Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:
– Când cineva se fereşte de lucruri deşarte, automat gândurile lui se întorc la Dumnezeu. Este mai uşor pentru femei decât pentru bărbaţi să încerce să-I mulţumească lui Dumnezeu, din cauza inimii lor mai sensibile; bărbaţii sunt mai raţionali. Conduse de sentimente, femeile au mers spre Golgota şi spre Sfântul Mormânt, în timp ce bărbaţii se ascundeau. Dar femeile pot fi în pericol de a se pierde în lucruri mici, zadarnice. Este uşor să-ţi umpli inima cu mici deşertăciuni, astfel încât nu mai rămâne loc pentru Hristos. Este uşor să nu fii satisfăcut cu strictul necesar şi să doreşti în loc lucruri care sunt frumoase, împodobite, plăcute. Astfel ai prefera o mică floare pictată pe un pahar, o faţă de masă brodată, scaune sculptate… În acest fel inima se împrăştie. Nu-ţi irosi inima prosteşte.
– În viaţa lor de toate zilele, femeile iubesc foarte mult micile amănunte, ca de altfel şi în viaţa duhovnicească. Dar irosindu-şi energiile în lucruri mărunte, ele permit diavolului să-şi desfăşoare meticulos lucrarea sa distructivă. Nu vă lipiţi de lucruri trecătoare, ci doar de Dumnezeu. Nu vă pierdeţi într-un ocean de nimicuri; mai bine concentraţi-vă asupra lucrurilor importante ale luptei duhovniceşti şi nu deznădăjduiţi. După ce patimile mai mari sunt înfrânte, cele mai mici vor dispare şi ele. Nu trăiţi în trecut ori în greşelile copilăriei, căci noi căi apar mereu pentru toţi.
– Întotdeauna daţi slavă şi mulţumiţi lui Dumnezeu; nerecunoştinţa este cel mai mare păcat dintre toate şi cel mai mare păcătos este nerecunoscătorul.

Părintele Paisie a mai spus:
– Femeile sunt pline de dragoste. Dar diavolul poate otrăvi această dragoste şi să o prefacă în invidie. Femeile se pot iubi pe ele însele prea mult; o astfel de iubire dă naştere la suferinţă şi ea devine un chin. Fără această iubire de sine, cineva se poate întoarce la Hristos şi astfel poate iubi pe oricine.

Şi a mai adăugat:
– Un bărbat gelos evită persoana pe care o invidiază. O femeie geloasă nu se linişteşte până când adversarul nu este distrus complet.

Părintele Paisie mai spunea:
– Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»*
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.
(*Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă* de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».
(*Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.)

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

Marele sihastru Hariton* duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.
(*Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului)

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofont, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică* nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.
(*În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic)

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar!*
(*În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar).

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul* şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.
(*Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.)

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute* nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.
(*Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.)

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

O vorbă athonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

În mod frecvent, călugării athoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Părintele Ioasaf, bătrân şi cuvios, cunoscut pentru ospitalitatea sa, era un pictor recunoscut şi membru al Iosefiţilor din Karyes. El ne-a spus:
– Am întâlnit mulţi părinţi care s-au străduit neîncetat să-şi curăţească lumea interioară şi să se mântuiască. Dintre ei, îi ştiu pe următorii:
Părintele Haralambie, de o mare asprime, de la Chilia Izvorul Tămăduirii.
Părintele Metodie, de la Chilia Sfântul Nicolae, cunoscut pentru asprimea cu sine însuşi.
Părintele Simeon Cântăreţul, un părinte foarte simplu în purtare.
Blândul părinte Dionisie, de la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului».
Părintele Haralambie, cel mai sărac şi cel mai smerit dintre toţi.
Călugărul Filaret de la Konstamonitu, cel care făcea felinare şi care nu a părăsit niciodată Muntele Athos.
Părintele Arsenie, sculptorul în lemn, remarcat pentru tăcerea şi smerenia lui.
Monahul rus Lavrentie, cumpătat şi aspru cu sine însuşi.
Părintele Dometie, cunoscut ca postitor.
Părintele Neofit, mult milostiv, care se ruga toată noaptea fără întrerupere.
Părintele Nicodim, supus şi blând, un bun păstor.
Ascetul român din a cărui mâini mâncau păsările.
Părintele Pahomie, unul dintre iconografii Pahomieni, care a fost adept al Kollyvaderilor*
Călugării Averchie şi Haralambie, cei mai milostivi părinţi.
De-a pururea pomenitul călugăr Ioachim care, de fiecare dată când îl întâlneam, îmi povestea despre mulţi părinţi aghioriţi virtuoşi.
Şi, în final, părintele Cosma cel tăcut, care nu avea nimic.
(*Kollyvaderii sau colivarii au fost părinţii din secolul al XVIII-lea, care credeau că slujbele pentru morţi trebuiau făcute numai sâmbăta, pentru că Duminica e ziua Învierii)

În mănăstirea rusă a Sfântului Pantelimon (Russikon) au trăit mulţi călugări silitori:
Părintele Serapion, care se hrănea numai cu pâine şi apă.
Părintele Savin, care timp de 7 ani nu a dormit pe un pat.
Părintele Dositei, care a fost mereu corect în urmarea rânduielilor.
Părintele Anatolie, binecuvântat cu darul pocăinţei.
Părinţii Savin şi Serafim, cei care l-au întâlnit pe Sfântul Serafim de Sarov.
În Sfântul Schit ce aparţine de Mănăstirea Xenofont trăiau părinţi evlavioşi, precum părintele Acachie, care nu avea răutăţi în inima lui. El avea foarte puţină şcoală. Citea pasaje din Sfânta Scriptură oaspeţilor săi, ca astfel să evite lenevia şi vorbăria deşartă. El a murit în 1927.
La fel de aspru era părintele Hrisogon, care a murit în 1943.
Într-o colibă potrivită pentru capre, trăia un ascet cu numele Eftimie. El atârnase în mijlocul colibei un sac plin cu pâine uscată, care era hrana lui zilnică.
Smeritul părinte Grigorie, în vârstă de 100 de ani, trăia pe Muntele Athos de 80 de ani. A murit nu cu mult timp în urmă. El s-a născut în 1890 şi a venit la schit când avea 18 ani. L-a întâlnit pe monahul Moraitidis şi s-a împrietenit cu pustnicul Avimelec şi cu părintele Daniil Katunakiotul, cel cu discernământ. Duhovnicul său era părintele Acachie. Adesea ne-am bucurat de tovărăşia lui copilărească, fără pretenţii.
Odată a adus o carte scrisă de Ilie Miniat şi mi-a citit un capitol despre Înălţarea Sfintei Cruci. Când acest părinte în vârstă citea, ochii i se umpleau de lacrimi. Era o privelişte care merita s-o vezi. El se simţea ca şi cum ar fi stat la piciorul Crucii Domnului.

