla Coliba lor nu se putea cultiva nimic, nici măcar o mică grădină, nu puteau să-şi câştige cele necesare traiului. Nu aveau nici o rucodelie şi, prin urmare, în cea mai mare parte a timpului erau plecaţi să muncească spre a supravieţui şi spre a aduna cele necesare pentru Stareţul lor. Îi stăpânea o oarecare nepăsare şi dispreţ faţă de Stareţul lor, încât o dată au trecut mai mult de şase luni până să se reîntoarcă la Coliba lor. În acea perioadă Stareţul Natanail s-a îmbolnăvit şi, fiindcă nu era nimeni care să-i poarte de grijă, a venit un monah necunoscut, care l-a slujit cu toată râvna pe bolnavul Stareţ.

Bătrânul-Natanail, înzestrat cu harisma răbdării, smereniei şi a rugăciunii neîncetate, îl privea pe necunoscutul monah ca pe un Înger al Domnului.

După o vreme, când și-au amintit ucenicii să se întoarcă la Coliba cea săracă şi au bătut la ușă și au intrat înăuntru, au văzut un monah străin care pleca. Atunci Bătrânul-Nathanail le-a spus: „Ar fi fost mai bine, fraților, dacă n-ați fi venit, pentru că ați ajuns pricina pentru care a plecat Îngerul Domnului, pe care El îl trimisese ca să-mi slujească.”

De îndată ce a spus aceste cuvinte, Bătrânul-Natanail și-a dat fericitul suflet, fără îndoială în mâinile Îngerului Domnului, care l-a slujit, și ale Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bătrânul-Isaia

Bătrânul-Isaia, care a rămas puțini ani la Schitul Sfântul Vasile și apoi a cumpărat Chilia Cinstitul Înainte-Mergător din Kerasiá, era cultivat, pentru că fusese student, vreme de doi ani, la Facultatea de Medicină. Pe vremea aceea (acum 60 de ani) în Sfântul Munte nu se aflau mulți monahi cu școală, așa cum, prin harul lui Dumnezeu, sunt acum, adică absolvenți ai Facultăților de teologie, litere, istorie, stomatologie, fizică, matematică, chimie, oameni de știință, şi de aceea în acea epocă cel care urmase chiar și pentru puţină vreme cursuri la Universitate era socotit foarte instruit.

Părintele Isaia, un mare nevoitor, înfrânat și îmbunătăţit în virtute s-a afierosit rugăciunii minții cu multă râvnă și prin lepădarea de sine, dar fără fericita ascultare față de vreun Stareț. Însă o condiție necesară și esențială pentru dobândirea acestei virtuți a rugăciunii minții este ascultarea de un stareţ și lepădarea de voia proprie, fiindcă fără acestea și fără spovedania sinceră este foarte dificil să sporeşti în această virtute duhovnicească.

Astfel, după multă vreme, a început să scrie o carte, în care trata diferite teme duhovnicești, dar se pare că amesteca, cum se va vedea în continuare din relatarea noastră, lucruri zelotiste, extremiste şi fanatice – aşa cum mi s-a spus – cu râvna faţă de adevărata virtute.

Din clipa în care s-a apucat de scrierea acestei cărţi a început să aibă diferite coşmaruri şi vedenii, mai întâi în somn, apoi şi treaz fiind: i se părea că vede când pe „Hristos”, când pe „Preasfânta”, iar alteori pe diferiţi „Sfinţi”, lucruri care în loc să-l bucure şi să-i dea linişte, îl răscoleau – mai ales noaptea –, când nu-şi mai găsea liniştea să se roage. Dacă aceste lucruri ar fi fost adevărate, ar fi trebuit să-i aducă desfătare, mulţumire şi pace sufletească. Însă bietul de el era cu totul răvăşit.

Rătăcirea ascunsă a fanatismului

Această stare, în loc să se îmbunătăţească, cu trecerea timpului, se înrăutăţea. Atunci s-a hotărât să meargă să ceară sfatului Stareţului neptic şi plin de discernământ duhovnicesc Daniil al Danieleilor, care se retrăsese la Katunákia.

Părintele Stareţ Daniil l-a primit cu multă dragoste pe părintele Isaia şi, după ce a aflat cele ce se petreceau cu el, ca un duhovnic încercat, a cerut să-i dea cartea pe care o scrisese ca s-o cerceteze. Părintele Isaia cu multă satisfacţie, bucurie şi fără ezitare i-a dat preacuviosului Stareţ manuscrisul cărţii.

Acesta, după ce a cercetat cu atenţie textul, l-a chemat după o lună la Sihăstria sa pe părintele Isaia şi, cu multă bunătate, dragoste duhovnicească şi smerenie i-a spus: „Dragul meu părinte, am cercetat cu luare-aminte şi am parcurs toate temele pe care le tratezi atât de amănunţit în această scriere. Am găsit că este o lucrare minunată din toate punctele de vedere, scrisă cu multă artă şi ştiinţă. Dar te rog fierbinte, mai întâi pentru liniştea, seninătatea şi folosul tău şi apoi pentru pacea şi mântuirea sufletească a celorlalţi, care se vor întâmpla să o citească, să faci un foc bun în cuptor şi s-o arunci în el ca să ardă şi să dispară de pe faţa pământului. Dacă vrei să mă asculţi, numai aşa te vei putea slobozi de închipuirile satanei care te bântuie, de coşmaruri şi vedenii mincinoase, cu care demonii vor să te înşele, prin mijlocirea chipurilor lui Hristos, ale Preasfintei şi Sfinţilor, ca să-ţi ducă în rătăcire mintea şi să te facă robul lor.”

Acestea vrednicul de pomenire Stareţ Daniil i le-a spus într-un chip blând, ca să nu-l mâhnească pe fratele care, însufleţit de-o râvnă peste măsură, a ajuns la opinii extremiste, ce i-au îngăduit satanei să-i tulbure mintea si să-l ducă într-o rătăcire pierzătoare de suflet şi nimicitoare.

Părintele Isaia a primit cu multă smerenie părerea înţeleptului Stareţ şi a ars cartea în cuptor. Din clipa în care a fost arsă cauza, adică vătămătoarea carte, au încetat dintr-odată şi vedeniile rătăcitoare şi înşelătoare ale demonului. Şi aşa s-a eliberat acest frate de ispitele şi tulburările acestea. Şi, de vreme ce şi-a aflat seninătatea sufletească şi pacea gândurilor, s-a arătat recunoscător Stareţului Daniil.

Bătrânul-Heruvim

Preacuviosul meu Stareţ Andrei, fost egumen la Mănăstirea Sfântul Pavel, mi-a povestit despre viaţa Bătrânului-Heruvim din Pustia Sfântului Vasile, care s-a nevoit din anii tinereţii cu multă înfrânare, post şi în tot felul de privaţiuni. Se silea pe sine spre toată virtutea pentru Împărăţia Cerurilor şi, cu toate că se afla pe pământ, mintea şi cugetul se găseau întotdeauna la cele cereşti.

Foarte adesea, în conversaţiile sale cu ceilalţi părinţi şi fraţi sihaştri sau cu cei care au avut ocazia să-l viziteze, nu se auzea din gura sa decât rugăciune, nu vorbea decât despre rânduieli liturgice şi lucrări făcătoare de minuni ale Sfinţilor Îngeri, minuni ale Preasfintei, mijlociri şi ajutorări din partea multor Sfinţi, despre mântuirea neamului omenesc şi despre prezenţa lucrătoare a Proniei dumnezeieşti asupra monahilor din Sfântul Munte şi din întreaga lume. Cu toate că acesta nu ieşea niciodată din Pustie, prorocea şi avea preştiinţa multor lucruri, prezicând ce avea să se petreacă în lume şi tâlcuind vedeniile dumnezeieşti.

La bătrâneţile sale, când nu putea să meargă nici până la Chiliile din Kerasiá, într-o iarnă foarte grea a rămas fără alimente şi pentru mai multe zile nu a avut ce să mănânce.

Fostul egumen Andrei, care cunoştea situaţia, cu toată iarna, mânat de simţământul iubirii de fraţi, tânăr pe-atunci (1938), s-a dus la Sfântul Pavel, Mănăstirea sa de metanie, a umplut un sac cu diferite alimente, le-a dus la Schitul Sfântul Vasile şi i le-a dat Bătrânului-Heruvim.

Bătârnul-Heruvim a luat sacul cu alimente şi a mulţumit din suflet Celui Preaînalt, Care întotdeauna poartă de grijă în Pronia Sa de cele de trebuinţă. I-a mulţumit şi părintelui Andrei, spunându-i: „Frate şi părinte Andrei, îţi mulţumesc din străfundul sufletului meu pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o aducându-mi merinde şi mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să trimită atâţia sfinţi Îngeri să-ţi ia sufletul şi să ţi-l ducă în Împărăţia Cerurilor, câţi paşi ai făcut ca să-mi aduci aceste merinde.”

Astfel, când cu un frate, când cu altul, Pronia dumnezeiască se îngrijeşte ca lucrătorilor virtuţii să nu le lipsească bunurile necesare pentru întreţinerea lor, în acord cu porunca din Sfânta Evanghelie, unde Domnul nostru spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

În felul acesta dumnezeiesc al Proniei nici Bătrânul-Heruvim nu a fost lipsit de bunurile necesare, până ce şi-a dat sfântul său suflet.

Aceasta să ne fie nouă tuturor şi lumii întregi spre învăţătură, ca să înţelegem cum Pronia dumnezeiască se îngrijeşte de toţi oamenii şi de mântuirea sufletului nostru, şi nu soarta sau destinul, în care credeau idololatrii şi în care până astăzi mulţi oameni nefericiţi mai cred.

Stareţul Barnaba cel Bătrân

Unul dintre cei mai mari Stareţi ai rugăciunii minţii, dascăl atât al vederii duhovniceşti, cât și al lucrării acestei rugăciuni, care s-a mutat mai înainte la viaţa de veci, a fost Stareţul Barnaba cel Bătrân, care se trăgea din Aivali sau, după alţii, din Bogaziá (Asia Mică).

Acest fericit Stareţ s-a arătat în vremurile acestea mai de pe urmă asemenea unei dulci licăriri care a luminat în aceşti ani de beznă şi a pâlpâit pentru o clipă, iar apoi s-a stins şi a dispărut.

Aşadar, acest binecuvântat [părinte] a trăit acum şaptezeci de ani şi a fost egumen, călăuză neamăgită şi îndrumător al virtuţii practice şi contemplative la Schitul Sfântul Vasile.

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Pateric despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care exista între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Asceza şi întrecerea dintre ei în privinţa înfrânării, tăcerii, rugăciunii şi privegherii mergeau până acolo încât nu credem că există om care să nu râvnească la acea fericită şi îngerească viaţă a părinţilor din Pustia şi din Schiturile Muntelui Nitria şi din alte părţi. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea acelor părinţi şi asceţi de demult?

Aşadar, după cum acei vrednici de pomenire părinţi au cultivat pomul virtuţii, ce a adus monahismului şi întregii lumi pilde de lupte [duhovniceşti], de bunătăţi, fapte şi trăiri ale unei vieţi curate, la fel şi acest fericit Stareţ Barnaba, prin pilda luminoasă a vieţii sale, prin dragostea faţă de toţi şi prin tot şirul de virtuţi, i-a făcut pe părinţii nevoitori dimpreună cu el la Schitul Sfântul Vasile să-l imite în luptele sale duhovniceşti şi în încercările vieţii monahale ale acelor vremuri.

La întrebarea de mai înainte ne răspunde şi fericitul stareţ Barnaba, cu fapta, prin viaţa sa virtuoasă şi prin pilda pe care ne-a lăsat-o.

Dacă ar cunoaşte cineva dintre părinţii de astăzi virtutea şi viaţa duhovnicească a părinţilor de la Schitul Sfântul Vasile de pe Aton, pe care monahul Barnaba, aflat deja la vârsta bătrâneţii, îi conducea ca egumen acum şaptezeci de ani, ar vedea o imagine fidelă şi neschimbată a vieţii şi vieţuirii ascetice pe care o trăiau monahii din Pustia Tebaidei şi a Iordanului, şi ar descoperi o copie autentică a acelor fericiţi. Dar putem spune cu certitudine că în multe privinţe stareţul Barnaba îi depăşea. Şi nu exagerăm, pentru că cel care are mulţi aliaţi în luptă poate învinge uşor. Pe când cel care luptă de unul singur, fără nici un sprijin sau ajutor omenesc, opunându-se unor duşmani mulţi la număr şi bine înarmaţi, şi reuşind să-i biruie, mult mai vrednic se face de laude, onoruri şi cununi, după socotinţa noastră, decât cel care are de partea sa o întreagă oaste.

Aşadar, pe drept acei Părinţi ai monahismului de demult, din primele veacuri, au spus că „cel mai bun dintre noi este acel părinte care se arată încercat şi nepătat acolo unde virtutea lipseşte”.

Şi au spus Părinţii aceasta fiindcă au prevăzut că în vremurile de pe urmă va răsări şi se va ridica o mulţime de ispite. Nu pentru că vremurile sunt de vină – căci vremurile nu se schimbă, ci rămân întotdeauna aceleaşi, după cum le-a creat Dumnezeu –, ci pentru că ne-a slăbit credinţa, iar râvna noastră pentru virtute şi pentru urmarea binelui aproape că s-a stins. Şi, ca urmare a acestora, vin nepăsarea şi lenea, din care se nasc îndoiala şi necredinţa. Cert este că rămânem surprinşi şi ne îndoim când citim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Părinţilor despre măreţia vieţii duhovniceşti şi izbânzile vieţuirii virtuoase ale acelor nevoitori de demult. Şi ca pildă de înfrânare să ne amintim cum nişte pelerini evlavioşi au dus la Schitul Tebaidei struguri şi i-au lăsat la uşa Kyriakón-ului (biserica centrală a Schitului), dar nimeni dintre părinţi n-a gustat din ei, astfel încât strugurii s-au întors neatinşi la cel care îi adusese. Iar Sfântul Macarie, prezbiterul² acestui Schit, s-a minunat chiar de acest lucru, de întrecerea dintre părinţi în ce priveşte înfrânarea.

La fel, când Stareții ieșeau de la sinaxa duhovnicească a vecerniei și a dumnezeieștii Liturghii, cel mai în vârstă dintre toți și întâi-stătătorul Schitului punea degetul la gură și le spunea celorlalți părinți: „Să fugim, fraților, să fugim!” Iar la întrebarea monahilor: „Unde să fugim, ava? De ce anume să fugim, ava?”, acesta punea iar degetul la buze și striga: „De aceasta să fugim, fraților!”, arătându-le că trebuie să evite discuțiile dintre ei și în tăcere să meargă fiecare la Chilia lui, pentru că, după cuvântul Scripturii, „cel ce vorbește mult nu va putea fugi de păcat, dar cel zgârcit la vorbă va ajunge să fie înțelept” (Pild. 19).

Să facem acum o comparație cu starea duhovnicească și viețuirea virtuoasă de la Schitul Sfântul Vasile, unde în urmă cu șaptezeci de ani acest minunat părinte Barnaba, după chipul părinților Tebaidei, ca prezbiter al Schitului, a hotărât să se facă această rânduială de rugăciune: La sinaxele de obște ale tuturor sărbătorilor și privegherilor, atunci când la Kyriakón-ul Schitului se adunau toți monahii spre a se ruga împreună, părintele Barnaba spunea: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!” și la cuvântul „Amin” se așezau cu toții în strane, purtând rasă și camilafcă, cu șiragul de mătănii în -mâini, cu luminile stinse și cu lumina candelelor mică şi palidă, pentru ca biserica să nu fie foarte luminată, și spuneau cu toții în smerenie şi cu glas scăzut rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Aceasta continua întreaga noapte și în zori prezbiterul Barnaba spunea din nou „Pentru rugăciunile…” și, odată cu „Amin”, ieșeau toți din Kyriakón, iar părintele Barnaba își ducea degetul la gură și, fără a spune ceva, înțelegeau cu toții că trebuie să se ducă fiecare la Chilia sa în tăcere, pentru a se odihni un pic, iar după rugăciunea individuală – canonul – fiecare să se apuce de rucodelia sa.

La vremea cuvenită, prezbiterul Barnaba trecea pe la Coliba fiecărui nevoitor, supraveghindu-i pe frați, dacă respectă tipicul și rânduiala neschimbate, așa cum le-au transmis Părinții, și, după sfaturile și îndrumările duhovnicești potrivite fiecăruia, îi mângâia, încuraja și întărea pe frați ca să înainteze în luptele duhovnicești.

Se îngrijea cu precădere de frații care se afieroseau de bunăvoie și cu binecuvântarea egumenului cultivării rugăciunii minții, cercetându-i cu toată atenția, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă în plasele satanei, urmând calea rătăcirii.

Rânduiala de nevoință a părintelui Barnaba era următoarea: în toate zilele săptămânii să se mănânce o dată pe zi mâncare uscată³, iar sâmbăta, duminica şi la praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și în cinstea tuturor Sfinților, pentru care în Ceaslov se dă dezlegare la vin și untdelemn, să se mănânce de două ori pe zi, săvârşindu-se totodată și dumnezeiasca Liturghie.

La Colibele părinților nu trebuia să existe nimic de prisos și fără de folos, în afară de cele neapărat necesare: acoperămintele de pat, hainele, o sticlă cu untdelemn și una cu oțet, un sac de posmagi și vasele de trebuință.

Pentru că părintele Barnaba era foarte riguros în respectarea acestui canon de nevoinţă, s-a întâmplat o dată ceva pe cât de plin de umor, pe atât de serios: trecând pe la frați să-i cerceteze și intrând într-una dintre Colibe, a văzut trei sticle și atunci cu asprime l-a întrebat pe fratele: „Frate, o sticlă pentru untdelemn, cealaltă pentru oțet. A treia la ce folosește?”

Fratele nu a avut nimic de spus pentru a se dezvinovăți și a rămas fără grai. Atunci părintele Barnaba a luat cea de-a treia sticlă și a spart-o de stânci. Astfel, prin gestul acesta mustrător, părintele Barnaba i-a amintit fratelui acea întâmplare petrecută la Schitul din Tebaida Egiptului: „Dacă vrei supă, du-te la Alexandria”, cu alte cuvinte îi spunea că: „Dacă vrei sticle, butoaie și bună-petrecere, du-te altundeva, la o Mănăstire de obște unde au magazii și nu sta aici ca să desființezi Canonul și rânduiala Pustiei.”

Vestea acestui eremit virtuos s-a răspândit în tot Sfântul Munte și frații alergau să se aşeze sub ascultarea şi îndrumarea lui pe calea virtuții și a rugăciunii minții.

Prezbiterul Barnaba îi supunea unei încercări duhovnicești pe frații care voiau să rămână alături de el. Iată un astfel de exemplu:

Pe un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care s-a dus cu dorinţa de a deveni ucenic al Starețului, Bătrânul-Barnaba l-a întrebat cum îl vedeau ceilalți frați de la Mănăstirea sa. Acela i-a răspuns Starețului că toți părinții Mănăstirii Sfântului Pavel îl socoteau virtuos, evlavios și sfânt!

Înfumurarea monahului

Bătrânul-Barnaba a oftat adânc și i-a spus fratelui: „Frate, nu stai deloc bine. Suferi de o cumplită rătăcire diavolească și ești într-ascuns cuprins de înfumurare – mândrie. Dacă vrei să te îndrepți și să scapi de rătăcirea asta, ascultă-mă cu atenție: Cât mâncai și cât beai la Mănăstirea ta?” Monahul i-a răspuns: „Părinte Stareț, la Mănăstire m-am înfrânat mult și de aceea frații mă luau drept sfânt.”

Atunci Bătrânul-Barnaba i-a spus monahului Natanail: „Te vei duce la Mănăstirea ta, o să stai la masa de obște și o să mănânci toată porția de mâncare și o să bei toată partea ta de vin ‒ aceasta este ascultarea ta ‒ și când o să isprăveşti de mâncat și băut, o să ceri să mănânci și să bei și o a doua și o a treia porție.”

Monahul Natanail a primit cu bucurie sfatul și, după ce a cerut binecuvântarea şi rugăciunea Bătrânului Stareț Barnaba, s-a dus la Mănăstirea sa, la Sfântul Pavel, și a făcut după porunca ce i-a fost dată tot ce i s-a spus.

Dar, pentru că nu era obișnuit să mănânce și să bea mult şi repede, multa mâncare şi băutură i-au provocat o așa amețeală, încât, de îndată ce a ieșit de la masa de obște a Mănăstirii la aerul de afară, a căzut leșinat sub privirea tuturor fraților Mănăstirii. Văzând părinții starea în care a ajuns şi aflând cât a mâncat și cât a băut, au crezut că a fost demonizat și s-au întristat atât de mult, încât au început să facă toți împreună rugăciuni ca Dumnezeu să Se milostivească de el.

După aceea, fratele Natanail, rușinându-se foarte tare, s-a întors la Starețul Barnaba şi i-a povestit toată întâmplarea de la Sfântul Pavel.

Atunci înțeleptul și sporitul în virtute Stareț Barnaba cu bucurie i-a spus monahului Natanail: „Acum, frate, ești bine” și, după ce l-a tămăduit în felul acesta sufletește, l-a pus să stea la cea din urmă Colibă a Schitului.

Monahul Natanail se retrăsese acolo sub supravegherea, ocrotirea și îndrumarea duhovnicească a prezviterului, care, pentru a-i da o ocupație și a se nevoi cu trupul, l-a pus să cultive o mică grădină, unde răsădise ceapă, usturoi și alte zarzavaturi.

Când ceapa și usturoiul au început să crească cumva și monahul Natanail să se bucure [de ele], atunci s-a dus Bătrânul-Barnaba și, ca și cum ar fi avut de gând să le plivească, s-a apucat să le smulgă și să le arunce din grădină. După ce a smuls și ultima plantă, l-a întrebat pe părintele Natanail, îngrijitorul lor: „Cum ți se pare, frate? Te-ai întristat pentru pierderea cepei și a usturoiului? Sau ai cârtit și m-ai judecat că le-am smuls? Cum te simți, frate?”

Monahul Natanail i-a răspuns Starețului: „Precuvioase părinte Stareț, nici nu m-am întristat, nici nu m-am tulburat și nici nu te-am judecat, dar mi-am spus în sinea mea că, dacă Starețul găsește că așa este cuvenit, cu siguranță că a făcut mai bine decât aș fi făcut eu. Așa te-a luminat Dumnezeu să faci, să fie binecuvântat!”

Răsplata pentru ascultare

Monahul Natanail, pentru lepădarea de sine și ascultarea față de Starețul Barnaba prin lucrarea poruncilor lui, a ajuns la o asemenea culme a virtuţii, încât de multe ori era răpit cu mintea la cele cereşti. În urma acestor stări Dumnezeu l-a învrednicit să-I cunoască tainele. Căci la una din privegherile părinților Schitului la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aflată mai jos de Kyriakón, în clipa în care se citeau cei șase psalmi ai utreniei, părintele Natanail a fost „răpit cu mintea” și a rămas nemișcat în strană, fiind în această stare până la cântarea a noua, când părinții intonau „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…”, moment în care și-a revenit în sine, a făcut semnul crucii și a spus: „Slavă Ție, Doamne, că ai venit la mine!” Aceasta este răsplata adevăratei ascultări, pe care Dumnezeu o încununează cu harisme și daruri duhovnicești.

Aici ar trebui să amintim că părintele Barnaba în cea mai mare parte a timpului nu avea o casă a sa proprie, și pentru multă vreme a locuit la o Colibă la Katunákia, acolo unde vieţuia cunoscutul părinte sihastru Gherasim, care a stat trei ani nevoindu-se și căutându-și liniștea pe culmea așa-numitului Aton Mic (Muntele Carmel), iar Bătrânul-Barnaba era ucenic al lui.

Se spune despre părintele Barnaba că a avut un ucenic pe nume Ioasaf și odată, când urma să înceapă Postul Mare, întâmplându-se să le rămână la Colibă un sac de făină, i-a spus ucenicului său Ioasaf: „Ia sacul acesta de făină și du-te jos la stânci să-l arunci, pentru că acum începe Postul Mare și nu mai avem nevoie de el.”

Ucenicul s-a supus poruncii Starețului, a luat sacul cu făină, s-a dus la stânci, l-a tăiat cu un cuțit și a împrăştiat făina pe stânci.

Mulți au socotit această faptă ca necugetată și au spus că ar fi trebuit să dea făina la alți monahi săraci, de vreme ce el și obștea nu aveau să o mănânce.

Alți părinți au spus cu discernământ: „Noi nu putem judeca și cântări faptele și lucrările unor bărbați atât de mari și sporiți în virtute, pentru că numai ei, care au ajuns pe culmile virtuţii și sfințeniei, precum acest eremit și ascet Barnaba cel Bătrân, sunt în măsură să înțeleagă rațiunea și sensul acestei virtuți. Căci în Everghetinos citim despre acel Stareț care împletea coșuri și saci de nuiele și apoi le arunca în râu, ca să li se piardă urma.”

E cu putință să fi făcut această faptă, precum și altele asemenea, cu un anume scop, fiindcă se răspândise vestea că este un părinte neptic, care a ajuns la vederea duhovnicească și, fiind un lucrător al rugăciunii minții, săvârşea în aparență fapte ciudate și înverşunate, spre a fi judecat ca necugetat, lipsit de virtute și sfinţenie şi a se împrăştia acest zvon.

Însă cel care va cerceta lucrarea sub formă de scrisoare, pe care o vom reproduce în continuare, va constata și se va convinge că acest binecuvântat eremit, datorită cugetului său smerit, evita cu orice preţ lauda de la oameni și căuta numai slava de la Dumnezeu, Cel care cunoaște faptele bune, după spusa evanghelică: „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

Fericitul său sfârșit

Acest binecuvântat eremit, la sfârșitul vieții, a dorit să se închine la Locurile Sfinte. Acolo s-a închinat și la Mănăstirea cu viață de obște a Sfântului Sava cel Sfințit. A rămas aici pentru destulă vreme și, fiindcă viețuirea lui era pe cât cu putință de ascetică, întru multă înfrânare și rigoare în ce privește viața duhovnicească, a început să vorbească [fraţilor] despre rugăciunea minții. Unii, mai slabi la cuget, l-au socotit a se afla în rătăcire, l-au defăimat în fața patriarhului și acela, binecuvântatul, fără cercetare, a dat poruncă să-l închidă în turnul Mănăstirii ca pe un rătăcit.

Patriarhul, după ce l-a închis în turn, le-a interzis monahilor să comunice cu el, pentru a nu fi vătămați și duși în rătăcire de învățătura sa greşită. (Și câte nu face ignoranța în viața duhovnicească!)

S-a întâmplat atunci să treacă pe la Ierusalim în pelerinaj un duhovnic aghiorit, părintele Mina, pe care patriarhul l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Barnaba și dacă are mulți ucenici în Sfântul Munte. Când a fost înștiințat de părintele Mina că Bătrânul-Barnaba are foarte mulți ucenici în Sfântul Munte, s-a întristat foarte tare și i-a spus duhovnicului să aducă la cunoștința tuturor părinților aghioriți că trebuie să se îndepărteze de învățătura lui Barnaba și să nu-i asculte sfaturile, pentru că este un rătăcit.

Fericitul Barnaba a aflat de la frații Mănăstirii despre actele și poruncile pe care le dădea patriarhul în detrimentul său și l-a rugat pe un frate, pe cel care îi aducea mâncarea, să-i transmită patriarhului că-l roagă fierbinte să aibă bunăvoinţa de a merge până la el, pentru că are ceva foarte important să-i comunice și este foarte urgent să discute cu el în particular.

Patriarhul, mai mult din curiozitate, s-a lăsat înduplecat și s-a dus în turnul Mănăstirii de la Sfântul Sava, să-l vadă și să-l asculte pe Bătrânul-Barnaba. Nimeni nu știe ce i-a spus sau descoperit fericitul Stareț patriarhului. Însă este cunoscut tuturor că, după discuția avută cu patriarhul, s-a petrecut o aşa schimbare şi transformare, încât a ieşit ruşinat din turn şi a strigat cu toată puterea, ca să audă toţi: „Lăsaţi-l liber pe acest om, pentru că este sfânt şi ales al lui Dumnezeu! Vas de cinste. Pentru rugăciunile şi mijlocirile acestor oameni sfinţi lumea aceasta păcătoasă mai stă în picioare şi n-a fost nimicită!”

Când părinţii l-au scos pe Bătrânul-Barnaba din turn, a cerut să rămână şi a rămas până la sfârşitul vieţii sale la Mănăstirea Sfântului Sava, unde a avut parte de un sfârşit cuvios.

Toate acestea ne-au fost aduse la cunoştinţă de un părinte îmbunătăţit duhovniceşte, care ne-a asigurat el însuşi că întru mărturia vieţii virtuoase a fericitului Barnaba osemintele sale răspândeau o mireasmă negrăită, spre slava lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

În afară de acest cuvios aghiorit Barnaba de la Schitul Sfântul Vasile, la Mănăstirea Sfântului Sava a existat încă un monah virtuos cu numele Barnaba, care în 1905 şi-a aflat sfârşitul în Coliba sa de piatră, zidită în pripă, când aceasta s-a dărâmat în urma unui seism.

Note:

Luni, 20 octombrie 2014, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a întâmpinat cu onoruri, după rânduiala și tradiția athonită, pe Patriarhul Serbiei Irineu aflat într-o vizită oficială în Statul Monahal Athonit.

Primirea oficială a Întâi-stătătorului Bisericii Sârbe a fost făcută de către Protepistatul Gheronda Simeon Dionisiatul și ceilalți membri ai Sfintei Epistasii, în piața din Karyes. Patriarhul Irineu și delegația sa au mers pe străduțele capitalei administrative a Sfântului Munte, având ca destinație vechiul sălaș de cult Protaton.

Patriarhul Serbiei s-a închinat la Cinstita Icoană a Sfântului Munte, ”Maica Domnului – Axion Estin”, iar în continuare a rostit slujba de mulțumire.

Protepistatul Gheronda Simeon Dionisiatul adresându-se Patriarhului Irineu a vorbit amănunțit despre istoria monahismului athonit și legăturile trainice cu poporul sârb.

În continuare, Patriarhul Serbiei a fost primit în clădirea Sfintei Epistasii de către reprezentanții celor douăzeci de Mănăstiri Patriarhale și Stavropighii ale Sfântului Munte, care au întrerupt pentru scurt timp adunarea tradițională. La Palatul Sfintei Chinotite, Patriarhul Serbiei a fost abordat de către reprezentantul celei mai vechi dintre cele douăzeci de Mănăstiri Patriarhale și Stavropighii, Ieromonahul Nicodim Lavriotul.

Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a dăruit Patriarhului Irineu o copie a sfintei icoane ”Maica Domnului Axion Estin” și un volum cu fotografii ale icoanelor făcătoare de minuni din Muntele Athos.

Sursă: amen.gr

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos şi/sau Blogul Serbia Ortodoxă

În dimineața acestei zile, 24 octombrie, a trecut la Domnul Părintele Victorin Oanele, starețul Mănăstirii Sihăstria din județul Neamț. Înmormântarea va avea loc duminică, 26 octombrie, la ora 11.00, imediat după ce va fi săvârșită slujba Sfintei Liturghii de către IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, împreună cu un sobor de ierarhi, preoți și diaconi. Trupul neînsuflețit al Părintelui Victorin va fi îngropat apoi în cimitirul mănăstirii.

Părintele Victorin Oanele s-a născut pe 1 februarie 1931, în satul Poiana, comuna Vrâncioaia (județul Vrancea). A intrat în monahism pe 3 mai 1952, iar din 13 noiembrie 1972 a fost stareț al Mănăstirii Sihăstria. Și-a început slujirea în această funcție de mare responsabilitate în vremuri grele pentru monahism, beneficiind de sprijinul și prezența marilor duhovnici, precum Părintele Cleopa Ilie sau Părintele Paisie Olaru. Părintele Victorin s-a ocupat, în calitate de stareț, cu multă râvnă de latura edilitar-administrativă, lăsând în urma sa una dintre cele mai numeroase și venerabile obști de călugări din Patriarhia Română.

Dumnezeu să-l ducă în cereștile sale locașuri, la binemeritata odihnă. Veșnica pomenire!

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor
via acvila.ro

Părintele Arhimandrit Victorin Oanele în ultima sa vizită în Muntele Athos
În fotografii apar și vechii ucenici, candva începători la Sihastria, acum monahi aghioriți în diferite colțuri ale Athosului. În fotografia de sus Starețul Victorin (stg.) apare împreună cu actualul Stareț al Schitului românesc Prodromu, Atanasie Floroiu (dr).
Foto credit Părintele Anghel Nektarie

Părintele Arhimandrit Victorin Oanele în prima sa vizită în Muntele Athos (septembrie 1977)
E cunoscut faptul că Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria, după nenumărate încercări blocate de fiecare dată de autoritățile comuniste, a reușit să plece în sept. 1977 într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos (împreună cu stareţul Victorin Oanele și cu părinții, pe atunci ierodiaconi, Ioanichie Bălan și Vartolomeu Florea).

După cum știți, Sfântul Iacob a fost fiul tâmplarului Iosif și prin urmare, frate cu Hristos. Era atât de ales, atât de drept și de sfânt încât iudeii se simțeau inferiori, nefericiți că nu exista altul în neamul lor, precum Iacob. Astfel, pentru că acesta îi critica aspru deoarece nu L-au primit pe Hristos ca Messia, din revoltă și invidie, l-au urcat pe aripa templului și l-au aruncat de acolo, însă el nu a murit. Au alergat atunci cu răutate și l-au ucis.