În Schitul Kafsokaliviei trăiau mulţi călugări deosebiţi; unii care se distingeau prin virtuţile lor, alţii prin educaţia dobândită în lume, iar alţii prin amândouă.
Printre aceştia era Iona, ucenic al Sfântului Acachie Kafsokalivitul, care a murit în 1665; Pelaghie, un ucenic al lui Iona, care a adormit în Domnul în 1754; Rafael; Neofit, de origine evreiască, care a fost un profesor înţelept; Evghenie Vulgaris, care s-a ocupat de Şcoala Athoniades de pe Sfântul Munte; Teoclit Karatzas, Bizantinul, care a murit în 1777; Metodie, cel cu barba lungă din Bizanţ, care a murit în 1811; Filotei din Smyrni, care a murit în 1789; monahul Petru, care s-a nevoit în Chilia «Naşterea Maicii Domnului» şi a murit în 1865; renumitul Nicodim duhovnicul, ucenic al lui Arsenie, marele sculptor, care a lăsat în urma sa două sculpturi legendare: «Răstignirea» şi «A doua Venire», la care a lucrat 15 ani; şi părinţii duhovnici Pavel şi Pantelimon, amândoi fiind harismatici şi cu discernământ, serioşi şi tăcuţi, blânzi când trebuiau să sfătuiască pe cineva.

Părintele Gherman Hair ne spune despre părinţii de la Kafsokalivia, pe care-i cinstim mult, următoarele:
– Ei stăteau în picioare în timpul privegherilor de noapte, semănând cu nişte stâlpi neclintiţi, întotdeauna ţinând ochii îndreptaţi spre pământ. Biserica a avut mulţi asemenea părinţi. Toţi erau tăcuţi. Ei nu pierdeau timpul cu vorbărie nefolositoare. Păstrau cu stricteţe viaţa duhovnicească.
Cel ce a strălucit mai mult decât ceilalţi cu viaţa lui iluminată a fost Auxentie. Semăna cu o stea. Trăia în Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Folosea un vas de lut în care fierbea legume verzi, singura mâncare cu care trăia. Uneori mânca pâine, dar nimic altceva. El a trăit în schit aproape 60 de ani.

În schitul cel mai îndepărtat de la Sfântul Vasile trăiau părinţi mult nevoitori, care realizau victorii ascetice notabile şi au câştigat o viaţă duhovnicească înaltă, ca veghetorul părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus, şi românii Martinian, Iona şi Teofilact. Cei mai mulţi dintre ei erau sculptori. Ei făceau piepteni, linguri şi cuţite pentru deschis scrisorile.
Părintele Martinian a trăit numai din milostenia celorlalţi monahi. Şi întotdeauna era pregătit să mulţumească pentru ce primea: «Dumnezeu să te binecuvinteze; care e numele tău, dar numele părinţilor tăi?» (Cerea numele lor ca să se roage pentru ei).
Părintele Iona era un om literat. El a fost absolvent al Institutului Politehnic şi a făcut multe traduceri importante în atmosfera liniştită, de rugăciune, a pustiei Sfântului Vasile. A tradus în româneşte două cărţi de Sfântul Nicodim Aghioritul, ca şi alte lucrări patristice.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Odată un cuvios monah a spus:
– Slujbele de pomenire ar trebui făcute mai ales pentru persoanele nemilostive care mor. Şi ar trebui mai ales dată milostenie în amintirea lor; multă milostenie. Sunt mulţi oameni săraci care trebuie ajutaţi. Daţi-le lor. La slujbele de pomenire folosiţi coliva simplă şi nu îndulcită, cum se face în ultimul timp.

De-a pururea pomenitul părinte Hrisant de la Schitul Sfânta Ana ne spunea:
– Părintele Nectarie era aşa de milostiv, încât ar fi dat chiar şi pereţii Chiliei de la Prodromu ca milostenie pustnicilor şi creştinilor înrobiţi de turci. Virtutea părintelui Nectarie îi era cunoscută numai părintelui Azarie, care într-o zi când săpa în grădină mi-a spus: «Ştii ce face? În fiecare zi după Vecernie îi vizitează pe pustnici şi le dă orice are el».
Părintele Nectarie trebuie să fi avut presimţirea că viaţa sa se va sfârşi în martiriu. El avea un compatriot, părintele Chiril, care dorea să-i urmeze exemplul şi a murit cu aceeaşi moarte. Iată martiriul lor:
În timpul masacrului din Smyrni, turcii au strâns toţi preoţii şi călugării la un loc şi i-au închis într-o râpă. (Călugăriţele citiseră profeţiile despre acest eveniment, fugiseră mai devreme, traversând insulele Chios şi Mitilene). Toţi captivii erau înfricoşaţi de moarte, cu excepţia părintelui Nectarie, care-i liniştea pe toţi cu aceste cuvinte:
– Am părăsit lumea din tinereţe şi acum, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ni se dă posibilitatea să murim ca martiri şi nouă ne e frică? Să ne pocăim şi să ne spovedim păcatele noastre şi ne vom izbăvi de această frică de moarte.
Cu aceste cuvinte i-a convins pe toţi să se spovedească. Astfel, ei şi-au recâştigat liniştea şi şi-au sfârşit vieţile cu curaj, ca martiri pentru Hristos, ucişi de soldaţii lui Kemal. Numai un singur ieromonah a fost salvat în mod miraculos. Odată, în timpul unei privegheri la Sfânta Fotini din Ilissos, el mi-a povestit exact ce s-a întâmplat în timpul masacrului şi a adăugat:
– Vezi ce poate face milostenia pentru cineva? Milostenia e coroana tuturor virtuţilor. Deoarece părintele Nectarie avea această virtute, el a avut curajul să devină martir pentru Hristos.

De-a pururea pomenitul părinte H. ne spunea:
– Binecunoscutul părinte Mina din Mavrovunio era foarte milostiv. Toţi călugării din grupul său mâncau dintr-un castron mare. La începutul mesei se prefăcea că mănâncă şi apoi, după ce vedea că ceilalţi au mâncat destul, termina ce rămânea în castron.
– Aţi mâncat destul? îi întreba.
– Da, era răspunsul, fără să-şi dea seama că el mâncase numai o lingură de mâncare.

Puţini au fost milostivi ca părintele Haralambie de la Chilia Adormirii de la Schitul Sfânta Ana. Milostenia acestui părinte întrecea toate celelalte virtuţi: rugăciunea neîncetată, mergerea la biserică şi aducerea aminte de moarte. A murit în 1945.

Monahul Evloghie, pe care l-am menţionat mai înainte, prin asceza şi virtuţile sale a primit de la Dumnezeu o bogăţie de har şi putere. El era aşa de renumit pentru discernământul şi duhovnicia sa, încât mulţi mergeau la el pentru sfat şi îndrumare în viaţa călugărească şi, de asemenea, ca să găsească mângâiere şi să primească binecuvântarea lui. Avea o grijă deosebită pentru săraci, care găseau îngrijire afectuoasă lângă el. A construit o clădire separată pentru ei, unde găseau un adăpost permanent, pentru care ei ofereau munca lor voluntară, ori de câte ori era posibil, ca să-şi arate recunoştinţa pentru îngrijire.
Odată l-am întâlnit pe părintele Hristodul, care era sub ascultarea marelui părinte veghetor Calinic. M-a primit ca pe un oaspete în schitul său din Katunakia, care era numit după Sfântul Gherasim. Acest binecuvântat călugăr a avut grijă de mulţi dintre săraci, hrănindu-i, dându-le haine şi mângâiere. El spunea:
– Trebuie să ai grijă de străini, ca ei să fie mulţumiţi. Binecuvântarea mirenilor este importantă, când ei spun «Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ierte, părinte!». Să ai virtutea milosteniei este un lucru mare şi Dumnezeu îi binecuvintează mai ales pe cei care o practică. Nu ezita să dai totdeauna orice poţi tu. Am încercat toate acestea. De fiecare dată când primeam bunuri de la creştinii evlavioşi le împărţeam cu alţii. Suntem noi fiare, să mâncăm tot numai noi înşine?
Următoarea întâmplare arată virtutea sa deosebită. În ziua înmormântării sale, a venit un cerşetor cu o desagă plină în spatele lui.
– Pot să-l văd pe părintele Hristodul ca să-i cer binecuvântarea? a întrebat el.
– Cauţi milostenie în aceste locuri sărăcăcioase? au întrebat ei ca răspuns.
– Ce vreţi să spuneţi? Dumnezeu să-l binecuvinteze pentru tot ce a făcut pentru mine. Mi-a dat bani, conserve, spaghete şi chiar haine! Vin de mulţi ani aici şi el mă cunoaşte.
– Dar părintele a murit, i-au spus ei.
– Ce spuneţi? Dumnezeu să-i miluiască sufletul, pentru tot ce a făcut pentru mine! Şi a plecat foarte trist.
Părintele Hristodul era un model de simplitate şi dragoste pusă în practică şi de milostenie.

Ascetul român E. nu avea unde să-şi pună capul. El era ajutător şi slujea la masă într-o mănăstire rusească şi orice i se dădea acolo să mănânce, el dăruia ca milostenie pustnicilor ce trăiau în zone îndepărtate. «Aceasta e şansa mea de a mă mântui – spunea el –, să mă smeresc cerşind, să muncesc şi să dau».

Părintele Artemie Grigoriatul, când slujea în metocul grigoriatan din Arta, se întorcea cu mâinile goale atunci când trebuia să facă cumpărături pentru mănăstire, deoarece el dăruia tot ce avea săracilor şi bătrânilor.

Ori de câte ori părintele Hagi Gheorghe primea daruri ca mulţumire de la persoanele vindecate prin rugăciunile sale, le dăruia la rândul lui călugărilor, săracilor şi mirenilor. El era atât de milostiv încât, ca să descrie pe cineva care era milostiv, oamenii spuneau: «Dă ca Hagi Gheorghe».

Odată, un călugăr i-a întrebat pe vizitatorii săi:
– Care sunt ocupaţiile voastre?
– Părinte, profesia noastră nu-i prea bună, au răspuns ei, ezitând. Noi suntem negustori.
– Fraţii mei, a spus el, în aceste zile avem nevoie de oameni de afaceri buni. Acum, spuneţi-mi adevărat, ce faceţi când preţurile urcă? Vindeţi marfa veche din magazie cu preţuri noi?
– Da, părinte. Cum ne-am descurca altfel să aducem stocuri din nou în magazinul nostru?
– E corect! Dar în acest fel profitaţi de două ori. Nu puteţi vinde cu preţurile vechi, pentru că alţi negustori vor reacţiona la aceasta. Dar puteţi folosi profitul câştigat pentru fapte de milostenie.

Mic de statură, dar înalt la virtute era părintele Antonakis, un ieromonah de la Noul Schit, care era preot slujitor la Biserica Marilor Voievozi, din cartierul Nea Elveţia (Noua Elveţie) al Atenei, a Schitului Sfânta Ana. De fiecare dată când i se povestea de cineva sărac din parohia lui, mergea în taină şi lăsa milostenie la uşa acelei persoane. Făcea acelaşi lucru ca părintele său contemporan, Ieronim de la Simonopetra şi ca Sfântul Nicolae, Episcopul din Mira Lichiei.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Când atletul ascetismului, pustnicul Petru, care s-a nevoit în peştera Sfântului Petru Athonitul, a simţit în inima sa harul lui Dumnezeu, a exclamat: «Dumnezeu m-a lovit cu suliţa milei!».

Un bătrân spunea:
– Oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har, ei îl îndepărtează. Atunci diavolii stau cu ei. Gândurile rele împiedică harul divin. Nici asceza nu-i aşa puternică ca gândurile bune. Gândurile bune vin numai la acei care văd totul cu ochi curaţi.

Un cuvios isihast contemporan îmi spunea:
– Nu mulţi oameni au har în zilele acestea. Adesea rămânem goi de harul lui Dumnezeu. Apoi, printr-o supărare sau o greutate, el vine din nou la noi.

Un părinte spunea:
– De multe ori nu ni se răspunde la rugăciuni din cauza noastră. Alteori, din cauza cuiva şi pentru un motiv diferit. De exemplu: cineva îmi cere să mă rog pentru o persoană bolnavă. Eu mă rog, şi să spunem că am destulă credinţă şi nu sunt egoist, dar Dumnezeu nu-mi răspunde la rugăciunea mea, deoarece cealaltă persoană nu e destul de smerită. Ea poate să creadă că Dumnezeu o va ajuta, dar ego-ul său îi stă în cale. Noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu; noi trebuie să-L lăsăm să facă ce vrea El. Dacă mă rog corect, pot simţi îndepărtarea ispitei şi totul va merge bine. Ori de câte ori Dumnezeu ne lasă să trecem printr-o ispită, e spre folosul nostru şi noi n-ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de acea greutate. Dacă acea supărare vine de la diavol, atunci Dumnezeu ne va ajuta imediat. De multe ori voia lui Dumnezeu nu ne este cunoscută.

Odată, un ascet a fost întrebat:
– De ce de multe ori când ne rugăm în biserică sau altundeva, în particular, nu simţim nimic?
El a răspuns:
– Sunt posibile mai multe motive. Câteodată, poţi simţi o adâncă pocăinţă sau poţi simţi că Dumnezeu ţi-a dat o dulce mângâiere, dar nu ca urmare a efortului tău. Apoi, deoarece nu înţelegi aceste lucruri, El le ia până când vei ajunge să înţelegi. Întotdeauna există un scop a acestor lucruri. În orice caz, nu vă străduiţi pentru darul lacrimilor, în timp ce vă rugaţi, sau pentru alt dar duhovnicesc sau pentru lucruri importante. Suferinţa tăcută dintr-o persoană pentru vreun păcat făcut în trecut e cel mai bun dar. Lacrimile forţate în timpul rugăciunii pot fi periculoase, deoarece ele pot crea iluzii despre starea duhovnicească. Lacrimile dau odihnă. Un oftat adânc, de multe ori poate valora – nu sunt sigur, aceasta este numai părerea mea, şi poate greşesc –, mai mult decât un coşuleţ cu lacrimi. N-ar trebui să cerem de la Dumnezeu darul lacrimilor; mai degrabă ar trebui să cerem de la El pocăinţă, mereu şi mereu. Avem nevoie de pocăinţă.