Pentru noi are importanță nu numai faptul că era superior pentru credința sa, pentru virtutea și realizările sale jertfelnice, ci și faptul că era de o mare noblețe. Am putea spune că era un model de noblețe socială, arătând adică, felul în care să stabilim relații cu oamenii, cum să îi stăpânim și cum să ne supunem lor. De asemenea, cum să fim iubiți, cum să fim o icoană, un cort, o casă, o inimă, o iubire. Deoarece era atât de fin, atât de nobil, atât de dulce, nu se găsea un om în Biserica din Ierusalim care să nu îl iubească și să nu aibă încredere în el. Dumnezeu vrea ca în viața de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubescă ceilalți și să ne găsească plăcuți. Să poată relaționa cu noi, să-și spună bucuria, tristețea, problemele. Să simtă că suntem inimi ce trăim una alături de cealaltă și că ne putem ajuta unul pe celălalt.

Deși existau multe probleme în perioada apostolică, nimeni nu avea neînțelegeri cu Sfântul Iacob. Dimpotrivă, și pe cei care erau dezbinați – dezbinarea este un vierme care pătrunde pretutindeni; chiar și în paradis a pătruns!- Sfântul Iacob îi unea. Amintiți-vă că Biserica primară, după percepția omenească, risca să se dizolve împreună cu lucrarea Mântuitorului Hristos. Însă, nu era cu putință ca aceasta să fie distrusă, căci Dumnezeu a găsit oameni și astfel a fost salvată acea binecuvântată conjunctură creată de răstignirea și învierea lui Hristos.

După cum știți, exista un conflict între creștinii din rândurile iudeilor și cei din rândurile elinilor; ei nu puteau conviețui. Influențele, ale unora din partea legii, ale celorlalți din partea educației eline, le provocau neîncetat dificultăți în cadrul comunității. Cine i-a reunit? Sfântul Iacob, care în final a reușit să convoace Sinodul Apostolic pe care l-a și prezidat. Nici un alt apostol nu l-ar fi putut prezida căci acesta știa să tempereze inimile oamenilor, să înțeleagă duhurile și să ajute credincioșii fără a jertfi esența.

Este, de asemenea, cunoscut că l-a împăcat și pe Petru cu Pavel. Relația lor ajunsese la paroxism. Apostolul Pavel voia să meargă la Ierusalim. Întârziase însă pentru că se temea că nu va fi primit. Îl considerau aproape păgân căci nu ținuse rânduiala legii. Inima lor era plină de suspiciune la adresa lui. Pe de altă parte, Petru, al cărui caracter îl cunoaștem din faptele vieții lui, era un om spontan și s-ar fi năpustit asupra apostolului Pavel, pe care îl verificase în Antiohia din acest motiv. Sfântul Iacob i-a împăcat.

Sfântul Iacob era foarte sărac. Cel mai sărac om al acelei perioade. Nu purta haine scumpe ci o cămașă ușoară și mergea desculț. Iar aceasta era o înfățișare pe care evreii nu o puteau înghiți. Era și un mare atlet! Primul la îngenuchieri! Genunchii săi ajunseseră ca ai cămilei- plini de bătături. Atât e mult lucra ziua și noaptea! Ziua pentru inimile oamenilor iar noaptea, înaintea lui Dumnezeu.

Așadar, Sfântul Iacob ne-a dat premisele rafinamentului, ale nobleții și ale structurilor sociale ale vieții omenești, pe care le întâlnim mai ales în cea mai veche și mai organizată formă de soicietate- comunitatea monahală.

Fragment din Omilia Părintelui Emilianos Simonopetritul, Larnaca – Cipru, 23 octombrie 1988

Foto: Două reprezentări aghiorite ale Sfântului Iacob, ruda Domnului (sus – Theofan Grecul, jos – medalion – Manuil Panselinos)

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

A pilgrim’s photographic Journal to Mount Athos (2010)
Foto credit © Pr. Vasile Cătălin Tudora
Sursa: Flickr: Catalin Vasile Tudora’s Photostream

Notă: Mulțumim Părintelui Vasile Cătălin Tudora pentru îngăduința de a prelua aici fotografiile sale athonite.

Pentru pelerinaje la Muntele Athos accesaţi: http://sfantulmunteathos.wordpress.com/pelerinaje-in-athos/

Nu trebuie să judecăm după aparenţe

Fericitul meu întru adormire duhovnic de la Schitul Kavsokalývia, părintele Nicodim, mi-a povestit următoarea întâmplare, luată din manuscrisele aghiorite: „Un creştin credincios, vreme de cincisprezece ani s-a dus la duhovnic, mărturisindu-şi neputinţele sale omeneşti. Într-o zi însă, după cum obişnuia, s-a dus la duhovnic şi l-a aflat făcând desfrânare cu o femeie. A ieşit în grabă afară şi şi-a spus în sine: „Ah! Ce-am păţit, vai de mine, de atâţia ani mă spovedesc la el şi acum ce-o să fac? O să ajung în iad, pentru că nici unul dintre păcatele pentru care mi-a dat iertare, de vreme ce este un om păcătos, nu a fost iertat.” Plângea şi se lovea omul pentru răul ce-l aflase, fără să ştie ce e de făcut. Pe drum i s-a făcut sete şi, dintr-odată, în timp ce mergea, i-a apărut în faţă o mică albie în care curgea o apă curată şi limpede ca cristalul. S-a aplecat şi a băut. A băut pe săturate, dar inima nu-l lăsa să plece, ci voia să mai bea din acea apă. Într-o clipă s-a gândit în sinea sa şi şi-a spus: „Dacă aici în albie apa este atât de curată şi plăcută la gust, închipuie-ţi cum este la izvorul ei.” La gândul acesta, s-a apucat să caute izvorul apei. Când a ajuns acolo, ce-a văzut? Vede cum apa ieşea din gura unui stârv de câine murdar! Atunci a suspinat şi a spus: „Vai, bietul de mine, m-am murdărit, nefericitul, bând din apa aceasta împuţită, se pare că sunt foarte păcătos şi necurat de mi se întâmplă astfel de lucruri!”

În mâhnirea sa, i s-a arătat Îngerul Domnului şi i-a spus: „De ce, omul meu, te întristezi şi suferi pentru lucrurile care ţi se întâmplă? Când ai băut apă din izvor în vale, nu te-ai bucurat pentru că era foarte curată şi nu te mai săturai să bei? Iar acum, când ai văzut de unde iese, spui că te-ai murdărit? Ai văzut că iese din gura unui câine şi spui că te-ai întinat? Dragul meu, să nu-ţi pară rău de câinele mort şi necurat, fiindcă apa, pe care ai băut-o tu şi o bea o lume întreagă, care iese dintr-o gură necurată de câine, nu este a lui, a câinelui, ci e darul lui Dumnezeu.

La fel şi cu duhovnicul la care te spovedeai: iertarea pe care ţi-o dădea nu era a lui, ci era darul lui Dumnezeu. El o dă, Duhul Sfânt o dăruieşte celui care îşi mărturiseşte sincer şi curat păcatele şi neputinţele sale.

Cu diferenţa că darurile şi harismele lui Dumnezeu se dau oamenilor, prin mijlocirea preoţiei, de către cei care au fost hirotonisiţi canonic, care au îngăduinţa de a mărturisi şi ierta păcatele, aşa cum a spus Însuşi Stăpânul Hristos Sfinţilor Săi Apostoli şi Ucenici: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (In. 20, 22-24).

Astfel, Sfinţii Apostoli au dat această putere episcopilor şi urmaşilor lor, iar aceia preoţilor şi duhovnicilor hirotonisiţi canonic. Prin urmare, pentru faptul că săvârşesc Sfintele Taine ale lui Dumnezeu, preoţii sunt mai înalţi ca demnitate şi decât regele, şi decât cel mai înalt dregător al poporului; pentru că şi acesta, oricare ar fi rangul său în lume, va primi iertarea păcatelor de la preot şi duhovnic, deoarece nu există altă cale. Aceasta este Sfânta Tradiţie a Sfintei noastre Biserici.

Iar acum, i-a mai spus Îngerul, du-te şi fă o metanie în faţa duhovnicului şi cere-i iertare pentru că l-ai văzut greşind şi roagă-l să te ierte pentru că l-ai judecat. Cât priveşte păcatul pe care l-a săvârşit, Dumnezeu îl va cerceta şi numai El Însuşi îl va judeca, fiindcă tu l-ai văzut păcătuind, însă nu poţi să ştii dacă şi în ce fel acesta a făcut pocăinţă. Aşa, tu ai asupra ta păcatul osândirii aproapelui, dar el, dacă se va pocăi, va secera roadele pocăinţei sale.”

După cele povestite, duhovnicul meu, părintele Nicodim, şi-a continuat cuvântul şi, cu multă dragoste, mi-a spus: „De aceea, frate Haralamb (discuţia a avut loc în 1934, pe când încă nu eram monah şi purtam numele meu de mirean), nu avem dreptul să cercetăm viaţa celorlalţi oameni, după cum spune şi Apostolul Pavel: «Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?» (Rm. 15, 4). Cu atât mai mult nu avem dreptul să-i judecăm pe clerici, pe cei hirotonisiţi, pe duhovnici şi în general pe toţi cei ce poartă rasă, pe care Dumnezeu îi încearcă cu multă asprime, iar diavolul luptă împotriva lor cu multă viclenie şi iscusinţă, după cum spune Dumnezeu Însuşi: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Mt. 7, 1-2).

Noi suntem datori să iertăm păcatele celorlalţi şi să ne pocăim. Suntem datori să ne judecăm şi să ne pedepsim doar pe noi înşine. Dacă vrem să ne mântuim, să-i iertăm pe ceilalţi, după cum spune Sfânta Evanghelie: «Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Dumnezeu greşelile voastre».”

Vedenia dumnezeiască a Sfântului Acachie

Sfântul Acachie, după cum istoriseşte ucenicul său, părintele Iona, l-a văzut pe Cuviosul Maxim Kavsokalyvitul în timpul slujbei cum tămâia în Kyriakón. Purta veşmânt arhieresc şi tămâia biserica şi pe părinţi, urmat de alţi patruzeci de cuvioşi cu camilafcele lor. Când Sfântul Acachie i-a văzut, l-a întrebat pe Cuviosul Maxim: „Cine sunt cei care vin în urmă tămâind?” Şi i s-a răspuns că sunt cuvioşii din zona Kavsokalýviei care s-au mântuit prin mijlocirea Sfântului Maxim.

Cel care a pictat Kyriakón-ului acestui Schit a zugrăvit în nartexul bisericii, spre adeverirea acestei descoperiri a Sfântului Acachie, în ordinea aceasta, pe Sfinţii: Atanasie, ctitorul Marii Lavre, Petru Atonitul, Cuviosul Nil, Maxim cel Înaripat¹, Cuviosul Nifon şi alţii, îngenuncheaţi alături de Cuviosul Acachie cel Nou, în faţa tronului Preasfintei Treimi, rugându-se pentru toţi părinţii şi fraţii care îşi vor încheia viaţa într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu în locul acesta binecuvântat, în „Grădina Maicii Domnului”.

Bătrânul-Teofilact cel Nebun în Hristos

La Sihăstria Sfântului Nifon a vieţuit mulţi ani în nevoinţă părintele Teofilact, care a fost tuns monah la Coliba Bunăvestirea Maicii Domnului, aşa cum ne-a povestit Bătrânul-Mihail de la aceeaşi Colibă a Buneivestiri cu două zile înainte de moartea lui neaşteptată petrecută la începutul lui iunie 1979, vreme în care începusem redactarea cărţii de faţă la spitalul Alexandra din Atena. Bătrânul-Teofil se prefăcea a fi nebun şi surd, ca să nu-l tulbure ceilalţi monahi. În 1924, într-o zi de sâmbătă, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi, după dumnezeiasca Liturghie, când au plecat ceilalţi părinţi, de la care şi-a cerut iertare de la fiecare în parte, şi-a pus mâinile pe piept în semnul crucii şi bucuros şi-a dat sufletul în mâinile Stăpânului Hristos. După trei zile, când părinţii au trecut pe la el, l-au aflat în poziţia aceasta, în Peştera Sfântului Nifon, cu zâmbetul pe buze.

Părinţii Ieroteu şi Timotei

La Coliba Adormirea Maicii Domnului se află Peştera Sfântului Acachie, unde a trăit şi s-a nevoit acest mare dascăl al virtuţii. Prin rugăciunea şi mijlocirile acestui lucrător neobosit, care prin desăvârşita sa smerenie a ajuns de la înfăptuire la vederea duhovnicească şi de la vederea duhovnicească la împlinirea virtuţii, fiindcă, după cuvântul apostolic, „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iac. 5, 16), urmaşii săi, duhovnicul Iona, ucenicul său – ieromonahul Pelagiu şi Acachie cel Tânăr, nevoindu-se până la 1880 într-o ascultare desăvârşită, în lepădare de sine şi smerenie, au reuşit să ducă mai departe tradiţia sfântă a vieţii ascetice a acestui cuvios şi a Sfinţilor Părinţi. După aceştia, Ionas al II-lea dimpreună cu Stareţii Dionisie şi Acachie au dus mai departe predaniile vieţii duhovniceşti a înaintaşilor lor până în 1910, an în care cei doi fraţi Kakúnis din Kastórion (Laconia) au pornit din Linn (New York) şi au venit direct în Sfântul Munte pentru a se face monahi.

Cei doi fraţi au vizitat şi s-au închinat la Sfintele Mănăstiri şi Schituri. Cel mai mic a rămas la Coliba Adormirea Maicii Domnului, acolo unde se află Peştera Sfântului Acachie, şi a fost tuns monah de Stareţul Dionisie, luând numele de Ieroteu. Fratele mai mare s-a închinoviat la Sihăstria Preasfintei „Adormirea Maicii Domnului”, de jos, de la Sfânta Ana Mică, în obştea părintelui duhovnic Ştefan şi a părintelui Teodosie, unde a fost tuns monah cu numele de Teodor.

Monahul Teodor, fiindcă sporea de la o zi la alta în ascultare şi în viaţa duhovnicească, s-a făcut primitor al harului Sfântului Duh şi, pentru cugetul său smerit, Stareţul său, părintele Ştefan, după binecuvântarea necesară primită de la Schitul Sfânta Ana şi de la Mănăstirea Marea Lavră, chiriarhul zonei l-a hirotonisit -ierodiacon.

A rămas în această sfântă diaconie cu evlavie până la adormirea Stareţului, părintele Ştefan. Apoi a fost chemat să slujească în rândul monahilor de la Mănăstirea chinovială Grigoriu. Acolo s-a făcut pildă de ascultare, slujindu-le tuturor cu smerenie şi răbdare. A fost hirotonisit prezbiter sub îndrumarea povăţuitorului duhovnicesc şi egumenului acestei Mănăstiri, arhimandritul Atanasie – un monah virtuos şi cu frică de Dumnezeu în toate.

La această Mănăstire se aflau alţi cinci prezbiteri: Gheorghe, fost egumen al acestei Mănăstiri, părintele Ştefan, părintele Constantin, părintele Dimitrie şi părintele Dionisie – unul mai bun decât celălalt. Cu toate acestea, toţi l-au ales ca succesor pe prezbiterul Teodor – cel mai răbdător dintre toţi –, şi astfel, în urma votului canonic, acesta a fost numit egumen al Mănăstirii Grigoriu.

Fratele acestuia, Panaghiótis Kakúnis, ulterior Ieroteu, după cum am spus, a fost tuns monah la Kavsokalývia, la Peştera Sfântului Acachie, unde a urmat Stareţilor Dionisie şi Acachie.

Vedenia înfricoşătoare dintr-un teatru american

Cei doi fraţi, pe când lucrau în Linn (America), aveau în cercul lor de cunoştinţe un prieten din copilărie din Dimiţána, Dimitrie. Aceşti trei tineri evlavioşi s-au dus în America să muncească pentru a acoperi nişte datorii financiare de familie, iar apoi să se întoarcă în patria lor, pentru a duce o viaţă mai puţin lipsită de griji. Numai că „unele sunt voile oamenilor şi altele sunt cele pe care le rânduieşte Dumnezeu”, după cuvântul Sfintei Scripturi.

Într-o zi, tineri fiind şi ei, după munca lor zilnică au dorit să se ducă să se distreze şi au hotărât să meargă la un vestit teatru. Acest teatru era o clădire mare, pătrată, aflată în afara oraşului, la mare. Acolo zi şi noapte, fără întrerupere, se jucau diferite piese de teatru. Într-o anume perioadă, vreme de mai bine de patru ore, avea loc un spectacol care reprezenta iadul, cu demonii şi chinurile de acolo, iar lumea mergea să vadă toate aceste lucruri ciudate.

În timp ce aceşti buni prieteni se îndreptau spre acea clădire, au văzut de departe, în partea de sus a construcţiei, unde se găsea şi inscripţia luminoasă, rotindu-se deasupra teatrului demoni cu totul negri, cu coarne şi cozi uriaşe, cu picioare păroase de capră şi cu feţe de bivoli, care dansau în aer şi ţineau de mână o fată cu totul goală şi un bărbat în zdrenţe şi beat. Din ochii lor ieşeau flăcări şi la fiecare înconjur al clădirii aruncau într-o groapă când o fată, când un băiat şi locurile lor erau luate de alţi şi alţi tineri şi tinere.

Vedenia aceasta îngrozitoare, în care chipurile oamenilor se schimbau neîncetat unele cu altele, i-a ţinut pironiţi mai mult de trei ore, neputând de frica şi spaima care i-au cuprins să facă nici un pas.