Cunoscutul părinte Lazăr Dionisiatul ne-a povestit următoarea întâmplare, care este o experienţă de-a sa proprie. Tocmai fusese călugărit şi, într-o zi, în timp ce citea Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul, stând cu evlavie în faţa icoanei lui, a fost umplută inima lui cu asemenea har, că s-a simţit ridicat deasupra pământului, şi întregul lui trup l-a simţit umplut de o fericire de nedescris.
Altădată, în timp ce se ruga pentru o problemă foarte importantă înaintea aceleiaşi icoane a Înaintemergătorului, el l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul, spunându-i: «Du-te la Paraclisul Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi fii isihast».
Părintele Lazăr cu adevărat se rugase pentru acest lucru, deoarece avea dorinţa de a se nevoi în afara mănăstirii, la o kathismă aflată în pădure.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Tocmai când Sfântul Athanasie a început să construiască biserica principală a mănăstirii, care se păstrează şi astăzi, satana a început un teribil atac, ispitind muncitorii cu o greutate imensă. În timp ce meşterii şi muncitorii făceau planul bisericii, deodată mâinile tuturor au fost paralizate. Nu puteau să le ducă nici până la gură. Aşa că Sfântul Athanasie a citit Imnul Trisaghion (Sfinte Dumnezeule…) şi imediat mâinile lor au revenit la normal. Sfântul însuşi a început întâi să sape pământul, apoi a spus şi celorlalţi să facă la fel. Imediat ei au început să lucreze fără probleme. Ei au fost uimiţi de această minune şi fără şovăială au căzut în genunchi în faţa Sfântului Athanasie, rugându-l să-i primească să stea lângă el, ca să fie şi ei călugări.
Astfel satana a plecat ruşinat, fiindcă nu a reuşit să oprească construirea mănăstirii, care avea să devină prima cetate a Ortodoxiei şi ascezei din Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

La două săptămâni după ce Sfântul Petru al Athosului s-a aşezat în peştera sa, satana a pornit ispite mari, alarmând şi mobilizând toţi demonii ca să-l atace pe acest pionier eroic al ascezei.
Dar Sfântul Petru a devenit victorios asupra atacurilor. În timpul nopţii, tatăl minciunii şi al invidiei şi-a adunat toţi soldaţii. Unii au atacat peştera, aruncând cu suliţe şi săgeţi, în timp ce alţii au spart stânci uriaşe de sus şi le aruncau în jos şi ţipau: «Ieşi din casa noastră. Altfel te vom omorî».
Fiind întărit prin rugăciune, sfântul a rămas nevătămat de ameninţările şi atacurile lor. Ieşind din peşteră pentru un scurt timp, a văzut o mulţime de demoni. Ridicându-şi ochii spre cer, a strigat din adâncul inimii sale: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă pe mine, slujitorul tău!».
Auzind numele Maicii Domnului, acei demoni au dispărut cu frică. După 50 de zile ei s-au întors sub forma fiarelor şi şerpilor, în acelaşi fel în care l-au atacat pe marele dascăl al pustiei, Sfântul Antonie. Şi din nou sfântul s-a apărat împotriva lor făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi chemând Numele sfânt al Mântuitorului.
După acestea, mereu, inovatorul şi vicleanul duşman a încercat să-l păcălească pe sfânt în acest mod: a luat chipul unei rude mai tinere şi a apărut în faţa Sfântului Petru, comportându-se vesel şi emoţionat de întâlnire, după un aşa de lung timp, spunându-i despre tristeţea şi grija rudelor pentru naufragiul lui, care au fost descoperite lor de Sfântul Nicolae care, de asemenea, pretindea demonul, le-a spus lor despre rara şi iubita lor comoară (Petru), ce se ascundea în pădurile Athosului.
– Aşa că vino, a spus el, hai să mergem împreună la prietenii şi rudele tale, care te aşteaptă. Vei găsi altă mănăstire, pentru că sunt multe. Spune-mi, cum poţi să-L slujeşti pe Dumnezeu mai bine: când te desparţi de lume sau când stai în lume pentru folosul sufletelor? De ce să stai aici în aceşti munţi pustii, în loc să fii cu oamenii care te aşteaptă să-i înveţi. Nu-ţi aminteşti ce spune proorocul: «Cel care face lucruri bune din cele rele este asemenea gurii mele»?.
Sfântul a auzit aceste cuvinte şi s-a tulburat. Acesta era un semn că tânărul care-i vorbea nu era de la Dumnezeu. Şi-a plecat capul şi cu lacrimi în ochi a răspuns cu curaj:
– Ştii bine că nimeni nu m-a adus în acest loc, nici om, nici înger, ci Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Dacă nu e voia lor, eu nu pot să plec din acest loc.
La auzul numelui Maicii Domnului, rudenia sa, în realitate un demon viclean, a dispărut.

Şapte ani mai târziu, a avut loc al treilea atac al demonilor împotriva acestui erou al ascezei athonite, când satana a apărut în chip de înger. Acest «înger» stătea în faţa peşterii lui cu sabia scoasă şi striga:
– Vino afară, adevăratule slujitor al lui Hristos, vino să auzi tainele lui Dumnezeu şi lucruri care îţi vor folosi sufletului tău.
– Şi cine eşti tu care vrei să-mi spui lucruri ce vor fi de folos sufletului meu? a întrebat sfântul.
– Eu sunt arhanghelul lui Dumnezeu, Care m-a trimis să-ţi aduc veşti. Fii brav, ai curaj şi bucură-te, căci un tron a fost pregătit pentru tine şi o coroană de flori care va dăinui pentru veşnicie. Este timpul să părăseşti acest loc şi să mergi în lume, pentru ca multe suflete să se folosească. De aceea, Dumnezeu lasă acest izvor din care bei tu să fie uscat, pentru că El doreşte să te trimită de aici.
– Cine sunt eu, cel mai nevrednic dintre toţi, că un înger al lui Dumnezeu a venit la mine? a întrebat sfântul.
– Nu te mira, l-a asigurat falsul înger. Ai întrecut pe sfinţii şi profeţii vechi, cum ar fi Moise şi Ilie, Daniel şi Iov. Du-te şi predică lumii. Dumnezeu îţi porunceşte aceasta, ca mulţi să se folosească.
– Dacă nu doreşte Doamna mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care m-a adus aici, ajutorul meu, ca şi Sfântul Nicolae, eu nu părăsesc acest loc.
Din nou, la auzul numelui Maicii Domnului, demonul a dispărut imediat.
În aceeaşi noapte, Maica Domnului, protectoarea şi supraveghetoarea Muntelui Athos, şi Sfântul Nicolae au venit la el, după ce a înfruntat o ispită aşa de mare, şi i-au spus:
– Petre, să nu-ţi fie frică de felul convingător al diavolului. Tu trebuie să ştii că Dumnezeu este cu tine. Începând de mâine dimineaţă vei fi hrănit cu hrană cerească.

Sfântul Maxim Kafsokalivitul îi spunea Sfântului Grigorie Sinaitul:
– Duhul rău al înşelăciunii, când vine la un om, îi tulbură mintea şi-l face nebun, îi îngreunează inima. El face o persoană să fie laşă, să fie fricoasă, să deznădăjduiască şi să fie plină de aroganţă. El face ochii persoanei sălbatici, tulbură mintea, produce fiori prin trup. Lumina nu apare strălucitoare, ci roşie. Mintea devine demonică. Duhul rău îl încurajează pe om să hulească. Oricine e posedat de un astfel de duh demonic e mânios şi devine nebun. Nu e nici umilinţă, nici jale adevărată cu lacrimi în el. Se laudă cu toate realizările sale şi caută să fie lăudat şi cinstit. El se lasă târât de patimile sale. Îşi pierde mintea şi e cu totul distrus.

Sfântul Nicodim Aghioritul a fost ispitit deseori, în felurite feluri, de duhurile rele, fie direct de ele, fie prin oameni. Iată ce a scris biograful său, monahul Eftimie, despre atacul duhurilor rele ce aveau scop de a-l tulbura şi speria pe sfânt:
„Să nu crezi că a câştigat toate acestea fără greutăţi şi ispite de la duşmanii văzuţi şi nevăzuţi. În ceea ce-i priveşte pe cei văzuţi, cel mai bine este să-i iertăm şi să-i lăsăm la mila lui Dumnezeu…
Când a ajuns prima dată în Sfântul Munte, binecuvântatul Nicodim era atât de fricos, încât lăsa uşa chiliei deschisă înainte de a merge la culcare, căci se simţea liniştit, ştiind pe alţii în jur, sau aşa gândea el. Dar când a mers în pustiu, a devenit atât de curajos, încât de fiecare dată când scria noaptea, iar diavolii erau afară, la geamul chiliei lui, şoptind, el continua să scrie fără frică. Câteodată chiar râdea de şmecheriile lor.
Într-o noapte, când locuia pe insula Skiropoulos, diavolii au făcut un zgomot atât de puternic, încât, pentru o clipă, el a crezut că peretele chiliei se va dărâma. Dar dimineaţa el a văzut că toate erau la locul lor. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi când era la un alt schit. Atunci a încercat din răsputeri să audă ce spuneau diavolii, dar nu a putut să audă nici un lucru. Numai o dată i-a înţeles, spunând: «El, cel care scrie».
Altădată, ei ciocăneau în uşa chiliei lui. De fiecare dată ciocăneau de două ori. Odată, în timp ce traducea Psalmul 33, la versetul unde se spune «Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei», au făcut un asemenea zgomot, ca şi când o întreagă armată mărşăluia spre chilia lui cu mare forţă. Şi, într-adevăr, în acest timp, lângă chilie s-a prăbuşit un zid de stâncă“.

În decursul anului 1925 a venit la Mănăstirea Dionisiu un om posedat de diavoli. După Vecernie, în camera lui a început să cânte în gura mare şi să danseze în mod nebunesc, tropăind cu picioarele pe podea, până când a leşinat.
Părinţii au fost nevoiţi să-i lege mâinile şi picioarele, pentru a-l forţa să se odihnească. El se elibera de parcă ar fi fost legat cu o aţă.
Într-o zi, un călugăr înţelept l-a legat cu metaniile şi diavolul din acel om striga: «Călugăre, leagă-mă şi-ţi voi arăta unde se vor duce aceste metanii». Şi, într-adevăr, două ore mai târziu, omul posedat s-a dezlegat şi metaniile au fost găsite în grădină.
Într-o altă zi, după ce omul a dansat până la oboseală, părintele Visarion a alergat cu o cană plină cu apă ca să-i dea de băut. În această apă, părintele adăugase şi puţină Aghiazmă. «Vino, Yannakis, fiul meu, i-a spus lui, vino şi bea puţină apă rece». Pentru că nu mai putea respira şi era foarte însetat, posedatul a început să bea. Însă, după câteva clipe, a simţit că îi arde gâtul şi a spus: «Călugăre, m-ai ars» şi ţipa şi scuipa apa din gura lui.
Ce minune! Toţi se minunau de lucrarea divină pe care o are Aghiazma. După aceea, i s-a dat apă obişnuită, pe care a băut-o cu mare poftă. I-au citit rugăciuni de exorcizare timp de o lună, şi după ce a fost eliberat de duhul rău, a plecat de la mănăstire.
Odată, l-au întrebat pe diavol:
– De ce îţi este mai mult frică? De Aghiasmă, de Anaforă sau de Sfânta Împărtăşanie?
Iar diavolul a răspuns:
– Dacă aţi cinsti cum se cuvine Sfânta Împărtăşanie pe care o primiţi în Biserică, nimeni dintre noi nu v-ar putea face rău.
– Yannis, de ce te temi de Sfânta Împărtăşanie?
– Nu-l întreba pe Yannis, lasă-l în pace. Ascultă-mă pe mine şi ce-ţi spun eu. Nu Yannis este cel ce-ţi vorbeşte ţie. Dezleagă-mă, ca să mă pot scufunda în mare, şi în curând voi fi în Atena!

Un frate începător din schitul ivirit Sfântul Ioan Botezătorul, de la chilia lui Ioasaf, deşi primea Sfânta Împărtăşanie des, el vedea demoni. Îi apărea o pisică sălbatică în faţa ferestrei chiliei, gata să-l atace. El şi-a dat seama că aceste apariţii erau demonice. Părinţii l-au întrebat dacă nu cumva uitase să-şi spovedească vreun păcat. El a recunoscut că a ezitat să spună că atunci când trăia în satul lui, omorâse pe cineva neintenţionat. N-a spus despre aceasta de frică să nu fie acuzat de crimă şi să fie judecat. Imediat ce s-a spovedit, apariţiile diavoleşti au încetat să mai apară.

Într-o seară, chilia Sfântului Siluan Athonitul s-a umplut cu o lumină deosebită. A trecut prin întreg trupul său, astfel încât a devenit transparent şi el a putut să vadă totul înăuntrul pieptului său. I-a venit gândul să accepte aceasta ca pe harul lui Dumnezeu. Dar aceasta era tulburător şi el se tot întreba de ce nu era un simţământ de pocăinţă în el. El chiar a izbucnit în râs pe când se ruga. Şi-a lovit fruntea cu pumnul, s-a oprit din râs, dar starea de pocăinţă nu a venit. Apoi şi-a dat seama că starea aceasta nu era de la Dumnezeu. Scurt timp după aceasta, el a văzut duhurile rele în faţa lui şi au început să vorbească cu ele ca şi cu nişte fiinţe umane. Ele i-au spus: «Acum eşti un sfânt», sau: «Nu te vei mântui niciodată». Când i-a întrebat de ce spun lucruri contradictorii, ei au răspuns: «Noi nu spunem niciodată adevărul».