Atunci, s-au trezit ca din letargie şi şi-au spus unul celuilalt: „Măi, fraţilor, aceasta e casa demonilor şi noi mergem acolo să ne distrăm? Ia uitaţi-vă cum demonii îi prăvălesc pe oameni şi distrug vieţile tinerilor, băieţi şi fete!” Acest fapt a fost hotărâtor pentru plecarea lor din America. S-au pus de acord să meargă în Sfântul Munte, să se facă monahi şi să-şi mântuiască sufletele şi, prin voia lui Dumnezeu, să trăiască acolo ca adevăraţi creştini, liberi de orice înrâurire din partea demonilor stricători de suflet.

Şi gândul a devenit pe dată hotărâre: „zis şi făcut”²; „lucrul neîntârziat aduce desfătare”³ şi-au zis şi au căzut de acord să plece la drum în cel mai scurt timp. Cei doi fraţi, fiii bătrânului lor tată Kakúnis din Kastório (Laconia), au părăsit deîndată America şi, după ce şi-au lămurit datoriile faţă de rude prin corespondenţă, s-au dus direct în Sfântul Munte şi, aşa cum am spus, unul (monahul Ieroteu de mai târziu) a rămas la Schitul Sfânta Treime de la Kavsokalývia şi celălalt (monahul Teodor) a ajuns egumen la Mănăstirea Grigoriu.

După doi ani, monahul Ieroteu, după ce a gustat nectarul isihiei şi al virtuţii, s-a gândit că ar trebui să-i amintească prietenului său de promisiunea făcută în America şi să-l cheme să vină şi el, să guste bunătăţile şi harismele duhovniceşti ale vieţii monahale, de care se împărtăşea el însuşi cu o desfătare şi o bucurie de nespus.

Într-adevăr, după puţină vreme a părăsit America şi prietenul său şi a venit în obştea Stareţului Dionisie, la Coliba Adormirea Maicii Domnului de la Peştera Sfântului Acachie. După ce a fost supus la încercări vreme de trei ani, a ajuns şi Dimitrie monah şi a primit numele de Timotei. Monahul Timotei a arătat multă răbdare în faţa încercărilor vieţii călugăreşti, înfrânare fără margini, ascultare desăvârşită şi lepădare de sine până la moarte. Mânca atâta cât să-şi ţină zilele, şi aproape că nu gusta untdelemn.

După câţiva ani, Stareţul lor Dionisie a plecat dintre cele pământeşti şi trecătoare, pentru a se muta la sălaşurile veşnice, dumnezeieşti şi cereşti ale Împărăţiei Cerurilor şi, după tradiţia aghiorită, a ajuns Stareţ părintele Ieroteu.

Ieroteu şi Timotei, aşa cum au fost în lume, erau un suflet în două trupuri şi în viaţa călugărească. Cădeau de acord în privinţa tuturor problemelor duhovniceşti şi, aşa cum pentru mulţi ani în America s-au distins prin dragostea şi întrajutorarea lor creştină, la fel s-au distins şi în viaţa călugărească. Părintele Timotei, mai în vârstă cu câţiva ani faţă de părintele Ieroteu, şi-a tăiat voia şi a făcut ascultare faţă de Ieroteu, care devenise acum Stareţul său. Amândoi aceşti ultimi urmaşi la Sihăstria Sfântului Acachie, cu toate că aveau puţină ştiinţă de carte, au ajuns în scurtă vreme purtători ai înţelepciunii adunate de tradiţia monahală. Au arătat dragoste şi iubire de fraţi faţă de toţi cei ce s-au nevoit împreună cu ei şi au lăsat urme adânci de viaţă duhovnicească, ajungând pilde luminoase pentru monahii care le-au succedat, lăsându-le multe poveţe duhovniceşti. Dar şi ei înşişi au câştigat dragostea şi preţuirea împreună-nevoitorilor şi ale tuturor monahilor aghioriţi care au avut cinstea să-i cunoască şi să trăiască în preajma lor.

Lumea are nevoie de învăţătura voastră

Cei doi fraţi, după douăzeci de ani de şedere în „Republica monahală” a Sfântului Munte, pentru că tatăl lor după trup, bătrânul Kakúnis, se apropia de sfârşitul vieţii şi, ca ultimă dorinţă, a cerut să-i vadă pe cei doi băieţi ai săi, cu binecuvântarea Bătrânilor, s-au dus în satul lor, Kastri Kastoriu, unde rudele le aşteptau venirea cu multă bucurie.

Preotul satului îi aştepta şi el pe cei doi monahi aghioriţi cu o şi mai mare nerăbdare, ca să-i limpezească multele nelămuriri pe care le avea despre nenumăratele şi complexele probleme ale credinţei noastre creştine. Şi aproape în toată această perioadă, după cum ne-au povestit fraţii înşişi, nu i-a lăsat deloc, ci-i întreba mereu ca să afle cele pe care nu le cunoştea şi care-l preocupau în calitate de preot paroh al satului şi păstor al sufletelor creştinilor.

Atât părintele, cât şi primarul şi întâi-stătătorii satului au fost atât de entuziasmaţi de răspunsurile acestor cu adevărat virtuoşi monahi, încât i-au rugat fierbinte să rămână acolo şi, prin pilda lor bună şi învăţătura cuvenită, să-i ajute pe fraţii creştini care au atâta nevoie de exemplu bun şi de predica lor dumnezeiască.

Monahii, la stăruinţa consătenilor, au răspuns cu multă smerenie şi înţelepciune: „Ascultaţi-ne, dragi fraţi creştini: noi am venit aici cu îngăduinţa Bătrânilor noştri cu un scop anume şi cu porunca de a ne întoarce cât mai repede cu putinţă la locul nostru de metanie. Dacă nu vom face ascultare şi vom încălca porunca aceasta pentru a vă împlini dorinţa şi a-i ajuta, aşa cum spuneţi, pe fraţii creştini, atunci şi noi, să fiţi convinşi, o să pierdem această bunătate pe care o vedeţi şi s-ar putea să ajungem mai răi decât cei pe care-i socotiţi răi şi neascultători; de aceea, aşa cum spune cuvântul Sfintei Scripturi: «Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână» (I Cor. 7, 24).”

În ajunul plecării lor, cu hotărârea luată de a nu rămâne, pe când se aflau la masă toţi împreună, părintelui satului, care le tot amintea de datoria preasfântă pe care o aveau de a rămâne acolo şi de a-i ajuta pe creştini, în timp ce spunea acestea încercând într-un fel anume să-i determine pe monahi să rămână fără voia lor, dintr-odată i s-a oprit un dumicat în gât şi a fost cât pe ce să se prăpădească, nemaiputând respira.

Pe când cerea disperat ajutor gesticulând şi toţi cei aflaţi de faţă au alergat să-l ajute, monahii s-au dat de-o parte şi, cu ajutorul şirului de mătănii, s-au rugat zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-l pe robul Tău!” şi după puţină vreme preotul ca prin minune şi-a revenit, scăpând de pericolul sufocării.

Când şi-a revenit, părintele s-a ridicat şi, făcând o metanie în faţa monahilor, le-a spus: „Iertaţi-mă, părinţilor, că am stăruit să rămâneţi aici. Faceţi cum vă va lumina Dumnezeu şi împliniţi voia Sa sfântă.”

Şi aşa, în pace şi dragoste, monahii au plecat în ziua următoare din satul lor şi s-au întors la locul lor de metanie.

Nu rămâi [aici] să ajuţi lumea?

O întâmplare asemănătoare acesteia este şi următoarea: În urmă cu patruzeci şi cinci de ani unul dintre cei doi fraţi pomeniţi, Stareţul Ieroteu de la Peştera Sfântului Acachie de la Kavsokalývia, s-a dus la Tesalonic cu sfinte moaşte, pentru a face o colectă în vederea restaurării şi ajutorării Schitului.

În Tesalonic şi-a petrecut noaptea în casa unui preot duhovnic şi prieten al său, cu care a discutat despre diferite probleme bisericeşti şi despre creştinii ortodocşi, dând răspunsuri şi sfaturi foarte înţelepte şi folositoare preotului şi creştinilor de faţă, care le primeau ca şi cum ar fi venit din gura Domnului Hristos. Vreme de cincisprezece zile cât Stareţul Ieroteu a stat acolo, preotul şi creştinii au încercat în tot felul să-l convingă să rămână alături de ei, pentru a-i sfătui şi a-i îndruma în viaţa după Dumnezeu prin învăţătura sa creştină luminată. „Dumnezeu, îi spuneau, nu va îngădui ca viaţa ta duhovnicească să fie vătămată, ci pentru binele pe care îl vei face creştinilor te va răsplăti veşnic în Împărăţia Cerurilor.” Stareţul Ieroteu, răspunzându-i preotului, care insista mai mult decât ceilalţi să nu plece şi-i spunea că nu va avea de suferit nici o pagubă de pe urma şederii sale în lume, i-a pus următoarea întrebare: „Ia spune-mi, părinte, când trebuie să slujeşti Sfânta Liturghie te pregăteşti înainte în vreun fel?”

Cum trebuie să se pregătească preotul

Părintele i-a răspuns: „Desigur, părinte Ieroteu, mă înfrânez cât pot de la mâncărurile gătite şi de la cele cu untdelemn. Pentru o săptămână nu dorm în aceeaşi cameră cu preoteasa şi încerc, în vederea Liturghiei şi a Tainei pe care o voi săvârşi, să nu fiu cuprins de mânie şi ură faţă nimeni, nici faţă de preoteasă sau de copii şi mai ales să nu clevetesc sau să judec pe nimeni, silindu-mă cu toată puterea sufletului meu să am inima şi conştiinţa nepătate printr-o spovedanie continuă.”

Stareţul Ieroteu i-a spus: „Toate câte mi-ai spus, părinte, sunt bune şi frumoase şi fiecare creştin şi, cu atât mai mult, fiecare preot se cuvine să le păzească cu străşnicie. Dar o să te întreb ceva şi vreau să-mi răspunzi sincer şi cu frică de Dumnezeu: Ieşind din Chilia ta, până să ajungi la biserică şi să săvârşeşti Taina sau îndatoririle tale duhovniceşti, eşti cu gândul, cugetul şi, în general, cu toate simţurile tale acelaşi, aşa cum ai pornit, sau ajungi schimbat în biserică?”

Preotul i-a răspuns: „Ai dreptate, părinte Ierotee, până să ajung în biserică mintea mi se umple într-atât de diferite gânduri şi idei vătămătoare, încât aproape că nu reuşesc niciodată să spun o rugăciune cu mintea curată în faţa lui Dumnezeu.”

„Ei, aşadar, de acestea şi mai rele decât acestea voi avea parte şi eu, a spus Stareţul Ieroteu, dacă voi asculta de sfatul vostru şi voi rămâne în lume. Iar urmarea va fi că, în loc să câştig folos, o să-mi aduc vătămare, cu primejdia să ajung pricină de mare vătămare şi pentru voi. De aceea, cunoscându-mi neputinţele şi firea, vă cer iertare şi îngăduinţa să mă întorc acolo unde este voia lui Dumnezeu să-mi sfârşesc viaţa. Căci alţii sunt cei pe care Dumnezeu i-a hărăzit şi cărora le dă putere şi har ca să poată, prin viaţa lor virtuoasă şi pilda duhovnicească, să le aducă folos fraților creştini.”

Astfel, în pace şi cu dragoste frăţească şi-a luat rămas bun de la preot şi de la creştini şi s-a întors la locul său de metanie, la Kavsokalývia, unde a avut parte de un sfârşit cuvios, dându-şi duhul şi zburând la ceruri întru nădejdea vieţii de veci şi a fericitei odihne întru Împărăţia Cerurilor.

Diferenţa dintre înfăţişarea unui preot ortodox şi a unuia catolic

Vrednicul de pomenire Stareţ Ieroteu mi-a povestit că, pe vremea când lucra ca mirean la o fabrică în America, pentru că era prin firea sa un om bun, câştigase simpatia proprietarului fabricii, cu care a intrat în relaţii de prietenie. Acela era creştin, dar aparţinea de Biserica Romano-Catolică.

Într-o zi a venit la fabrică preotul catolic, a cărui înfăţişare, pentru că era fără barbă şi era în vârstă, îl făcea să semene mai degrabă cu o bătrână. Nu inspira nici un respect oamenilor şi nu le făcea nici o impresie aparte celor care-l vedeau, aşa cum se cade şi se cuvine unui preot.

Ortodoxul semăna cu un Înger

Într-o altă zi l-a vizitat pe părintele Ieroteu la fabrică – Panaghiótis era numele său de mirean pe atunci – preotul duhovnic la care se spovedea, care totodată era şi prietenul său. Preotul acesta, precum era firesc, avea înfăţişarea exterioară specifică unui preot ortodox, cu barbă, rasă, camilafcă – aşa cum sunt toţi preoţii noştri.

Părintele Ieroteu, de îndată ce l-a văzut pe preot, prietenul său, intrând în fabrică, l-a chemat imediat pe proprietarul fabricii pentru a-i face cunoştinţă şi a vedea cum arată un preot ortodox.

Proprietarul american al fabricii, de îndată ce l-a zărit pe preot, a fost profund impresionat şi pentru multă vreme l-a privit cu admiraţie. Când preotul a plecat de la fabrică, i-a spus lui Panaghiótis: „Dar acesta seamănă, fiul meu, mai mult cu un înger decât cu un om. Aşa sunt toţi preoţii voştri?” Părintele Ieroteu i-a răspuns: „Da, bineînţeles, dragă domnule. Aşa şi chiar mai luminaţi când săvârşesc Tainele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Mai ales la Taina Împărtăşaniei, la dumnezeiasca Liturghie, nu poţi să-i priveşti în faţă, dar nici nu te saturi de priveliştea lor, datorită strălucirii şi dumnezeieştii lumini pe care o răspândesc.”

Atunci americanul i-a spus: „Frate, crede-mă, te asigur că mi s-a părut că-L văd pe Însuşi Stăpânul Hristos. De aceea credinţa voastră trebuie să fie cea adevărată, pentru că preoţii voştri par mai frumoşi, mai luminoşi, în timp ce ai noştri nu seamănă cu nişte preoţi. Mărturisesc că preotul vostru mi-a făcut o impresie extraordinară fiindcă înfăţişarea exterioară şi, în general, felul cum arată îţi provoacă frică şi totodată admiraţie, îţi inspiră respect, dragoste şi te fac să-l recunoşti ca pe un odor al Bisericii şi un adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru mântuirea lor.”

Sfintele moaşte au harul lui Dumnezeu

Preacuviosul meu părinte Andrei, fost egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, mi-a povestit că, atunci când s-a retras în Pustia de la Schitul Sfântul Vasile pentru mai multă isihie şi reculegere şi a aflat că Stareţul Ieroteu era grav bolnav, s-a dus la Mănăstirea Sfântul Pavel, a luat o parte din sfintele moaşte şi „Sfintele Daruri” şi le-a dus la Kavsokalývia.

Când a ajuns acolo, Stareţul Ieroteu, din cauza gravităţii bolii sale, nu putea să-şi deschidă ochii şi avea dureri cumplite în tot trupul.

De îndată ce s-a închinat la sfintele moaşte, iar părintele Andrei a făcut asupra sa semnul crucii cu Cinstitele Daruri, şi-a deschis numaidecât ochii, a cerut să mănânce, durerile cumplite au încetat şi şi-a revenit pe deplin. S-a ridicat din pat, a început să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-i mulţumească fierbinte prietenului său, părintele Andrei, care a avut bunătatea, luminat fiind de Domnul, să aducă harul şi darul sfintelor moaşte.

Diferiţi părinţi

La Schitul de la Kavsokalývia au trăit mulţi duhovnici şi mărturisitori înţelepţiţi, precum duhovnicul Nicodim, de la Coliba Izvorul Tămăduirii, care era de origine din Smirna. Stareţul acestui duhovnic, părintele Arsenie, originar din Insula Mytiléne, un monah modest şi smerit, care vorbea puţin, a fost unul dintre marii sculptori în lemn ai vremii. Arta şi lucrările sale au fost şi vor fi admirate secole la rând în Sfântul Munte, Grecia şi America. Până astăzi sunt păstrate aceste lucrări însemnate şi admirabile, dintre care una reprezintă „Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos”, alta, „Învierea din morţi”, şi o a treia, „A Doua Venire a Domnului”. Aceste lucrări au avut nevoie pentru a fi finalizate de mai mult de cincisprezece ani fiecare în parte şi au fost socotite de specialişti lucrări de migală şi de o calitate artistică genială.

La acelaşi Schit a lăsat urmele de neşters ale unei epoci de strălucire duhovnicească şi de vieţuire virtuoasă părintele duhovnic Ioasaf, de la casa de iconari a fraţilor Ioasaféi. Această obşte împreună cu primul lor Stareţ, monahul Ioasaf din Capadocia, s-a nevoit la început în Kerasiá, la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Când obştea a devenit mai mare, întâmpinând greutăţi şi din cauza terenului, s-a mutat la Schitul de la Kavsokalývia, care este aproape de mare, făcând mai lesne transportul rucodeliilor, al icoanelor şi al [celorlalte] bunuri. Acolo fraţii au construit o clădire cu două etaje şi cu o biserică minunată închinată Sfântului Gheorghe. Toate acestea, după cum mi-au spus, casa şi biserica, au costat atunci, în 1880, două mii de lire de aur, pe care, după mărturiile lor, le-au plătit într-un an cu ajutorul pictării de icoane, la care lucrau unsprezece din cei doisprezece monahi ce alcătuiau pe atunci mica obşte a Ioasaféilor. Aceasta dă mărturie despre strădania şi desăvârşita lepădare de sine ale acestei obşti.

La această Colibă a Ioasaféilor a rămas de multe ori şi Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când, alungat fiind de pe tron în două rânduri, s-a retras în Sfântul Munte: în urma intervenţiilor sale a fost construită clopotniţa Kyriakón-ului acestui Schit. Patriarhului Ioachim al III-lea îi plăcea să colinde în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul de la Kavsokalývia, pentru că, aşa cum spunea, preţuia foarte mult compania părinţilor de acolo.

Dar şi eroul neamului Grigorie al V-lea, la rândul lui, pe durata celor zece ani cât a rămas în Sfântul Munte, cea mai mare parte din timp şi-a petrecut-o la Mănăstirea Ivir, la Sihăstria Profetul Ilie, la Mylopótamos, la Marea Lavră şi la Kavsokalývia, la Coliba de nevoitori a Ioasaféilor. Adesea mergea şi se închina la Peştera şi Sihăstria Sfântului Acachie cel Nou. Evloghie Kurilas, frate al Mănăstirii Lavra, care a ajuns profesor la Universitatea Kapodistria şi a murit ca Mitropolit de Korytsa⁴, a scris valoroasa carte Asceticele. De asemenea, doctorul Spiridon Kampanáos, şi acesta frate al Marii Lavre, Atanasie de la Mănăstirea Pantocrator, care a fost şi director la Atoniada şi alţii vizitau adesea aceste locuri, care de la începuturi şi până astăzi s-au distins drept cele mai pline de isihie şi duhovnicie din Sfântul Munte. În locurile acestea s-au nevoit şi alţi duhovnici şi mărturisitori vrednici de amintit, precum părintele Pavel de la Coliba Adormirea Sfintei Ana, părintele Pantelimon de la Sfântul Gheorghe şi mulţi alţii pe care n-am avut cinstea de a-i cunoaşte în perioada de zece ani cât am trăit acolo.

Un sfânt pustnic necunoscut

Stareţul de la Coliba Sfântului Acachie cel Nou, monahul Ieroteu, ne-a povestit că în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul Kavsokalývia s-a nevoit un pustnic cunoscut cu numele Panaret, care într-o zi, după rugăciunea şi canonul rânduite, s-a gândit să facă în faţa Peşterii sale o mică grădină, spre nevoirea trupului şi ca să aibă o ocupaţie, dar şi puţină mângâiere de pe urma zarzavaturilor pe care le-ar fi cultivat.

După multe zile de nevoinţă şi trudă în locurile acelea pietroase, după ce a săpat o suprafaţă destul de mare, a dat peste o placă de marmură care îl împiedica să avanseze. Era spre seară şi, pentru că Stareţul obosise din cauza lucrului, s-a gândit să se oprească acolo cu săpatul. Dar curiozitatea de a afla ce placă este aceea şi ce ascundea sub ea nu-i dădea pace. A luat, aşadar, o rangă şi când cu ajutorul ei a ridicat un pic într-un colţ placa, a ieşit o mireasmă de negrăit. Întreg locul s-a umplut de o mireasmă cerească.

Soarele apusese de multă vreme şi începuse să se întunece. Atunci pustnicul, uitând de oboseală, s-a apucat să ridice placa cu totul. Când, în cele din urmă, a reuşit, ce să vadă înăuntru? Placa ascundea un întreg mormânt, în care se afla un trup de om îmbrăcat în veşminte sfinte, care părea că doarme. Cine ştie de câţi ani fusese îngropat acolo! Şi totuşi părea ca şi cum ar fi murit şi ar fi fost îngropat cu o zi înainte.

În locul acela numai Stareţul Panaret se afla nevoindu-se de -mulţi ani şi nu se întâmplase să cunoască nimeni dintre cei aflaţi în împrejurimile acelea (unul se nevoia acolo de cincizeci, iar altul de şaizeci de ani) ceva despre viaţa, nevoinţa sau moartea vreunui mare ascet sau eremit din trecut, aşa cum părea să fie acest binecuvântat Sfânt.

Pustnicul, de bucurie pentru descoperirea sa şi datorită miresmei răspândite de acele sfinte moaşte, a rămas pentru multă vreme nemişcat, cuprins de uimire. Când şi-a revenit din această primă emoţie, a început să se roage cu lacrimi şi să spună: „Sfinte al lui Dumnezeu, îţi mulţumesc că mi te-ai descoperit mie, nevrednicul şi păcătosul. O rog pe sfinţenia ta să-mi spui cine eşti şi câţi ani au trecut de când ţi-ai încheiat sfânta ta luptă, de atunci de când ai lăsat locul acesta pustiu şi te-ai mutat la sfânta fericire. De vreme ce Dumnezeu a binevoit să te aflu şi m-am învrednicit să-ţi văd chipul, spune-mi, te rog, care este numele tău?”

Pentru o clipă s-a gândit că ar trebui să se ducă la Mănăstirea Lavrei, să-i înştiinţeze pe părinţi de cele petrecute, ca să vină să ia aceste sfinte moaşte cu slavă şi cinste, după cum se cuvine unui mare Sfânt.

Stareţul Panaret, rugându-se, a rămas cu acest gând multe ore. Se apropiau zorile. Din cauza efortului şi a nesomnului, simţindu-se obosit peste măsură, l-a luat un somn uşor. Îl vede atunci pe acest Sfânt arătându-i-se şi spunându-i supărat şi pe un ton mustrător:

– Ia spune-mi, părinte, ce ai de gând să faci?

Stareţul a răspuns cu multă frică:

– Sfinte al lui Dumnezeu, m-am gândit să înştiinţez, când Dumnezeu va face să vină zorile, Mănăstirea Marea Lavră, ca să vină să te ia, pentru a nu rămâne aici în Pustie lipsit de cinste!

Sfântul, ale cărui veşminte străluceau asemenea soarelui, i-a spus pe un ton foarte aspru:

– Ia spune-mi, părinte, împreună ne-am nevoit şi am pătimit de vrei să rânduieşti acestea pentru mine şi moaştele mele? De ce vrei să mă ia acum din locul ăsta sfânt în care, prin puterea şi harul lui Dumnezeu, am petrecut nevoindu-mă mai mult de cincizeci de ani, ducând o viaţă aspră şi în lipsuri? Nu ai nici un drept să tulburi fericita linişte, de care, prin darul lui Dumnezeu, trupul meu se bucură aici, până în ziua aceea mare şi slăvită, a celei de-a Doua Veniri în slavă a lui Hristos, când sufletul îşi va primi împreună cu trupul plata de la Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, dreptul dătător de răsplată şi Judecător. Iar acum te rog să pui iarăşi placa la loc, aşa cum ai găsit-o. Şi până în ziua în care Domnul te va lua din viaţa aceasta, nu o să descoperi nimănui cele văzute şi auzite! Ai grijă, dacă nu vei asculta, o să ai de suferit un mare rău din partea Domnului.

Cu acestea s-a trezit Bătrânul-Panaret speriat, rugându-l pe sfântul acela necunoscut şi fără nume să-l ierte, pentru că va face după cum voieşte. A acoperit deîndată mormântul şi, când a ajuns foarte bătrân, a părăsit acel loc şi s-a dus la Schitul de la Kavsokalývia, unde a trăit mulţi ani.

Bătrânul-Panaret care a văzut cu ochii săi şi a trăit acestea, când şi-a cunoscut de mai înainte moartea, în ultimele zile ale vieţii, i-a chemat pe părinţii de la Schit, cărora le-a făcut cunoscută această întâmplare, fără însă a le descoperi locul. Astfel, a rămas şi va rămâne pentru totdeauna necunoscut oamenilor acel binecuvântat şi plin de har monah şi sfânt ascet.

Înfricoşătorul tribunal de judecată din ceasul morţii

La Coliba Izvorul Tămăduirii a trăit în asceză din 1910 un mare artist sculptor în lemn din Mytilene, Stareţul Arsenie, dimpreună cu ucenicii săi, părintele duhovnic Nicodim şi monahul Gherman.

Monahul Gherman a primit două din cele mai bune lucrări de sculptură ale Stareţului său, dintre care una reprezenta „Răstignirea Domnului”, iar cealaltă „A Doua Venire şi Judecata Sa Viitoare”.

Părintele Gherman a dus aceste opere de o mare valoare în America spre a le vinde, dar fiindcă, aşa cum ni s-a adus la cunoştinţă, cerea sume mari de bani pentru fiecare în parte, nu a putut să le vândă şi le-a expus într-un mare centru expoziţional, unde cei care voiau să le vadă plăteau un bilet special.

Din sumele încasate, păstra o parte pentru întreţinerea sa şi trimitea restul Stareţului său, pentru că era un ucenic foarte evlavios şi cu frică de Dumnezeu.

Trecuseră mai mult de patruzeci de ani de când plecase; şi când părintele Gherman s-a întors la Kavsokalývia, la locul său de metanie, Stareţul său şi părintele duhovnic Nicodim se mutaseră la sălaşurile cele veşnice, întru Împărăţia Cerurilor. A găsit în viaţă numai pe cel mai tânăr membru al acestei obşti, pe nepotul părintelui Nicodim, Epifanie Ieromonahul.

Părintele Epifanie l-a primit cu o nesfârşită bucurie pe părintele Gherman, întors din America, pe care l-a slujit cu dăruire până la adânci bătrâneţi.

Bătrânul-Gherman, la o vârstă înaintată, când s-a apropiat vremea plecării sale din această viaţă trecătoare, i-a spus părintelui Epifanie: „Frate, cred că a venit vremea să plec pentru totdeauna din viaţa asta. De aceea, dacă vrei, cheamă-i pe părinţii Schitului să facă o rugăciune fierbinte înaintea Domnului pentru bietul meu suflet, iar Domnul să te miluiască pe tine şi pe toţi fraţii.”

Spunând aceste cuvinte părintelui Epifanie, în prezenţa şi a altor părinţi de la Schit, a început un Tribunal de judecată înfricoşător în care părintele Gherman răspundea monosilabic: cu un „da” sau cu un „nu”. Din când în când spunea: „Nu! Nu am făcut asta. Spuneţi minciuni! Pentru acel lucru am făcut acest bine, am făcut acea [faptă de] pocăinţă.” Şi iar spunea: „Nu! Am făcut acest lucru, dar am dat milostenie.” Iar alteori zicea: „Nu! Asta nu am făcut.” Aceasta a durat destulă vreme şi în această stare şi-a dat duhul în anul 1955.

Note:

Dragostea Maicii Domnului

La Mănăstirea de obște Vatoped, în urmă cu multe sute de ani, când piraţii prădau coastele Mării Mediterane şi Mănăstirile Sfântului Munte, într-o noapte au coborât pe uscat şi s-au ascuns în tufişurile din apropierea Mănăstirii Vatoped, cu scopul ca dimineaţa, când se vor fi deschis porţile Mănăstirii, să năvălească înăuntru, să-i junghie pe monahi, să răpească tezaurele sau să săvârșească orice alt rău de care ar fi fost capabili.

Înainte de răsăritul soarelui, când slujba s-a terminat, monahii s-au dus, după rânduială, la Chiliile lor, spre a-şi continua canonul de rugăciune şi a se odihni.

Egumenul a rămas în biserică să-şi facă acolo canonul de rugăciune. Dintr-odată, din icoana Preasfintei s-a auzit un glas care i-a spus: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci să vă urcaţi pe metereze să-i alungaţi pe piraţi!”

Egumenul şi-a îndreptat atunci privirea spre locul de unde venea glasul şi a văzut cum chipul Preasfintei și al dumnezeiescului Prunc Iisus Hristos din icoană prinseseră viaţă. Pruncul Şi-a întins mâna şi încerca să acopere gura Maicii Sale, a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, spunându-i: „Nu, Maica Mea, să nu le spui nimic, ci lasă-i să fie pedepsiţi în chip cuvenit”, însă Preasfânta, încercând să oprească mâna lui Hristos şi ferindu-și capul spre dreapta şi ținându-l departe de mâna Lui, a rostit din nou aceleaşi cuvinte: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii…” ş.a.m.d..

Atunci egumenul i-a adunat pe toţi monahii şi le-a spus cele petrecute. Fraţii au alergat în biserică şi au văzut transformarea sfintei icoane, care-şi schimbase cu totul forma iniţială. Cu toţii au fost cuprinşi de uimire şi I-au mulţumit Domnului şi Preasfintei Sale Maici pentru grija deosebită şi dragostea arătată, spre ocrotirea monahilor şi a sfintelor așezăminte în faţa distrugerii barbare.

S-au suit cu toţii pe ziduri şi s-au împotrivit atacului piraţilor, care au plecat neputincioși.

De atunci, această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a primit numele de „Mângâietoarea” şi se află într-un paraclis, în partea centrală a Katholikón-ului Mănăstirii, cu prefacerile cuvenite: chipul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea exprimă dragoste alinătoare, privirea arată îndurare, blândeţe şi milostivire, iar pe buze i se vede un zâmbet cuminte şi mângâietor. În schimb, expresia de pe chipul Pruncului dumnezeiesc este ameninţătoare, trăsăturile feţei Sale trădează mânie, privirea este aspră, vădind indignarea Sa.

Mănăstirea a dat Sfinţi

După cum toate Mănăstirile din Sfântul Munte au dat o mulţime de sfinţi şi bărbaţi înţelepţi, la fel şi Mănăstirea Vatoped, în afară de ctitorii ei şi Sfântul Evdókimos, care este prăznuit la 8 octombrie, a dat, în decursul veacurilor, mulţi monahi cuvioşi şi înţelepţi şi a oferit găzduire împăraţilor cucernici şi evlavioşi, ca Ioan Cantacuzinul, care a fost tuns monah aici şi a primit numele de Ioasaf, şi împăraţii sârbi Simeon şi Sava care, până să-şi zidească propria lor Mănăstire, au fost primiţi şi li s-a oferit sprijin din partea părinţilor vatopedini, dar şi multor altora precum:

1. Cuviosul Ghenadie, dohiarul¹ Mănăstirii, care a găsit, în urma unei neobişnuite minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, toate butoaiele goale pline cu atâta untdelemn, încât dădea pe dinafară nu doar din butoaie, ci şi din clădire.

2. Cuviosul Neofit prosmonarul², care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu spunându-i că va mai trăi încă un an, apoi se va duce la Domnul.

3. Preasfântul egumen al Mănăstirii, care a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i să nu deschidă porţile Mănăstirii ca să nu intre barbarii, ci să se urce pe ziduri şi să lupte împotriva duşmanilor şi piraţilor năvălitori.

4. Preasfântul Diákonos vimatarul³, care cu ocazia unei alte năvăliri a barbarilor a apucat să ascundă într-o fântână icoana Născătoarei de Dumnezeu şi cinstita Cruce în Sfântul Altar şi, după şaptezeci de ani, când s-a întors din robie, a găsit icoana aceea stând în picioare în fântână, cu o lumânare aprinsă, iar sfânta Cruce tot în picioare. După această minune negrăită a trăit o viaţă îngerească pe pământ şi s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneţi, cu chipul strălucind de lumină.

5. În această Mănăstire au trăit și au strălucit cu o viaţă virtuoasă şi o vieţuire nepătată Eftimie, egumenul Mănăstirii, care, împreună cu alţi doisprezece monahi, i-a mustrat faţă către faţă pe latino-cugetătorii lui Mihail Paleologul şi Ioan Bekkos, care l-au înecat pe Eftimie aruncându-l în mare legat în lanţuri şi i-au spânzurat pe monahi în locul numit Furkovúni⁴, aflat pe dealul din spatele Mănăstirii.

6. În această Mănăstire s-a nevoit Cuviosul Nicodim Stareţul, care a fost dascălul Sfântului Grigorie Palama întru filosofia creştină şi rugăciunea minţii.

7. Cuviosul Agapie, care a fost luat prizonier de agareni⁵ şi a mărturisit pentru dragostea lui Hristos.

Sfântul Maxim Grecul

O sfântă mlădiţă a acestei Mănăstiri a fost şi Maxim Trivólis, aşa-numitul „Grec”, înţeleptul şi marele dascăl al Rusiei şi al poporului slav. În această Mănăstire a fost hrănit duhovniceşte, a învăţat virtutea şi a primit harismele Duhului Sfânt.

Faima înţelepciunii şi virtuţii lui Maxim a ajuns până în Rusia. Şi ducele de atunci, Vasile Ivanovici, l-a chemat oficial în Rusia, unde a întemeiat o Şcoală Teologică, care a dat naştere unei mari mişcări şi renaşteri duhovniceşti. Sfântul Maxim Grecul a murit la 1556, la Lavra Sfântului Serghei, şi pomenirea sa se prăznuieşte de către [biserica] rusă la 21 ianuarie spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletească a fraţilor ruşi.

Schitul Sfântului Andrei

Trei zile în iad

Părintele Ioan, impreună-nevoitorul Stareţului Damaschin la Schitul Sfântul Vasile, ucenicul Stareţului Iosif, mi-a povestit următorul fapt care s-a petrecut acum şaptezeci de ani la Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit „Serai”:

Un frate rus de la Schitul acesta s-a îmbolnăvit foarte grav şi era chinuit de dureri cumplite. În timp ce se ruga lui Dumnezeu să-l vindece, vede deasupra patului un Înger care îi spune: „Părinte, ce alegi? Vrei să rămâi bolnav la pat, în starea în care ești, cu aceste dureri, trei ani sau preferi să stai trei zile în iad şi să te faci bine?”

Părintele i-a răspuns: „De vreme ce e numai pentru trei zile, aleg iadul.”

Dintr-odată s-a aflat într-un loc „de o durere nespusă şi chinuri negrăite”, cu pedepse cumplite, şi după puţină vreme îl vede din nou pe Înger, care îl întreabă: „Cum te simţi, părinte? Eşti bine aici?” Şi monahul i-a răspuns: „Mă întrebi cum îmi este, după ce în loc de trei zile, cât mi-ai spus că o să rămân în iad, am petrecut aici deja trei sute de ani în chinuri cumplite şi de nesuportat?” Îngerul i-a spus: „Frate, nici măcar jumătate de oră n-a trecut încă şi spui c-au trecut trei sute de ani?” Închipuiţi-vă! Trei sute de ani n-au fost decât jumătate de oră. Câte secole vor fi durat cele trei zile?

Şi monahul i-a zis Îngerului: „Repede, te rog, să mă duci în patul durerilor. Mai bine să mă chinui acolo trei ani, decât aici, în iadul cel îngrozitor, vreme de trei ceasuri.”

Atunci Îngerul i-a împlinit monahului dorinţa şi l-a readus în patul său, unde a rămas bolnav vreme de trei ani.

Întrucât unii oameni pot să aibă îndoieli față de această întâmplare, am socotit de cuviinţă să adăugăm o epistolă a dumnezeiescului Chiril, Patriarhul Alexandriei, pe care a tradus-o dascălul Agapie Criteanul într-o limbă mai simplă, după cum urmează: „Sfântul Chiril al Alexandriei istoriseşte într-o epistolă, pe care o scrie Sfântului Augustin, că trei oameni au înviat din morţi, pentru raţiuni pe care le cunoaşte numai Dumnezeu, Cel ce pe toate le lucrează spre a noastră mântuire. Unul dintre ei, pe care l-am găsit şi la care m-am dus, plângea fără să-şi afle mângâiere şi, la întrebarea mea, nu mi-a dat nici un răspuns, ci continua să plângă. În cele din urmă, după ce s-a săturat de insistenţa mea, pentru că l-am jurat în numele Domnului să-mi spună un cuvânt spre folosul celor de faţă, mi-a răspuns aşa: Dacă ai şti pedepsele din iad, ţi-ai dori să fie cu putință să nu ai parte de ele câtuşi de puţin. Dar cum crezi că sunt pedepsele pregătite celor care păcătuiesc? Îţi spun eu că sunt mai mari decât toate pedepsele din lumea de aici. Şi cu greu suspin a spus: Dacă toate necazurile, durerile şi chinurile de care poate avea parte cineva în lumea asta le compari şi le pui alături de cele mai mici şi mai neînsemnate din iad, acestea de aici ţi se vor părea plăceri şi desfătări. Crede-mă, nu există nimeni care să vrea să încerce mărimea acelor chinuri şi să nu prefere să sufere aici până la sfârşitul lumii, fără nici o mângâiere, cu toate încercările şi durerile pe care le-au avut de îndurat oamenii de la Adam până astăzi, în loc să se ducă o singură zi acolo în iad. Aceasta este pricina lacrimilor mele, pentru că am greşit în faţa lui Dumnezeu, Care este într-atât de drept, încât nici demonilor nu poate să le facă nici cea mai neînsemnată nedreptate. Să nu ţi se pară vrednic de admirat plânsul meu, ci mai degrabă spăimântează-te şi minunează-te de faptul că oamenii, deşi cunosc că vor avea parte de asemenea chinuri, nu fac nimic în privinţa aceasta, nici nu se îngrijesc să-şi spele păcatele. Să mai ştii şi aceasta, că în clipa în care sufletul se despărţea de nefericitul meu trup, am încercat atâta durere şi suferinţă, încât este cu neputinţă să înţelegi sau să crezi, până nu vei trece tu însuți prin toate acestea.”

Iar noi, care scriem toate acestea, nu suntem mișcați pe cât ar trebui [de aceste cuvinte], pentru că trăim departe de Dumnezeu şi inima ni s-a împietrit, dar, fraţii mei, acestea sunt fapte adevărate şi există multe altele asemenea, consemnate în manuscrise şi codici vechi din timpuri de demult pe care am putea să le menţionăm aici. Preabunul Dumnezeu ne arată astfel de semne ca să ne trezească din somnul greu al păcatului și să ajungem la pocăinţă şi la trezirea conştiinţei, pentru a ne mântui de chinurile iadului veşnic neprețuitul şi unicul nostru suflet cu care ne naştem, spre a trăi pururea cu Dumnezeu.

Note:

Volumul cuprinde, pe lângă dialogurile purtate cu bâtrânul avvă, un prolog semnat de Arhim. Efrem, stareţul Măn. Vatopedu, un cuvânt de introducere al ucenicilor părintelui Dionisie şi o scurtă biografie a acestuia. Temele pe care sunt purtate dialogurile sunt: viaţa mirenilor, modernismul, ortodoxia, ecumenismul, lupta cu patimile, despre preoţie, către tineri, despre post, spovedanie şi împărtăşanie, asupra rugăciunii minţii ş.a. precum şi “prima sută de capete ale Stareţului Dionisie”.
Cităm câteva astfel de capete, cuvinte puternice şi pătrunzătoare:
* O să fie un război înfricoşat, poate nu acum, dar în câţiva ani. Aşa va fi că nu vor mai cunoaşte că au fost oameni cei omorâţi. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.
* Dumnezeu este dragoste. Cine are dragoste, este în Dumnezeu. Dumnezeu este pace. Trebuie dragoste de aproapele, dar nu numai de cei prieteni, ci şi de vrăjmaşi.
* Egoismul e ca războiul atomic pentru călugăr.
* Mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru.

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul II – Lumea în vremurile de pe urmă), Editura Prodromos, 2010

Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul, atat duhovniceste cat si fireste; adica sa nu se mai puna problema de a fi un bun crestin, asta e departe, dar nu mai poti fi om firesc.

Vor sa schimonoseasca firea omului. Conducatorii europeni se vede bine treaba ca au luat locul lui Satan insusi, ca de acum ei, cu ideile lor, introduc rautatea in omenire. Dar pentru ce? Ca sa distruga cu desavarsire tot ce-i duhovnicesc in om, dar nu numai atat, ci si tot ce-i omenesc.

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (volumul III – Despre monahism și Sfântul Munte), Editura Prodromos, 2010

Calugaria nu-i grea, ca atuncea nu s-ar fi facut nimeni calugar, dar are secretul acela care noi nu vrem sa il facem si-i cel mai usor: “Smeritu-m-am si m-am mantuit.”
Vezi, in toate cartile scrie…. “Smeritu-m-am si m-am mantuit.”.
Nu te smeresti, fie tu cat de destept , fie tu cat de inaltat cu mintea, ai sa cazi la sigur, mai devreme sau mai tarziu.

Sfantul Munte e Gradina Maicii Domnului si aici sunt numai manastiri, aici sunt odoarele Ortodoxiei.
Oriunde te-ai duce, vezi multe sfinte moaste, multe icoane facatoare de minuni, si omul, cat de nepasator ar fi, daca vine si se inchina cu evlavie la tot ceea ce este in Sfantul Munte, o sa aiba o bucurie duhovniceasca in sufletul lui. ( Staretul Dionisie Ignat)

Cartea de fata, ultima din seria cuvintelor de folos ale Parintelui Dionisie, este dedicata moonahismului ortodox si vietii din Sfantul Munte, asa cum sunt traite in vremurile noastre. Cu luciditate si curaj, in duh de pocainta, cu simplitate si sinceritate, ea ne aduce in fata ochilor imaginea necosmetizata a vietii calugaresti contemporane.

Pr. Dionisie (Ignat), Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari si mai iubiti duhovnici athoniti, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Cele 3 cărți pot fi comandate de la linkurile:

Vol. 1: http://www.librarie.net/p/128612/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-Staretul-Dionisie/nia=454

Vol 2: http://www.librarie.net/p/151922/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-Lumea-vremurile-urma/nia=454

Vol 3: http://www.librarie.net/p/185822/Staretul-Dionisie-duhovnicul-Sfantul-Munte-Athos-volumul-III-Despre-monahism/nia=454

Filed under: Chiliile Colciu, Cărți, Dionisie Ignat Tagged: Chiliile Colciu, cuvintele bătrânilor, Dionisie Ignat, monahism, Sfântul Munte Athos, vremurile de pe urmă

Tânjirea după Dumnezeu
Cuviosul Siluan Athonitul

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă­catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm­părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfă-teze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată.

Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

Îubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?

Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Amintirea Ta încălzeşte sufletul meu; nicăieri pe pă­mânt el nu-şi găseşte odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi şi iarăşi Te pierd, şi iarăşi mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ţi arăţi Faţa Ta, pe Care sufletul meu o doreşte ziua şi noaptea.

Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratu­lui Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne tot­deauna întru Tine.

Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.

Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ ca să ne ridice acolo unde sade El, Preacurata Sa Maică, Care I-a slujit pe pământ spre mântuirea noastră, ucenicii Lui şi cei ce au urmat Domnului.

Acolo ne cheamă Domnul cu toate păcatele noastre.

Acolo vom vedea pe Sfinţii Apostoli care sunt întru slavă pentru că au vestit Evanghelia; acolo vom vedea pe sfinţii proroci, şi pe sfinţiţii ierarhi — învăţătorii Bisericii; acolo vom vedea pe cuvioşii care s-au nevoit în posturi să-şi smerească sufletul; acolo sunt proslăviţi nebunii pentru Hristos, căci ei au biruit lumea.

Acolo vor fi proslăviţi toţi câţi s-au biruit pe ei înşişi, câţi s-au rugat pentru întreaga lume şi câţi au purtat în­tristarea întregii lumi, căci au fost plini de iubirea lui Hristos, iar iubirea nu rabdă să piară nici măcar un singur suflet.

Acolo vrea să se veselească şi sufletul meu, dar nimic necurat nu intră aici unde se intră prin mari întristări, cu duh înfrânt şi cu multe lacrimi; numai copiii care au păzit harul Sfântului Botez intră aici fără întristări, şi acolo prin Sfântul Duh cunosc pe Domnul.

Sufletul meu tânjeşte totdeauna după Dumnezeu şi se roagă ziua şi noaptea, căci numele Domnului e dulce şi desfătător pentru sufletul care se roagă şi aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.

Mult am trăit pe pământ şi am văzut şi am auzit multe. Am auzit multă muzică, şi ea a desfătat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de desfătată, cum va desfăta sufletul cântarea cerească, unde prin Duhul Sfânt Domnul este slăvit pentru pătimirile Lui?

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi.

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ 1-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.

Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?

Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.

Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita.

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pământului şi să lase tot răul, să se alipească de Tine prin iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărătească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de închisori şi să fie uşor de trăit pen­tru toţi pe pământ.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.

Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Du­hul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta, şi pe pământ toate noroadele se vânzolesc iar gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.

Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută liber­tatea lor neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.

Doamne, Doamne, dă puterea harului Tău tuturor no­roadelor, ca să Te cunoască prin Sfântul Duh şi să Te la­ude cu bucurie, aşa cum mie, necuratului şi ticălosului,mi-ai dat bucuria doririi Tale şi sufletul meu e atras spre iubirea Ta ziua şi noaptea, nesăturat.

O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!

Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şar­pe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii.

Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din în­tocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura.

Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Ace- laşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe în­geri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu.

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.

Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta.

Doamne, aşa cum Te-ai rugat pentru vrăjmaşi, aşa în­vaţă-ne şi pe noi prin Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi.

Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta.

Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, dar aceasta este greu pentru noi păcătoşii, dacă nu e cu noi harul Tău.

Doamne, revarsă pe pământ harul Tău; dă tuturor no­roadelor pământului să cunoască iubirea Ta, să cunoască că Tu ne iubeşti ca o mamă şi mai mult chiar decât o ma­mă, fiindcă o mamă îşi poate uita copilul, dar Tu nu uiţi niciodată, căci Tu iubeşti nemăsurat zidirea Ta şi iubirea nu poate uita.

Milostive Doamne, întru bogăţia milei Tale, mântuieşte toate noroadele!

Bisericii noastre Ortodoxe i s-a dat prin Duhul Sfânt să înţeleagă tainele lui Dumnezeu, şi ea este tare prin cu­getul ei sfânt şi răbdarea ei.

Sufletul ortodox e învăţat de har să se alipească cu tărie de Domnul şi de Preacurata Lui Maică, şi duhul nostru se veseleşte văzând pe Dumnezeu pe care-L cunoaşte.

Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb şi nebun.

Cu mintea noastră nu putem cunoaşte nici măcar cum s-a făcut soarele; şi atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim în suflet acest răs­puns limpede: „Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soa­rele, ci şi pe Făcătorul lui”. 

Dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, el uită de bucu­rie soarele şi întreaga zidire şi lasă grija pentru cunoaşte­rea pământească. 

Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale sufletului smerit.

Toată viaţa lor sfinţii s-au smerit şi au luptat cu mân­dria. Şi eu mă smeresc ziua şi noaptea şi, cu toate acestea, nu m-am smerit cum trebuie. Dar prin Duhul Sfânt sufle­tul meu a cunoscut smerenia lui Hristos, pe care ne-a po­runcit să o învăţăm de la El, şi sufletul meu e atras spre El neîncetat.

O, smerenia lui Hristos! Ea dă sufletului o bucurie de nedescris în Dumnezeu şi din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită şi pământ, şi cer, şi toată dorinţa lui se avântă spre Dumnezeu.

O, smerenia lui Hristos! Cât de dulce şi plăcută este ea. Dar se găseşte numai în îngeri şi în sufletele sfinţilor. Noi însă trebuie să ne socotim mai răi decât toţi, şi atunci Dom­nul ne va da şi nouă să cunoaştem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Domnul, slava Lui şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt. 

Domnul ne-a dat Duhul Sfânt şi noi am învăţat cântă­rile Domnului, iar de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.

Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ.

“Cine a încercat-o o caută neobosit ziua şi noaptea şi este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie şi înfumurare, pentru duşmănirea şi osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă şi pentru un gând desfrânat, ca şi pentru alipirea de cele pământeşti; pentru toate acestea harul pleacă şi atunci, pustiit şi abătut, sufletul tânjeşte după Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la iz­gonirea din rai. 

Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu aşa: „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu la­crimi Te caut. Vezi întristarea mea şi luminează întuneri­cul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”

„Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi duhul meu se bu­cura în rai unde vedea faţa Ta. Cum aş putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?” 

Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvântului lui Hris­tos: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea”, atunci lumea întreagă ar lăsa toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi ar învăţa numai această ştiinţă cerească.

Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pă­mântului.

Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru mine sfântă frica Ta.

Grea este viaţa fără iubirea de Dumnezeu; sufletul este întunecat şi posomorât, dar când vine iubirea, bucuria su­fletului e cu neputinţă de descris.

Sufletul meu însetează să câştige smerenia lui Hristos şi tânjeşte după ea ziua şi noaptea, şi uneori urlu strigând:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut!”

Doamne, cum iubeşti Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău şi întru frică şi iubire îţi mulţu­meşte cucernic.

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut este cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui. Dar dacă sufletul n-a câştigat încă smerenia, ci numai năzuieşte spre ea, vor fi în el schimbări: după o vreme va fi în luptă cu gândurile şi nu-va avea odihnă, dar uneori va primi slobozenie de gânduri şi va vedea pe Domnul şi va înţelege iubirea Lui. De aceea şi zice Domnul: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Şi dacă omul nu învaţă smerenia, iubirea şi nerăutatea, Domnul nu-i va da să-L cunoască. Dar sufletul care a cu­noscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela e rănit de iubi­rea Lui şi nu-L poate uita, ci, ca un bolnav care-şi aduce aminte mereu de boala lui, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul îşi aduce întotdeauna aminte de El şi de iubirea Lui pentru întreg neamul omenesc.

Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu, Cel Milostiv, ai înviat sufletul meu din păcate şi mi-ai dat să cunosc mila Ta faţă de mine, inima mea a fost fermecată de Tine şi neîncetat atrasă spre Tine, Lumina mea.

Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu ai înviat sufletul meu ca să Te iubesc pe Tine şi pe aproapele meu şi mi-ai dat lacrimi ca să mă rog pentru întreaga lume.

Fericit sufletul care a cunoscut pe Făcătorul lui şi s-a îndrăgostit de El, căci s-a odihnit întru El cu odihnă de­săvârşită.

Domnul e nemăsurat de milostiv.

Sufletul meu cunoaşte milostivirea Lui faţă de mine, şi eu scriu despre ea cu nădejdea că măcar un singur suflet se va îndrăgosti de Domnul şi se va aprinde pentru El cu jarul pocăinţei.

Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aş fi deznădăjduit din pricina mulţimii pă­catelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, şi el s-a îndrăgostit de El şi uită tot ce-i pământesc. 

Doamne, smereşte inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ţie. 

Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”

„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică.”

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milos­tivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui, şi Domnul însuşi învaţă sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune şi smerite şi-i dă simţământul prezenţei şi al apropierii Lui. Şi în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri. 

Domnul îl iubeşte pe om şi harul Lui va fi în Biserică până în vremea înfricoşatei Judecăţi, aşa cum a fost în vremurile trecute.

Domnul îl iubeşte pe om şi, deşi 1-a alcătuit din ţărână, 1-a împodobit prin Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul şi tot prin Du­hul Sfânt este iubit Domnul, dar fără Duhul Sfânt omul nu este decât pământ păcătos.

Domnul îşi creşte copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hră­neşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge, şi toţi cei ce ur­mează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor.

Duhul Sfânt ne-a înrudit cu Domnul şi să ştii că dacă simţi în tine o pace dumnezeiască şi o iubire pentru toţi oamenii, sufletul tău s-a asemănat Domnului. 

Harul dumnezeiesc ne-a învăţat aceasta şi sufletul ştie când se îmbogăţeşte de har; dar când pierde harul, sufle­tul simte deopotrivă apropierea vrăjmaşului.

înainte nu ştiam aceasta, dar acum, când am pierdut harul, acest lucru mi se face vădit din experienţă.

Pentru aceasta, fraţilor, cu toate puterile voastre păziţi pacea dumnezeiască dată nouă în dar şi, când cineva ne va supăra, să-1 iubim, chiar dacă aceasta nu este uşor, şi Dom­nul, văzând osteneala noastră, ne va ajuta cu harul Lui.

Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi, şi experienţa multor ani ara­tă că osteneala e de neapărată trebuinţă. 

Harul Sfântului Duh face încă de pe pământ pe tot omul asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cine este în Duhul Sfânt, acela e asemenea Domnului încă de pe pământ, dar cine nu se pocăieşte şi nu crede, acela se aseamănă vrăjmaşului.

Domnul ne-a învrednicit să fim asemenea Lui. Şi ştii cât de blând şi de smerit este Domnul! Dacă L-ai vedea, bucuria ta ar fi atât de mare că ai vrea să-i spui: „Doamne, mă topesc de harul Tău!” Dar în acel minut nu vei putea spune nici măcar un singur cuvânt despre Dumnezeu, căci sufletul tău e schimbat de îmbelşugarea Sfântului Duh. Aşa şi Cuviosul Serafim din Sarov, când L-a văzut pe Domnul, n-a putut vorbi. 

Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în su­flet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte du­pă El şi îl caută cu lacrimi: „Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună-mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă, şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El S-a ascuns de mine”.

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem sme­renie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce tră­iesc împreună cu noi.

Ce bucurie pentru noi că Domnul nu numai că ne iartă păcatele noastre, dar Se şi face cunoscut pe Sine sufletu­lui, de îndată ce el se smereşte. Fiecare, chiar şi ultimul sărman, se poate smeri şi cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt. Pentru a cunoaşte pe Domnul nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie. Domnul Se dă în dar pe Sine însuşi numai pentru milostivirea Sa. Odinioa­ră nu ştiam aceasta, dar acum în fiecare zi şi în fiecare ceas văd limpede în fiece minut milostivirea lui Dumne­zeu. Domnul dă pacea Sa chiar şi în somn, dar fără Dum­nezeu nu e pace în suflet.

Din pricina mândriei minţii lor Domnul nu Se face cu­noscut multora, dar cu toate acestea ei cred că ştiu multe. Dar ce este ştiinţa lor dacă nu cunosc pe Domnul, dacă nu cunosc harul Sfântului Duh, dacă nu ştiu cum vine şi de ce se pierde?

Să ne smerim , fraţilor, şi Domnul ne va arăta toate, aşa cum un tată iubitor arată totul copiilor lui.

Priveşte cu mintea ce se lucrează în sufletul tău. Dacă se află în el nu mult har, atunci în suflet este pace şi simţi iubire faţă de toţi; dacă se află mai mult har, atunci în su­flet e lumină şi o mare bucurie; iar dacă se află şi mai mult har, atunci şi trupul simte harul Sfântului Duh. 

Nu e amărăciune mai mare ca pierderea harului. Atunci sufletul tânjeşte după Dumnezeu. Şi cu ce aş putea asemă-na această tânjire? O asemăn plânsului unei mame care şi-a pierdut singurul ei fiu preaiubit şi strigă: „Unde eşti, copilul meu preaiubit, unde eşti bucuria mea?”

Aşa, şi mai mult încă, tânjeşte sufletul după Domnul când pierde harul şi dulceaţa iubirii dumnezeieşti.

„Unde eşti Tu, milostivul meu Dumnezeu? Unde eşti Tu, Lumină neînserată? Pentru ce te ascunzi de mine şi nu mai văd faţa Ta blândă şi luminoasă?”

Rare sunt sufletele care Te cunosc şi puţini oamenii cu care se poate vorbi despre Tine: cei mai mulţi oameni se vor mântui prin credinţă. Dar aşa cum Tu însuţi ai spus Apostolului Toma: „Tu M-ai văzut şi M-ai pipăit, dar feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut” [In 20, 29], tot aşa nu toţi simt Duhul Sfânt, dar cei ce se tem de Domnul şi păzesc poruncile Lui se vor mântui toţi, căci Domnul ne iubeşte nemărginit de mult şi eu n-aş fi putut cunoaşte această iubire, dacă nu m-ar fi învăţat Duhul Sfânt Cel ce învaţă tot binele. 

Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de ace­ea tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pă­mântul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei.

Numai pe Tine Te doreşte sufletul meu, Doamne. Pri­virea Ta liniştită şi blândă nu o pot uita şi cu lacrimi Te rog: „Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea. Tu vezi din înălţimea sfintei Tale slave cum tânjeşte sufletul meu după Tine; nu mă lăsa pe mine, robul Tău; auzi-mă când strig Ţie ca Prorocul David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” [Ps 50,1]”.

Sfinţilor Apostoli, voi aţi propovăduit întregului pă­mânt: „Cunoaşteţi iubirea lui Dumnezeu!”. Sufletul meu păcătos a cunoscut şi el această iubire prin Duhul Sfânt, dar am pierdut acest Duh şi tânjesc după El. Vă rog, rugaţi pe Domnul să-mi dea înapoi darul Duhului Sfânt, pe Care sufletul meu îl cunoaşte, şi mă voi ruga pentru toată lu­mea ca să vină pacea pe pământ.

Sfinţilor toţi, rugaţi pe Domnul Dumnezeu pentru mi­ne. Voi vedeţi slava Domnului în cer, căci pe pământ L-aţi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul vos­tru; voi aţi biruit lumea prin puterea harului pe care vi 1-a dat Dumnezeu pentru smerenia voastră; voi aţi îndurat toate întristările pentru iubirea lui Dumnezeu, şi duhul meu arde de nerăbdare să vă vadă, să vadă cum vedeţi sla­va Domnului. Ziua şi noaptea tânjeşte sufletul meu după Domnul şi doreşte să se îndulcească de iubirea Lui.

„Stareţii” [„bătrânii iscusiţi”] buni sunt smeriţi şi la caracter asemenea lui Hristos. Prin viaţa lor ei dau un exemplu viu. Au dobândit pacea şi, asemenea pomului vieţii din rai, au săturat pe mulţi din roadele lor, cu roade ale acestei păci.

Pomul vieţii care este în mijlocul raiului e Hristos. Acum de el se pot apropia toţi şi toată lumea poate să mănânce şi să se sature din el prin Duhul Sfânt.

Când povăţuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie şi atunci Domnul ne va înţelepţi prin harul Său, căci e cu neputinţă de spus în cu­vânt cât de mult ne iubeşte Domnul şi mintea nu poate înţelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iu­birea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.

Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discu­ţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevă­rata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-1 lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.

Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.

Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă.

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi şi slu­jitorul Meu şi va vedea slava Mea” [In 12, 26]. Dar oame­nii nu înţeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învaţă, totul va fi înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi n-au cunoscut odihna în El.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, acela iubeşte lu­mea întreagă şi niciodată nu murmură pentru soarta lui, căci ştie că o întristare vremelnică pentru Dumnezeu duce la bucuria veşnică.

Sufletul nesmerit, care nu se predă pe sine voii lui Dum­nezeu, nu poate cunoaşte nimic, ci trece numai de la un gând la altul, şi astfel nu se roagă niciodată cu minte cu­rată şi nu slăveşte lucrurile mari ale lui Dumnezeu.

Sufletul care s-a predat cu smerenie voii lui Dumnezeu îl vede nevăzut în fiecare secundă, dar tot acest lucru e cu neputinţă de exprimat pentru sufletul însuşi, şi el nu poate povesti despre aceasta, ci numai prin experienţă cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu şi ştie când Domnul este cu el. Sufletul ce s-a predat Lui e ca un copil mic care-şi primeş­te zilnic hrana lui fără să ştie de unde vine această hrană; aşa şi sufletul se simte bine cu Dumnezeu, dar nu poate lămuri cum se întâmplă aceasta.

Doamne, luminează norodul Tău prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să cunoască iubirea Ta. 

Domnul ne insuflă gândul să ne rugăm pentru oameni şi tot El ne dă puterea pentru această rugăciune şi răsplă­teşte sufletului pentru aceasta. Aşa e mila Domnului faţă de noi. 

În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lu­mea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufle­tul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie su­fletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:

Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pen­tru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi­nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.

Tu Te-ai îndurat de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, şi în nimic nu-şi găseşte odihnă, nici ziua nici noaptea, şi plânge ca un copil ce şi-a pierdut mama.

Dar şi copilul îşi uită mama, şi mama îşi uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Aşa este atras sufletul meu spre Tine şi tânjeşte după Tine şi nu mai vrea să vadă frumuseţea aces­tei lumi.

Când sufletul cunoaşte în Duhul Sfânt pe Maica Dom­nului, când în Duhul Sfânt el se face rudenie cu apostolii, prorocii, sfinţiţii ierarhi, cuvioşii şi cu toţi sfinţii şi drepţii, atunci el este atras nestăvilit în această altă lume şi nu se poate opri, ci tânjeşte, se chinuie, plânge şi nu se poate smulge din rugăciune, şi chiar dacă trupul e neputincios şi vrea să se întindă pe pat, chiar şi atunci când este întins pe el, sufletul lui se avântă spre Domnul şi în împărăţia sfinţilor.

Bătrâneţea a venit, trupul a slăbit şi vrea să se întindă pe pat, dar duhul nu stă întins – el se avântă spre Dum­nezeu, Tatăl său, rudenia lui cerească. El ne-a făcut rude­nii ale Sale prin Preacuratul Lui Trup şi Sânge şi prin Du­hul Sfânt; ne-a dat să cunoaştem ce anume e viaţa veş­nică, în parte ştim: Duhul Sfânt e viaţa veşnică. Sufletul trăieşte în iubirea lui Dumnezeu, în smerenia şi blândeţea Duhului Sfânt. Dar Duhului Sfânt trebuie să-I dăm un loc mai mare în sufletul nostru, ca El să fie viu întru el şi su­fletul să-L simtă pipăit.

Cine rămâne pe pământ prin Duhul Sfânt în iubirea lui Dumnezeu, acela va fi şi sus împreună cu Domnul, căci iubirea nu poate să piară. Dar să nu ne amăgim în gânduri deştepte, să ne smerim pe noi înşine după cuvântul Dom­nului: „Fiţi ca şi copiii, căci a lor este împărăţia lui Dum­nezeu” [Mt 18, 3]. 

Vai mie, căci după ce am cunoscut pe DomnuLprin Du­hul Sfânt, îl pierd şi nu pot să-L am în deplinătate, deşi văd mila lui Dumnezeu cu mine.

Domnul ne iubeşte atât de mult, încât noi înşine nu ne putem iubi pe noi înşine aşa; dar când sufletul e în întris­tare, el crede că Dumnezeu 1-a uitat şi că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, şi atunci suferă şi se chinuie.

Dar nu este aşa, fraţilor. Domnul ne iubeşte fără sfâr­şit, ne dă harul Duhului Sfânt şi ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie în mâhnire şi nedumerire despre mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar de» îndată ce ne smerim, în­tristările noastre iau sfârşit, căci pentru smerenia lui Du­hul lui Dumnezeu dă de ştire sufletului că se mântuieşte. 

Mare este slava Domnului că ne iubeşte atât de mult, şi această iubire se face cunoscută prin Duhul Sfânt.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu la­crimi.

Cum aş putea să nu-L caut? El mi S-a arătat prin Duhul Sfânt şi inima mea s-a îndrăgostit de El. El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El.

Sufletul se aseamănă unei mirese, iar Domnul – Mire­lui; şi ei se iubesc mult unul pe altul şi suspină unul după altul. În iubirea Lui, Domnul tânjeşte după suflet şi se mâhneşte dacă acesta n-are loc în el pentru Duhul Sfânt; dar sufletul care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El, căci în El e viaţa şi bucuria lui.

Viaţa în păcate e moartea sufletului, dar iubirea lui Dumnezeu e raiul desfătărilor în care trăia înainte de că­dere părintele nostru Adam.

„Adame, părintele nostru, spune-ne cum iubea sufletul tău pe Dumnezeu în rai?”

A cunoaşte acest lucru e cu neputinţă şi abia sufletul care a gustat iubirea lui Dumnezeu îl poate înţelege întru­câtva.

Dar Maica Domnului, cum iubea Ea pe Domnul Fiul Ei?

Nimeni dintre oameni nu poate şti aceasta decât numai Ea însăşi. Dar Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea. Şi în Ea a fost şi este acelaşi Duh al lui Dumnezeu, Care este Iubire, şi de aceea cine cunoaşte pe Duhul Sfânt poate înţelege în parte şi iubirea ei. 

Ce fericiţi suntem noi creştinii: ce Dumnezeu avem!

Vrednici de plâns sunt oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei nu văd lumina veşnică şi după moarte merg în întunericul cel veşnic. Noi ştim despre aceasta, pentru că în Biserică Duhul Sfânt descoperă sfinţilor ce este în cer şi ce este în iad.

Oameni nenorociţi şi rătăciţi! Ei nu pot şti care e ade­vărata bucurie. Se veselesc uneori şi râd, dar râsul şi vese­lia lor se prefac în plâns şi întristare.

Dar bucuria noastră e Hristos. Prin pătimirile Lui El ne-a scris în cartea vieţii, şi în împărăţia cerurilor vom fi veşnic împreună cu Dumnezeu, vom vedea slava Lui şi ne vom îndulci de ea.

Bucuria noastră e Duhul Sfânt. Cât e de dulce şi de drag! El dă mărturie sufletului de mântuirea lui.

O, fraţilor, vă rog şi vă implor în numele milostivirii lui Dumnezeu, credeţi în Evanghelie şi în mărturia Sfintei Biserici şi veţi gusta încă de aici, de pe pământ, fericirea raiului, căci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Le17, 21]; iubirea lui Dumnezeu dă sufletului raiul. Mulţi prinţi şi vlădici şi-au părăsit scaunele lor după ce au cu­noscut iubirea lui Dumnezeu. Şi lucrul e de înţeles, pentru că iubirea lui Dumnezeu e aprinsă; prin harul Sfântului Duh, ea îndulceşte sufletul până la lacrimi şi nimic pă­mântesc nu se poate asemăna ei.

Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea ome­nească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.

Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela uită pământul ca şi cum n-ar mai fi, dar după rugăciune îşi ridică ochii şi îl vede din nou.

Fraţilor, în împărăţia cerurilor sfinţii văd slava lui Dum­nezeu, noi însă să ne smerim şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pământ tot ce e de folos pentru suflet şi trup, şi ne va descoperi toate tainele.

Oamenii s-au alipit cu sufletul lor de agonisirea bunu­rilor pământeşti şi au pierdut iubirea lui Dumnezeu, de aceea nu este pace pe pământ. Mulţi vor să cunoască, de pildă, cum s-a alcătuit soarele, dar uită să cunoască pe Dumnezeu. Domnul însă nu ne-a vorbit despre soare, ci ne-a descoperit despre Tatăl şi împărăţia cerurilor. El a spus că în împărăţia Tatălui Său drepţii vor străluci ca soarele [Mt 13, 43]; şi Scriptura spune că Domnul va fi Lumina în rai [Ap 21, 23; 22, 5] şi Lumina Domnului va fi în sufletul, în mintea şi în trupul sfinţilor.

Trăim pe pământ şi nu-L vedem pe Dumnezeu şi nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nos­tru, atunci îl vedem pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ştefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul şi mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Aşa a re­cunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot aşa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi Sfântul Ioan Botezătorul şi a trimis poporul la El. Dar, fără Duhul Sfânt, nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, nici şti cât de mult ne iubeşte. Şi, deşi citim că El ne-a iubit şi a pătimit din iubi­re pentru noi, noi ne gândim la aceste lucruri cu mintea, fără a înţelege şi cu sufletul nostru, aşa cum se cuvine această iubire a lui Hristos; dar, atunci când ne învaţă Duhul Sfânt, înţelegem în chip limpede şi simţit această iubire şi ne facem asemenea Domnului.

Milostive Doamne, învaţă-ne pe noi toţi prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim după voia Ta, ca toţi să Te cunoaştem în Lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înţelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău şi el va aprinde inimile noas­tre de iubire pentru Tine. 

Sursa: “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovnicești”, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Deisis, ediția a IV-a revizuită, 2001, pp. 53-74

Pe 29/30 octombrie a adormit în Domnul la vârsta de 95 de ani Gheronda Galaction Simonopetritul.

Gheronda Galaction a fost tuns monah la Simonopetra în urmă cu cca 40 de ani de către Gheronda Emilianos (anterior a fost căsătorit). Este tatăl maicii Nikodimi, stareţa de la Ormylia (unde fosta soţie este tot monahie) şi tatăl pr. Athanasie Simonopetritul, marele imnograf athonit.

După tunderea în monahism a fost timp de 6 ani Egumen al Mănăstirii Constamonitu. După ce la Constamonitou a venit o obşte mai tânără, papa Galaction s-a retras iarăşi la Simonopetra, unde i s-a dat întotdeauna cinstea de fost stareţ de mănăstire.

Părintele Petru Pruteanu care a viețuit câteva luni la Simonopetra își amintește de Gheronda Galaction ca de un suflet nemaipomenit de curat: “L-am cunoscut personal, căci 4 luni am stat alături la masă. Fructele care nu le putea mânca din cauza dinţilor, mi le dădea mie. La sărbători cânta din fluier “Hristos anesti..” şi colinde. A învăţat de la tatăl său care a fost cioban şi cu ceva rădăcini de vlah. Este tatăl maicii Nikodimi, stareţa de la Ormylia (unde fosta soţie este tot monahie) şi tatăl pr. Athanasie Simonopetritul, marele imnograf athonit. O familie binecuvântată, dar care începe a se stinge…”

Grație fotografiei arhicunoscute a lui Haritopoulos Stathis (foto sus), utilizată pe scară largă pe internet, chipul Bătrânului Galaction de la Simonopetra a apărut în nenumărate reviste ortodoxe, pe coperţile mai multor cărţi despre viețuirea athonită.
Domnul să-l numere cu drepții cei ce din veac au bineplăcut Lui!

Pe 17 octombrie 2014, Mănăstirea Simonopetra a mai prohodit pe unul din vrednicii ei călugări: ieromonahul Gherman Simonopetritul. Domnul să-i dea odihnă!

În rai, protopărinții noștri Adam și Eva erau amândoi goi și nu se rușinau. Purtau veșminte nestricăcioase și duhul le era întors spre Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam și-a întors privirea către lumea zidită, încălcând prin aceasta porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veșmântul cel luminos al suflării dumnezeiești: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Fc 3, 7). Rușinea a intrat atunci în viața lor, iar eu au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea feței bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu și-a înstrăinat viața de cea dumnezeiască, încât a ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte și cu inimă împietrită să zică: Nu este Dumnezeu. Încă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fot rănită de moarte și supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai ca să tămăduiască de boală firea omenească, a venit smerit în chip de om, a luat asupra lui rușinea noastră și, prin învierea Sa, S-a îmbrăcat iarăși în sfântul și neprihănitul veșmânt al slavei Sale, cel fără de pată și încrețitură. A depărtat de la noi orice urmă de rușine, de vreme ce, precum zice Scriptura, toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui. Hristos, dorindu-ne tămăduirea și mântuirea, nu S-a cruțat pe Sine, ci pentru bucuria pusă înainte-I, a răbdat crucea, neținând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind rușinea crucii, Hristos a șters rușinea noastră și ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea Sa smerită astfel încât oricine o va urma să afle de deplin vindecare și de aceea Domnul Însuși îi cheamă la pocăință pe toți cei păcătoși și bolnavi.

Prin urmare, pocăința prin mijlocirea căreia dobândim vindecare și mântuire este strâns legată de calea Domnului care primește de bunăvoie rușinea. Dar pentru a se pocăi și a se vindeca de păcat, omul trebuie mai întâi să-și vadă păcatul. Atunci când omul e departe de Dumnezeu, el rătăcește în întuneric și nu-i este cu putință să înțeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credință în Hristos, primește cuvântul de la Domnul în același timp el primește în inimă și focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândește luminare lăuntrică și o nouă și îndoită vedere, theoria. Pe de-o parte. Focul harului întipărește în inima credinciosului chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădește sărăcia duhovnicească și întunecatul hău în care zace omul căzut.

Această vedere este un dar ceresc neprețuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăință. Ea naște în el dorința arzătoare de a lepăda toată spurcăciunea și prisosința răutății de a se întoarce cu pocăință la casa Tatălui său care este în ceruri. Există însă o mare piedică în calea luminării și a îndoitei vederi de sus, și anume mândria. Mândria împietrește inima și slăbănogește vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască esența și dimensiunea metafizică a păcatului. Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însușii și-l îmbată cu desfătările lucifericei îndumnezeiri de sine. Ea lasă în urma ei o apăsătoare pustiire lăuntrică și-l face pe om să cadă pradă iadului și nebuniei. Când omul este chinuit de silnicia patimii mândriei, el caută scăpare în lumea înconjurătoare și, încercând să-și umple cumva golul lăuntric, se afundă în și mai mare stricăciune și pierzanie, încât este gata să săvârșească orice nelegiuire și păcate. În starea aceasta tragică, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la fața Domnului Dumnezeu și să moară în păcatele sale, neprimind să poarte pe umeri povara rușinii pentru păcătoșenia sa, fie să-și lepede cugetul întinat, prin care se îndreptățește de căderea sa, și să primească chemarea lui Hristos la pocăință. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu, după cum am mai spus, aduce cu sine o luminare lăuntrică și o îndoită vedere și simțire. Omul vede, pe de-o parte, dragostea neprihănită și sfințenia lui Hristos, iar pe de altă parte, înfricoșătoarea beznă a păcatului și înșelăciunea patimilor care-l chinuiește. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzește sufletul la contemplare, dar îi și dăruiește de care are trebuință pentru a face saltul spovedaniei. “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 10, 32), zice Domnul. Tot El ne și înștiințează: “De tot cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său” (Lc 9, 26). Cu alte cuvinte, oricine se rușinează să-l primească pe Hristos ca Dumnezeu și Mântuitorul răstignit, precum și cuvântul crucii și evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea celui ce crede, de acela și Hristos se va rușina să-L primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui.

Aceste cuvinte ale Domnului ne fac să înțelegem limpede că într-o lume care zace sub puterea celui rău spovedania și primirea crucii lui Hristos se însoțesc de rușine. Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, căci printr-însa dobândim mântuirea cea veșnică. Îndemnându-l pe om să mărturisească, Hristos îl cinstește și îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci și Domnul la rândul Lui Se va lepăda de om. Judecata aceasta pare a fi foarte aspră, însă ea este în același timp și plină de milostivire, căci omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă și să ne izbăvească de rușinea osândei și a pierzaniei. Ea este plină de milostivire prin aceea că naște în noi rușine și recunoștință pentru marele și nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita rușine a nerecunoștinței. Cu alte cuvinte, rușinea și ocara pe care omul le suferă prin primirea crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în împărăția Tatălui Său și în prezența îngerilor Lui această rușine se preface în harul înfierii și în puterea vieții celei nestricăcioase. Când credinciosul își cunoaște fărădelegea, el nu mai caută să o ascundă ci, împotriva lui însuși, o mărturisește Domnului. Și, pentru rușinea ce o rabdă atunci când se pocăiește, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii și îl primește cu harul mântuirii celei veșnice. Cu cât este mai adâncă pocăința cu care mărturisește păcatele în taina spovedaniei, cu atât este mai mare puterea și harul pe care le primește spre înnoirea vieții sale. Prezența rușinii în taina spovedaniei nu este doar un lucru firesc și sănătos duhovnicește, dar el ne încredințează și de faptul că pocăința noastră vine în inimă, că este de bunăvoie și plină de smerenie. Oricine se pocăiește cu adevărat, mărturisindu-și păcatele, ia asupră-și întreaga răspundere pentru toate fărădelegile săvârșite, fără a se îndreptăți pe sine, așa cum a făcut Adam în rai, nu dă vina pe Dumnezeu sau aproapele, ci își poartă rușinea păcatelor cu smerenie și bărbăție. Această lucrare plină de evlavie tămăduiește pe om, înlăturând tumoarea canceroasă a mândriei, și-i dăruiește smerenia, care atrage într-o și mai mare măsură harul vindecător al Domnului, potrivit cuvântului Scripturii. “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Pr 3, 34; Iac 4,6). Ce lucru minunat că prin harul lui Dumnezeu rușinea se preface în putere prin care omul biruie patimile și păcatul. Să vedem încă cum anume lucrează omul împreună cu Dumnezeu în taina aceasta care-l scoate din mlaștina ucigătoare a păcatului și-l așează din nou pe calea vieții.

Pericopa din Evanghelie care ne înfățișează întâlnirea lui Zaheu cu Iisus ne ajută să înțelegem cum este cu putință acest lucru. Persoană de mare vază, vameș care-și dobândise averea prin înșelăciune, Zaheu a fost mânat de dorința de a vedea cine este Iisus, dar fiind mic de statură nu și-a putut împlini dorința din pricina mulțimii care se adunase. Însă Zaheu era atât de dornic să-L vadă pe Iisus încât nu i-a păsat că se face de râs în fața lumii, gata să primească orice fel de rușine, a prins curaj și s-a urcat într-un sicomor. Iar când Domnul s-a apropiat de locul acela, a privit la Zaheu și l-a chemat să coboare din copac ca să-l întâlnească. Ba mai mult, i-a făcut cinstea să intre în casa sa și a rămas împreună cu el. Iar ceea ce a urmat a fost cu adevărat minunat. Zaheu, care nu ținuse seama de ce avea să zică lumea, și-a îndreptat viața. Într-o clipită, toată fărădelegea a răscumpărat-o și datoriile le-a întors împătrit întru dreptate. Și a auzit din gura Mântuitorului și Dumnezeului nostru cuvintele acestea: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc 19, 9). Oare cum a fost cu putință să se întâmple o asemenea minune? De unde această putere să preschimbe un vameș nelegiuit într-un om drept în care Dumnezeu să binevoiască a se sălășlui și peste a cărui casă să se pogoare pacea lui Hristos? Este foarte simplu. Zaheu nu a ținut seama de părerea lumii și de bunăvoie a primit să pătimească rușine pentru Hristos și de aceea Dumnezeu a luat aminte la el. Hristos a văzut în Zaheu o anumită înrudire duhovnicească cu sine, căci Iisus urca atunci la Ierusalim pentru a suferi ocara și a pătimi pentru mântuirea lumii. El S-a îndreptat spre crucea rușinii și Zaheu, în chip proorocesc, s-a lepădat lui Hristos, pătimind și el rușine. Din dorința sa de mântuire, L-a câștigat pe Hristos nu ca împreună călător doar, ci și ca oaspete la masa Sa. Și cercetarea Domnului a adus casei sale pace și harul mântuirii, dar mai cu seamă i-a lărgit împătrit inima, schimbându-i cu desăvârșire viața. Acest împătrit închipuie pătrunderea lui Zaheu în taina adâncimii, înălțimii, lungimii și lărgimii crucii lui Hristos. Cu alte cuvinte, purcezând pe calea Domnului, adică pe calea rușinii cea spre mântuire, inima lui Zaheu a suferit o împătrită lărgire, născându-se astfel din nou întru nemărginirea vieții celei veșnice. Aceeași cale smerită ne învață evanghelia și prin pilda vameșului și a fariseului și cea a fiului risipitor.

Drepții Vechiului Testament cunoșteau în chip proorocesc această dimensiune a tainei crucii. De pildă când Iosua, tânărul și dreptul rege al lui Israel, a citit pentru prima dată cartea legii, a rămas uluit și și-a sfâșiat hainele, căci și-a dat seama de rătăcirea lui Israel de la calea părinților or și de mânia lui Dumnezeu care stătea să se abată asupra lor. Așa încât a trimis soli la proorocița Culda pentru a afla care era voia Domnului cu el și cu poporul său. Culda a proorocit venirea multor rele și a mâniei lui Dumnezeu peste norodul răzvrătit. Cât despre rege, a spus că Domnul i-a iertat păcatele pentru că a crezut în cuvintele cărții legii. Deoarece s-a înmuiat inima lui și s-a smerit înaintea Domnului și a plâns, el avea să fie cruțat de mulțimea năpastelor ce urmau să vină și așezat în mormântul său cu pace la un loc cu părinții săi. Astfel, rușinea adâncă a inimii l-a mântuit și l-a îndreptățit pe rege înaintea Domnului. În dorința Sa de a ne mântui, Hristos nu S-a cruțat deloc pe Sine. Scriptura ne spune că: “Ocările celor ce L-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, și că acesta s-a întâmplat afară din tabără. Cu alte cuvinte, ocara pe care a pătimit-o Domnul pentru mântuirea noastră nu putea fi mai mare. La fel și noi, atunci când primim în spovedanie ocara pentru păcatele săvârșite, părăsim tabăra aceste lumi, cinste și duhul ei, și aducem pururi lui Dumnezeu jertfă de laudă. Aducând rugăciune de mulțumire Începătorului mântuirii Sale, credinciosul purcede pe calea Domnului și-l întâlnește pe Hristos, Care este El însușii calea. Atunci Hristos, milostivul însoțitor al celor ce se pocăiesc, îl face pe om părtaș la harul Său și-i reînnoiește viața. Părintele Sofronie ne spune că: “Dumnezeu nu judecă de două ori”. Dacă în viața aceasta trăim sub judecata cuvântului lui Dumnezeu și primim rușinea mărturisirii păcatelor noastre, atunci scăpăm de judecata de apoi. “cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la Judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (In 5, 24).

Sfinții Părinți ne spun că cel ce se osândește pe sine de bunăvoie, aleargă spre patimile Mântuitorului. Să ne gândim la pilda tâlharului celui bun. Acesta, prin osândire de sine,și-a preschimbat propria cruce în crucea lui Hristos și a aflat mântuire chiar în ziua aceea. Adevărata osândire de sine dă pururi slavă lui Dumnezeu, iar sieși, omului căzut, toată ocara, “fie Dumnezeu adevărat și tot omul mincinos” (Rm 2,4). Inima celui ce se osândește pe sine este plină de recunoștință pentru că acum își dă pe deplin seama de adevărul cuvintelor că “Hristos a murit pentru noi când noi eram încă păcătoși” (Rm 5,8). Omul care nu a aflat pocăință își are toate puterile sale firești îndreptate către țărâna din care a fost zămislit, inima îi este împietrită iar mintea împrăștiată și cu totul alipită de lumea zidită. Simte înăuntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume rămâne neîmplinit căci se îndreaptă spre prăpastia neființei. Dar dacă se pocăiește și se mărturisește cu smerenie, va afla o inimă zdrobită. Zdrobirea inimii îi pricinuiește o durere profundă pentru că acum i se dezvăluie toată urâciunea căderii omului. Însă această durere și rușinea care însoțește recunoașterea păcatului ară pământul nelucrat al inimii, dezrădăcinând patimile și ocara. Puterile sufletului află acum tămăduire și se unesc pentru a împlini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu și de a I se închina în duh și adevăr. Stând înaintea Domnului cu cutremur și cu dragoste, omul dobândește harul, care într-atât îi lărgește inima, încât el îmbrățișează toată omenirea și mijlocește înaintea Domnului pentru mântuirea întregii lumi. Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu și de aproapele, omul pune înăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să Se poată sălășlui în el. Dumnezeu primește rugăciunea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulțumire adusă Lui, Cel care ne-a mântuit prin crucea rușinii. Și pentru mulțumita aceasta ne cercetează și ne face părtași la viața sa. Într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a rușinii. De aceea, ori de câte ori văd oameni care se spovedesc cu sinceritate și cu rușine, îmi vine să mă ascund sub pământ și mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că știu, că în ceasul căinței și al rușinii lor, mila Domnului Se odihnește peste ei și tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră și umilă, oamenii aceștia primesc mare har și cu adevărat se nasc din nou.

Sursa: Răscumpărând vremea – Arhim. Zaharia Zaharou, Editura  Renașterea 2014 via Porunca Iubirii

Notă: Arhimandritul Zaharia Zaharou este unul dintre cei mai iubiți părinți contemporani, ucenic al Cuviosului Sofronie Saharov și duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“, Maldon-Essex, Marea Britanie