Un bătrân spunea:
– Chiar şi în Muntele Athos diavolul găseşte o cale ca să ne prindă… El reuşeşte să înşele mai ales oameni tineri. Chiar şi într-o familie creştină ei pot pierde sensul a ce înseamnă familia. Peste tot este la fel. Călugării încearcă să facă lucrurile bune, dar…

Un bătrân spunea unui călugăr începător:
– Diavolul are un singur scop: să te scoată din «cuibul tău» (din obştea monahală). Când a reuşit acest lucru, restul e uşor.
Nu lăsa ca încrederea şi dragostea pentru părintele tău să fie eliminată. Pentru că dacă vei face astfel, aceasta te va opri să-ţi continui lupta şi vei fi înfrânt. Întotdeauna să-ţi aminteşti aceste două cuvinte de ordine: «Binecuvintează-mă» şi «iartă-mă». Când eşti mustrat, spune: «Să fie binecuvântat». Când ţi se dă o poruncă, întotdeauna să te gândeşti: «Cel ce porunceşte e de asemenea răspunzător». În acest fel vei fi un călugăr fără griji, liniştit, înţelept, ascultător.

Ascetul Nicodim de la Kafsokalivia (1807–1867) s-a nevoit mult. Se hrănea numai cu pâine şi niciodată nu a mâncat legume.
Diavolul, care e plin de invidie şi duşmanul tuturor oamenilor buni, i-a întins multe curse. I se arăta cu iluzii şi apariţii luminoase, dar Nicodim întotdeauna ieşea învingător în luptă, pentru că avea un părinte duhovnicesc experimentat care să-l călăuzească.
Odată a fost blocat de zăpadă în chilia sa mai mult timp, încât a folosit toată pâinea uscată şi nu mai avea ce să mănânce. Atunci i s-a arătat diavolul, ca Sfânta Treime, într-o lumină strălucitoare şi i-a spus: «Eu sunt Sfânta Treime, închină-te în faţa mea şi te vei umple de har şi vei avea nişte mâncare». În acelaşi timp mese pline cu multe mâncăruri îmbietoare au apărut înaintea călugărului, răspândind arome ce-l ispiteau. Atletul lui Hristos, Nicodim, a îngenunchiat şi l-a rugat pe Dumnezeu să-l izbăvească de această ispită.

Un evlavios ascet locuia în Schitul Kafsokalivia. Odată el a auzit o bătaie în uşă. Era cineva îmbrăcat ca un călugăr şi cu un rucsac în spate, plin cu pâine uscată, de care mâncau toţi asceţii.
– Cine eşti? l-a întrebat evlaviosul părinte.
– Sunt un duhovnic de la Sfânta Ana.
– Dacă eşti monah şi mai ales părinte duhovnicesc, fă o închinăciune.
Imediat ce străinul a auzit aceste cuvinte, a dispărut (deoarece era un demon) şi a lăsat în urma lui un miros urât, care a ţinut trei zile. Ar trebui să menţionăm aici că diavolul nu face închinăciuni, nici nu I se închină lui Dumnezeu.

Un părinte spunea:
– Un călugăr se aseamănă cu un peşte mic, agitat. El ştie cum să scape din lume, ca micul peşte care ocoleşte momeala ascunsă într-un cârlig ucigător.

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil, egumenul de la Dionisiu, ne spunea mereu această poveste:
„În 1910, cu harul lui Dumnezeu, eu, cel mai mic dintre toţi, am venit în acest loc sfânt, pentru a deveni călugăr. Ceea ce am de gând să vă spun s-a întâmplat nu cu mult înainte de a veni. Am întrebat despre aceasta şi toţi mi-au spus acelaşi lucru, de vreme ce era o întâmplare rară şi originală. Iată ce mi s-a spus:
Cu patru ani înainte a fost o persoană cu înfăţişare blândă ce venise aici din Salonic. El era plăcintar, unicul fiu la părinţi, şi venise la Sfântul Munte pentru a se călugări. Numele lui era Athanasie.
La puţin timp după ce a devenit frate începător, a fost trimis la metocul nostru «Monoxilitis», care este situat în interiorul Muntelui Athos, unde era obişnuit să se lucreze şi să se înveţe cum să se postească şi cum să se urmeze toate slujbele. În felul acesta, el s-a pregătit pentru asceza aspră practicată în mănăstirea noastră. Într-o zi, după ce a ajuns acolo, îndată după ce fraţii au venit de la biserică şi se pregăteau ca să înceapă munca, în timp ce stăteau pe balconul metocului, au fost aruncate pietre spre ei, venind din direcţia pădurii apropiate. Nimeni nu a fost rănit, nici clădirile şi mobilierul stricate.
La început, ei au crezut că cineva aruncă cu pietre din glumă, dar când plecau la muncă şi-au dat seama că atacul continua. Atunci toţi au fugit înapoi la metoc, speriaţi, suspectând un joc murdar al oamenilor sau al demonilor. Au mers la biserică şi au început să se roage lui Dumnezeu şi Maicii Domnului ca să-i mântuiască. Cât timp au fost în biserică, atacul a încetat, însă imediat ce au ieşit afară, pietrele au început să zboare spre ei din nou. Pe lângă toată această confuzie demonică, câinele lor a fost deodată aruncat de pe un balcon de trei metri de la pământ de o putere nevăzută. De asemenea, au fost aruncate multe obiecte incasabile, scăunele de lemn, culioanele monahilor şi altele, toate părând a se mişca singure şi a cădea de pe balcon. Călugării speriaţi stăteau adunaţi în jurul evlaviosului părinte Marcu, fost egumen, şi şi-au petrecut majoritatea timpului în biserică, cunoscând că toate acestea erau un atac demonic. Ca să se asigure pentru ultima dată că aceasta era situaţia cu adevărat, administratorul şef al mănăstirii, Porfirie, l-a trimis pe unul din călugări, pe jos, la Karyes ca să ceară ajutor de la paza locală. Când au sosit trupele de pază, încă mai veneau pietre din direcţia pădurii. Au pornit să cerceteze zona şi chiar au tras câteva focuri, dar fără rezultate. Au fost de acord că demonii îi atacau şi au plecat.
În cele din urmă, fratele Athanasie, care a fost amintit mai devreme, a destăinuit părinţilor că atacul era îndreptat împotriva lui din cauza preocupării faţă de vrăjitorie a părinţilor lui şi de viaţa lui anterioară, plină de păcat. El a spus că de două zile a avut un sentiment apăsător, şi ca să-i convingă pe părinţi că ceea ce spune este adevărat, le-a cerut să fie lăsat să meargă la bisericuţa Sfântului Artemie, care nu era departe de metoc. De îndată ce a început să meargă în acea direcţie, toate pietrele au început să cadă asupra lui şi în jurul lui, fără să-i facă vreun rău.
După aceasta, ceilalţi călugări l-au lăsat pe Athanasie să stea singur în biserică, în timp ce ei au plecat la treburile lor obişnuite.
Administratorul şef a scris mănăstirii principale, explicându-le ce se întâmplase şi cerându-le să trimită o barcă şi să-l ia înapoi, aşa încât toţi ceilalţi din metoc să fie eliberaţi de tulburarea demonică.
Cererea a fost împlinită, dar de îndată ce Atanasie a început să meargă spre ţărm ca să intre în barca ce-i fusese trimisă, atacul a început din nou. Ca să-i consoleze pe vâslaşi, administratorul a trebuit să-i trimită cu ei atât pe părintele Marcu, cât şi pe părintele Isaac. În ciuda acestora, pietrele au continuat să cadă până ce ei au fost în largul mării. Din fericire, ele cădeau în jurul bărcii, fără să rănească pe cineva. În aceste împrejurări au ajuns la mănăstire.
La început, din cauză că nici o piatră nu a căzut la sosirea lor, nici în drum spre mănăstire, unii dintre călugări au început să râdă de ei, spunând că au fost înşelaţi. Deodată cinci sau şase pietre foarte mari au căzut din turnul apropiat, ceea ce i-a convins pe toţi că nu era de râs, ci o problemă serioasă.
Consiliul mănăstirii a hotărât să-l trimită pe frate la părintele duhovnic Sava, un fost vieţuitor al mănăstirii, care era acum la Sfânta Ana, sperând că va fi în stare să aibă grijă de el. A doua zi l-au dus acolo.
Acest mare ascet, deşi foarte bătrân, a simţit o milă adâncă pentru fratele în suferinţă. El a postit şi s-a rugat o săptămână întreagă. Ca urmare, el şi călugării lui au suferit mult, nu numai pentru că erau atacaţi cu pietre uriaşe care cădeau de deasupra chiliei lor în mare cu un zgomot puternic, dar şi pentru că tăcutul Atanasie a devenit violent şi hulitor şi-i ataca verbal pe ceilalţi călugări, şi mai ales pe părintele Sava. La un moment dat ei au trebuit să-l lege, ca să nu se sinucidă.
În cele din urmă, rugăciunea omului drept a câştigat asupra răului. În timp ce evlaviosul părinte se ruga cu lacrimi în ochi, avertizându-l pe diavol să-l părăsească pe începător, el a văzut un demon sub formă de vulpe ieşind din gura începătorului. Ea a stat la intrarea chiliei şi-l privea pe bătrân cu mânie, scrâşnind din dinţi, apoi a dispărut. Imediat, începătorul a căzut în genunchi în faţa bătrânului, plângând şi mulţumindu-i că a fost eliberat şi salvat de o povară insuportabilă.
Bătrânul l-a ţinut pe începător lângă el câteva zile, apoi l-a trimis la alt părinte duhovnicesc în Schitul Kutlumuş, unde a fost tuns monah cu numele de Avacum. L-am întâlnit pe Avacum în Karyes, unde-şi folosea îndemânarea sa de plăcintar, ca să câştige ce era necesar pentru viaţă.
Cei ce se nevoiau împreună cu el au spus că era un ascet aspru, ce purta lanţuri pe sub haine, urmând exemplul părinţilor din vechime. Ajungând la o vârstă înaintată şi nefiind în stare să se îngrijească singur, s-a întors la biserica principală a Kutlumuşului şi acolo, lângă grajdul mănăstirii, într-o chilie mică, a adormit în Domnul cu câţiva ani în urmă.

Părintele Simeon a plecat să locuiască în aceeaşi peşteră, lângă Sfânta Ana Mică, unde locuise şi părintele Iosif Isihastul împreună cu ucenicii săi.
Într-o zi, un tânăr care de abia sosise în Athos cu nădejdea de a se călugări, a venit să-l viziteze. Părintele a fost bucuros să-l vadă şi şi-a exprimat bucuria că atât de mulţi tineri veneau pe Munte ca să devină monahi, urmând exemplul părinţilor bătrâni.
– Fratele meu, i-a spus lui, indiferent ce-ar fi, niciodată să nu-ţi ţii ascunse gândurile de părintele tău duhovnicesc. Să ai încredere deplină în el, altfel vei fi în pericol, aşa cum am fost şi eu odată.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat tânărul.
– După ce am plecat din lume şi am devenit rasofor* am vrut să fiu isihast imediat, să trăiesc liniştit în rugăciune, aşa cum au făcut marii părinţi. Aşa că am venit în acest loc mic, unde nu este apă, fără să ascult sfatul mai multor părinţi, şi mai ales al părintelui meu duhovnicesc M. Văzându-mă că insist să plec, în cele din urmă el mi-a spus: «Du-te, de vreme ce insişti. Dar să vii să mă vezi ca să-mi spui gândurile tale».
Chiliile noastre erau numai la douăzeci de minute de mers pe jos depărtare. Într-o zi, după ce-mi terminasem pravila şi stăteam pe patul meu de lemn, am auzit nişte femei râzând şi vorbind. Curând după aceea am văzut patru femei tinere privindu-mă prin geam. Am devenit neliniştit. «Unde sunt eu? m-am gândit. În Pireu sau în Muntele Athos?». Au început să râdă într-un mod tulburător. Prima a spus:
«– Este foarte chipeş!
– Ce prost e, a spus a doua, a venit aici să se facă monah. Mi-ar place să mă căsătoresc cu el.
Cea de-a treia a întrerupt-o, spunând:
– Nu! Eu mă voi căsători cu el. Tu eşti urâtă.
– Îţi pierzi timpul, a adăugat cea de-a patra, pentru că el va muri peste 40 de zile, înainte de a primi Marea Schimă».
Apoi ele au dispărut. La aceste aparente cuvinte profetice am început să mă îngrijorez şi să-mi plâng apropiata moarte. Dar nu am plecat să spun această întâmplare duhovnicului meu.
Cea de-a 40-a zi a venit. Aşteptam neliniştit miezul nopţii şi am început să strig cu durere: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Iartă-mă, Dumnezeul meu! Nu mai am timp să primesc Marea Schimă…». A bătut ceasul de ora 12 şi aşteptam din clipă în clipă să vină moartea. Dar nu s-a întâmplat nimic. M-am ciupit să văd dacă mai trăiesc. Atunci mi-am dat seama că fusesem înşelat. M-am sculat repede şi am alergat la părintele duhovnic.
(*Literar, cel care poartă haină monahală se numeşte rasofor; cu alte cuvinte, este călugărul începător).

Un părinte spunea:
– Diavolul nu respectă pe nimeni, fie preot, fie episcop, fie patriarh.

Un pustnic mi-a povestit acestea despre acţiunile duhurilor rele:
Odată, când era în schitul său şi se ruga, deodată a strălucit o lumină în faţa lui. El nu a dat atenţie la aceasta şi a continuat să se roage mai intens. Atunci doi demoni au apărut sub formă de ţigani care se jucau şi se loveau unul pe celălalt. Aceasta s-a întâmplat atât de repede, încât pustnicul nu s-a putut abţine, ci a izbucnit în râs.
Duhurile rele folosesc tot felul de înşelăciuni. Câteodată ei creează imagini obraznice sau se schimbă, ca să pară îngeri de lumină. Astfel au apărut ei în faţa unui pustnic contemporan în timp ce se ruga; era noapte iar el a auzit voci puternice, tobe răsunând şi dans. S-a sculat ca să vadă ce s-a întâmplat. N-a văzut nimic. Era diavolul. De-abia s-a aşezat pe scăunel din nou, ca să-şi continue rugăciunea, când deodată camera a fost umplută de lumină. Acoperişul chiliei sale era ridicat. El a crezut că lumina ajungea până la cer. Unde se termina lumina, a apărut faţa unui om, ca a lui Hristos. El a putut să vadă numai jumătate din faţă, dar fiindcă se uita la el, a auzit o voce interioară spunându-i:
– Ai fost binecuvântat ca să-L vezi pe Hristos!
Răspunsul său imediat a fost gândul:
– Cine sunt eu, nevrednicul, ca să-L văd pe Hristos? Şi şi-a făcut cruce.
Imediat vedenia a dispărut, iar acoperişul chiliei a revenit la loc.

Sfântul Maxim Kafsokalivitul îi spunea Sfântului Grigorie Sinaitul:
– Când Duhul Sfânt sălăşluieşte într-o persoană, gândurile îi sunt adunate. Acea persoană e cu grijă şi smerită. Ea îşi aduce aminte de moarte, de păcatele sale, de judecata de apoi, de iadul veşnic. Ea devine sensibilă la lucrurile sfinte. Ochii îi sunt umpluţi de lacrimi şi linişte. Cu cât vine mai mult la el harul lui Dumnezeu, cu atât mintea îi este mai odihnită şi sufletul mângâiat de patima lui Hristos şi de marea Lui dragoste pentru omenire. Mintea, în această stare, intră în tărâmul adevăratelor vedenii şi înţelege puterea uluitoare a lui Dumnezeu, Care numai cu un singur cuvânt a adus universul din nefiinţă la fiinţă. În acelaşi timp mintea este în admiraţie pentru atotputernicia lui Dumnezeu, prin care El guvernează toate, şi copleşită de neputinţa de a înţelege Sfânta Treime şi imensitatea Jertfei dumnezeieşti. Mintea e ridicată deasupra simţurilor materiale, e iluminată şi umplută cu cunoştinţa divină. În această lumină dumnezeiască, luminoasă, inima se linişteşte, se înseninează şi e plină de roadele Sfântului Duh: bucurie, pace, răbdare, bunătate, dragoste, smerenie şi multe altele. Atunci sufletul omului e în fericire deplină.

Un binecunoscut pustnic contemporan ne povestea acestea:
– Când un om primeşte harul dumnezeiesc din belşug, el nu îl poate lua totul deodată. Este cutremurat de el, ca şi cum i-ar fi trecut curent electric prin trup. El nu poate îndura atâta har divin. Atunci sunt lacrimi, fericire, bucurie nepovestită, schimbare şi dragoste dumnezeiască.
Toată noaptea am avut sfintele moaşte ale Sfântului Arsenie pe pat şi m-am rugat. Deodată a apărut diavolul. M-a apucat şi m-a trântit la pământ, ţipând: «Ce-i cu acest craniu?». Atunci am strigat: «Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!». Diavolul a dispărut şi eu am fost umplut de o bucurie de nedescris.
Când dimineaţa a venit cineva să mă viziteze, a fost surprins cât îmi era de schimbată faţa de prezenţa harului dumnezeiesc.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

O profeţie recunoscută ca fiind a Sfântului Nil, un ascet din Muntele Athos, care a trăit cu 600 de ani în urmă, ne povesteşte despre venirea lui Antihrist şi despre oamenii care vor trăi în ultimele zile:
În jurul anului 1900 lumea va începe să fie de nerecunoscut. Când se va apropia venirea lui Antihrist, mintea omului va fi în întuneric, din cauza patimilor trupeşti, şi atât necuviinţa, cât şi nelegiuirea vor creşte. Atunci nu vom mai recunoaşte lumea. Înfăţişarea oamenilor se va schimba şi nu vei fi în stare să deosebeşti o femeie de un bărbat, din cauza modului ruşinos de a se îmbrăca şi din cauza părului. Oamenii vor fi înşelaţi de Antihrist şi ei vor fi mai răi decât animalele sălbatice. Părinţii şi bătrânii nu vor mai fi respectaţi, iar dragostea va dispare. Conducătorii creştinilor, arhiereii şi preoţii, vor fi oameni încrezuţi (numai cu câteva excepţii), cu totul necunoscători a ceea ce este bine şi ce este rău, şi astfel toată Tradiţia Bisericii şi a creştinilor se va schimba.
Printre oameni nu va mai fi evlavie, ci va domina imoralitatea. Minciunile şi dragostea de bani va creşte pentru cei mai mulţi, precum şi supărarea la cei ce adună bogăţie. Prostituţia, adulterul, păcatele homosexuale, hoţiile şi crimele vor ajunge la cel mai înalt nivel. Omul va fi lipsit de harul lui Dumnezeu primit la Botez şi-şi va pierde mustrarea de conştiinţă.
Nu vor mai fi conducători evlavioşi ai Bisericii şi cât de trist va fi pentru creştinii care vor trăi în acel timp, care-şi vor pierde credinţa complet, pentru că nu va mai fi nimeni care să-i îndrume. Atunci ei vor pleca din lume spre locurile sfinte, ca să caute mângâiere duhovnicească pentru durerile lor, şi peste tot vor fi numai greutăţi şi neplăceri.
Şi toate aceste lucruri se vor întâmpla pentru că Antihrist va controla întreaga lume, dând semne false ca să-i înşele pe toţi. Satana va da o anume înţelepciune pervertită pentru invenţia lucrurilor, încât oamenii vor fi capabili să vorbească unul cu altul de la un capăt al lumii la celălalt. De asemenea, oamenii vor zbura ca păsările prin aer şi vor călători pe sub apă ca peştii.
Cu aceste lucruri, oamenii vor locui în confort, fără să-şi dea seama că Antihrist îi înşeală pe ei, făcându-i să creadă că, dacă au toate cunoştinţele ştiinţifice, nu au nevoie să creadă în Dumnezeu, Cel întreit în Persoane.
Atunci, mult-Milostivul Dumnezeu, văzând distrugerea fiinţei umane, va scurta timpul, pentru a-i salva pe cei puţini credincioşi rămaşi şi pe care Antihrist nu a reuşit să-i înşele. Şi, deodată, sabia cu două tăişuri va cădea să-l ucidă pe înşelător şi pe ucenicii săi.

Un ascet bătrân a spus despre timpurile de la sfârşit şi Antihrist:
– El a început să lucreze. 666 a venit. Va încerca orice, ca să-i facă pe toţi să primească numărul. Aceste lucruri vor avea loc treptat.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu