Mănăstirea Simonos Petras, George Crasnean

Simonos Petras
Μονή Σίμωνος Πέτρας 

motto: parcă nici o altă mănăstire athonită…
nu’ţi dă aşa de mult sentimentul nestatorniciei pe acest pământ,
ca acest locaş. (pr. Teodor Bodogae)

Iera Moni Simonos Petras
63087 Agion Oros, Greece

Tel: +30 23770 23254
Fax: +30 23770 21014

Ctitor: Sfântul Simon Myrrhovlithis
Hram: Naşterea Domnului (25 Decembrie)
Zidire: jumătatea secolului XIII
Rang athonit: treisprezece
Egumen: arhimandrit Emilianós Vafeidis (din anul 2000, arhimandrit Elisaios)
Iconom: arhimandrit Serapion
Proiestamenos: pater Joannikios
Obşte: peste 80 de monahi

Coordonate : 40°11’23″N24°14’44″E/40.18972°N24.24556°E

Paradoxal, deşi zidită în inima Bizanţului, Σίμωνος Πέτρας, mănăstirea athonită a sfântului „Simon de pe piatră”, nu este ctitoria vreunui basileu, ci mai cu seamă a doi principi orthodocşi din Balcani: despotul sârb Jovan Uglješa Mrnjavčević (cca. 1325-1371) şi voievodul român Mihail Viteazu (1558-1601). Mănăstire de elită a Sfântului Munte, Simonos Petras este a treisprezecea în ordinea ierarhică aghioritică (după ce, vreme de secole, a fost a XXIII-a) şi cea mai spectaculoasă zidire monastică din Athos. Construită în chip minunat pe latura sud-vestică a peninsulei athonite – între portul Daphni şi mănăstirea Osiou Grigoriou –, înfiptă într’un colţ de stâncă înalt de peste trei sute de metri, mănăstirea sfântului Simon Myrrhovlithis („Izvorâtorul de Mir”) uimeşte atât prin arhitectura sa, cât şi prin amplasamentul ei – care aduce aminte de mănăstirile Meteorelor. Iniţial numită „Noul Bethleem” (Νέα Βηθλεέμ), astăzi mănăstirea poartă numele ctitorului ei şi este închinată Naşterii Mântuitorului. Episcopul Porfirie Uspensky şi lucrarea hagiografică „Viaţa cuviosului Simon izvorâtorul de mir” (Leimonarion, ed. Atanasie de Paros, Veneţia, 1819) spun că o „mănăstire a lui Simon” ar mai fi existat în Sfântul Munte încă din secolele al X–XI – fără însă a putea aduce dovezi prea întăritoare pentru această afirmaţie.

I. Istorie

minunata ctitorie a sfântului Simon Myrrhovlithis

În prima jumătate a veacului al XIII-lea, într’o peşteră dintr’această parte stâncoasă a Grădinii Maicii Domnului, se nevoia „peste fire” cuviosul Simon (Simeon): mare făcător de minuni, „mare duşman al strângerii de averi şi al împreună-vieţuirii cu nevârstnicii” (Neon Leimonariou, cap. VIII, Veneţia 1806 şi Cotelerius, Monumenta ecclesiastica graeca, cap. 88, edit. Usener) cel din al cărui mormânt avea să izvorască mir. Acesta se pusese sub ascultarea unui bătrân foarte aspru – pe care l’a iubit într’atâta încât şi locul picioarelor lui îl săruta. Cum însă, pentru sporirea întru cele ale Duhului pe care o dobândise, acesta nu l’a mai socotit ucenic al său, ci mai degrabă un „avva”, cuviosul Simeon, din smerenie, s’a retras, cu binecuvântare, în singurătatea unei peşteri umede aghiorite. Pentru sfinţenia vieţii sale el s’a învrednicit a auzi glas de sus care i’a poruncit să nu mai plece din acel loc căci pământul acela a vea să fie sfinţit „prin numele său”. Puind la îndoială acest semn, i s’a făcut lui minune chiar într’o noapte de Crăciun, când o stea s’a pogorât pe steiul de piatră pe care Maica Domnului i’a poruncit să zidească lăcaş de închinare şi mântuire pentru fraţi. (Pentru aceasta şi zidirea sa avea să poarte numele de „Noul Bethleem”). Şi a făcut ascultare sfântul de Maica Precista, iar pentru că nu se dumirea cum va să fie zidire pe un aşa vărf de stâncă, acesta i’a fost retezat cu o sfoară, într’o noapte, de către un înger al Domnului (trimisul lui Dumnezeu a apucat de un capăt, iar osiou Simon de celălalt capăt al sforii – de care trăgând amândoi cu putere au curmat piatra pe care o înconjuraseră şi au făcut astfel loc bun pentru temeluire sfântă). Chiar şi aşa niciun zidar nu se încumeta să se apuce de construit ceva pe acel colţ de stâncă. Dar din rânduială cerească, nu mult după acele arătări ale Maicii lui Dumnezeu şi îngerului, cuviosul Simon a dobândit trei ucenici – veniţi din părţile Tessaliei (ori Macedoniei) cu toată avuţia lor, care nu era deloc puţină. Unul dintre aceştia, aducând kerasma unor meşteri – care tocmai refuzaseră să se apuce de zidirea bisericii – din nebăgare de seamă, a căzut în prăpastia de lângă peşteră, dimpreună cu tava cu pahare şi loukoumi. Speriaţi, lucrătorii au voit să plece, dar au rămas spăimântaţi când l’au văzut pe ucenic nevătămat urcând din hău, ba încă aducând cu el şi carafa plină cu apă şi tava cu pahare! Într’acest chip minunat şi’a tocmit Maica Domnului şi cuviosul Simon meşterii care au ridicat primul schit de pe stâncă. Noul Bethleem fiind înălţat, s’au adunat îndată şi monahi mulţi care au auzit de minunile acestea dar, la câţiva ani, s’au înfiinţat şi piraţii saracini deja. Se povesteşte că sfântul Simeon i’a întâmpinat pe corsari ca pe nişte fraţi, dar celui care a ridicat sabia asupra lui i’a înţepenit mâna, iar pe ceilalţi care s’au năpustit asupra lui i’a orbit. Pentru căinţa lor însă, cuviosul i’a iertat şi încreştinat în chinovia lui. Bătrân de zile, pe 28 decembrie 1257, Osiou Simon a plecat la Domnul şi „toţi au văzut mir revărsându’se din mormântul lui”. Moaştele lui au fost multă vreme la închinare dar, din nefericire, au dispărut în multele incendii care au pustiit mănăstirea în veacurile următoare. Sfântul Nicodim Aghioritul este cel care i’a scris acatistul şi un cuvânt de laudă, călugării Teofil şi Rafail i’au compus canoane, cuviosul Isaia i’a povestit cu slove petrecerea prin astă lume – pe care cuviosul Nichifor cel din Chíos a transcris’o mai apoi. Arhimandritul Ieronim Simonopetritul i’a alcătuit un canon pe opt glasuri şi i’a editat slujba.

secolul sârbesc al XIV-lea

Un veac mai târziu, micul chinoviu de pe „piatra lui Simon” avea să fie transformat în mănăstire şi încă una bogată, datorită dărniciei despotului de Serres, Jovan Uglješa Mrnjavčević. Dărnicia acestuia a fost următoare evlaviei căpătate la sfântul Simon – care sfânt, pentru rugăciunile ucenicilor săi, i’a scăpat fiica de duhurile necurate ce o stăpâneau. Spune părintele Teodor Bodogae că „pe la 1362, câţiva călugări (simonopetriţi) se duc în Serbia, la craiul Ioan Uglieşa şi’l roagă să’i ajute să clădească o mănăstire de piatră, unde Simon a văzut Steaua Domnului. Craiul, mişcat mai ales de rugăciunile lor prin care i s’a vindecat fiica, trimite, deodată cu cele de lipsă, pe duhovnicul său, Eftimie, ca supraveghetor al clădirilor, dând totodată hrisov cu data 1364. Totodată i’a închinat şi o parte din averea moştenită de la părinţii din Comuciana (Bosnia) cu biserică, case, pământ, vii, etc., iar din banii ce i’a dat pentru înzestrarea mănăstirii lui Simon de pe piatră a cumpărat două metoace în Lemnos, altul în Sithonia şi un altul lângă râul Struma”. (Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti în Athos, pag. 250, Sibiu 1940). Patru ani mai târziu se întâlneşte, într’un chrysobull al basileului Joannis Palaiologos, o întărire a posesiunii simononopetrite asupra mănăstirii Nea Petra din Lemnos (probabil unul din cele două metoace athonite de pe insulă). Aşadar despotul Jovan Uglješa este cel care a zidit prima dată, din piatră, „mănăstirea lui Simon de pe piatră”.

Jovan Uglješa Mrnjavčević

În vremea imperiului sârb, condus de Ştefan Uroš IV Dušan (1331-1355),Uglješa era stăpân peste Travunija (din 1346) dar, prin căsătoria cu Jelena (monahia Jefimija de mai târziu, care era fiica lui Vojihna, despotul de Drama) a moştenit şi pământurile macedonene ale socrului său (după moartea acestuia, în 1360) care se întindeau de pe cursul inferior al Strumei până în vecinătatea Athosului. Făcut despot de către ţarina Jelena a Bulgariei (mama ţarului Serbiei, Ştefan Uroš al V-lea) la 1365, el şi’a stabilit reşedinţa la Serres şi, împreună cu fraţii săi Vukašin şi Gojko Mrnjavčević a apărat cu preţul vieţii (pe care şi’a dat’o, împreună cu Vukašin, în 1371, în bătălia de la Maritsa, de lângă Plovdiv) creştinătatea de armatele necredincioşilor Lala Shahin Paşaşi Gazi Evrenos. 

veacul valah al XVI-lea

Gavriil Protul spune că sfântul domnitor al Ungro-Vlahiei, Neagoe Basarab, i’a chemat şi „pe cei de la Simonopetra” la sărbătoarea târnosirii ctitoriei sale de la Curte de Argeş, din 1517 – aceasta fiind şi prima legătură a simonopetriţilor cu valahii, de care avem ştire. Probabil că legăturile „s’au înfiripat destul de solid” atunci – crede părintele Bodogae – pentru că, într’adevăr, Documentele (XIV, I, pag. 44) lui Eudoxiu Hurmuzachi păstrează o danie a lui Radu Paisie de la 1540, care închina satul Scurteşti-Argeş „cu toate averile lui” şi mai dăruia şi o importantă sumă de bani mănăstirii aghiorite. (De fapt, acelaşi părinte crede că dania aparţinea mătuşii fiului nelegitim a lui Radu cel Mare, jupâneasa Caplea, „ca să’şi răscumpere păcatul căsătoriei a doua cu Bogdan, căsătorie oprită de Nifon II”). La 1566, marele postelnic Gherman al Ungro-Vlahiei închinase şi el, ca metoc al Simonopetrei, biserica „Sfântul Nicolae”, din marginea Bucureştiului. Un an mai târziu, sub domnia lui Petru Vodă cel Tânăr, Oxotia Aga – boier din Pogoniana şi soţ al Vişanei (sau Vişei) – construieşte pe cheltuiala sa turnul arsanalei mănăstirii aghiorite. „S’a zidit acest turn de cătră preacredinciosul boier Oxotia Aga, în anul 7065, indic X, luna Martie” – glăsuieşte pisania aflată deasupra intrării în turn. Cu siguranţă că numeroasele danii valahe au întărit mănăstirea care va fi cunoscut o perioadă de înflorire duhovnicească dar şi materială, ceea ce a făcut ca ea să urce zece locuri în ierarhia athonită – în Typiconul de la 1574. Înainte marelelui incendiu din anul 1580 – care a distrus toată arhiva şi biblioteca mănăstirii Simonos Petras (deci şi toate mărturiile anterioare ale dărniciei voievodale româneşti) – la 1570, Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanul, confirmă dania lui Radu Paisie şi’i mai adaugă un domeniu: cel al satului Dragomireşti, cu toate avuţiile sale. Aceste proprietăţi sunt garantate şi de Mihnea Turcitul, la 1578 (de facto, de mamei sa, Ecaterina Salvaresso, căci prima sa domnie 1577-1583 a fost sub tutelă maternă). Din incendiul care a pustiit mănăstirea la 11 decembrie 1580 (nesigur 1581) monahii supravieţuitori au salvat doar „cassa cu bani”, însă aceasta i’a permis vestitului egumen Evghenie să plătească datoria de 200.000 de arginţi a Xenophontului, în schimbul căreia simonopetriţii au putut să vieţuiască câţiva ani buni în noua mănăstire – timp în care şi’au reconstruit’o pe a lor. Din 1587 (parintele Bodogae crede ca după 1588), acelaşi egumen Evghenie putea fi întâlnit în Wallachia şi Rusia – însoţindu’l pe patriarhul de Constantinopol, Ieremia al II-lea – adunând bani şi milostenii pentru Simonos Petras. Patriarhul ecumenic l’a răsplătit, în 1591, întărindu’i proprietatea asupra bisericii „Sfântul Nicolae Pâlcov” din Bucureşti („a postelnicesei Caplea din Stăneşti”) pe care a şi făcut’o stavropighie. Grammata patriarhală din octombrie 1591 a fost redactată chiar în Valahia, pentru că Ieremia II se afla atunci în Principatul nord-dunărean). Trei ani mai târziu, biserica aceasta avea să fie transformată în mănăstire de către voievodul Mihai care a împrejmuit’o cu ziduri şi a reclădit lăcaşul de cult din piatră, adăugându’i şi chilii pentru monahi.

Scrie Claudia Tița-Mircea (în Biserica mănăstirii Mihai Vodă; Monumentele Bucureştiului istoric, 2006 pag. 7) că „Evghenie a cerut învoire ca, păstrându’se zisul metoh, aşa cum se găseşte, păzit de doi sau mai mulți călugări, aşa cum se cade, să clădească un alt metoh, mult mai bun decât acesta, pe un loc mai înalt (…) Şi căpătând învoire deplină kir Evghenie a găsit pe prea cucernicul jupan Mihai banul, bărbat cu adevărat evlavios şi de mult însetat de aceasta, care, nu numai cu vorba, dar necruţând nici truda şi osteneala şi nici o cheltuială, a ridicat, chiar din temelii, o altă biserică foarte frumoasă şi cu hramul marelui Nicolae şi a numit’o metoh al cinstitei mănăstiri a Simonopetriţilor. A ridicat în jurul ei foarte multe chilii pentru ca să locuiască sfinţii bărbaţi care vin acolo şi, pe lângă aceasta, i’a închinat şi sfintele odoare şi felurite podoabe din argint şi din aur”.

Şi aşa, la 21 august 1599, viteazul principe valah îşi închina ctitoria sa – ce se numea acum „Mihai Vodă” – mănăstirii Simonos Petras. Atâta doar că acum dania mai cuprindea şi 16 sate dimpreună cu veniturile lor (13 cumpărate cu 472.000 de aspri din banii voievodului, unul dăruit de soaţa sa, doamna Stanca, iar două de Florica, fiica lui). Cu banii primiţi de la principele român şi cu cei proveniţi de la metoacele valahe, Simonopetra a putut fi reconstruită în aşa măsură încât voievodul Mihai a fost considerat – pe bună dreptate – al doilea ctitor al mănăstirii. „Cele ce am făcut nu le’am făcut de sila cuiva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” – glăsuieşte zapisul cu care este zugrăvit „Io, Mihail Voievod, domn al Valahiei şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei şi ctitor al acestei sfinte mănăstiri”. Între 1593 şi 1600 el a trimes anual un mertic mănăstirii athonite şi a mai înzestrat’o cu o Evanghelie slavonă – minunat lucrată în aur şi argint (care, din păcate, a ars în incendiul din 1622) – şi cu două cruci ce conţineau părţi din lemnul pe care a fost răstignit Mântuitorul.

veacurile XVII – XX

Se pare că simonopetriţii s’au întors în mănăstirea lor abia către anul 1599, iar în 1613 şi’au sfinţit noul katholikon (după Millet Pargoire-Petit). Patru ani mai târziu, metocul mănăstirii din Bucureşti se îmbogăţeşte cu o nouă proprietate: schitul buzoian Izvorani – ctitorie a mitropolitului Luca. Un nou incendiu avea să se abată asupra mănăstirii re-ctitorite de Mihai Bravu, într’o sâmbătă de iunie a anului 1622 (pr. Teodor Bodogae crede că pârjolul s’a întâmplat în anul 1625, citând o însemnare de pe ultima pagină a unui Minei simonopetrit – ars şi acela în incediul din 1891). Pentru că acesta a provocat mai mici pagube mănăstirii, monahii lui kir Timotheos au putut resfinţi chiar în anul următor katholikonul iarăşi reparat. În 1626 Alexandru Coconul a închinat al doilea metoc mănăstirii lui Simon de pe piatră, dăruind acesteia schitul Beşteleu din Argeş. Millet Pargoire scrie că la 1633 athoniţii pictau katholikonul Simonopetrei – „sigur din ajutoarele româneşti” (cum crede şi părintele Bodogae). Pictura aceasta avea să fie refăcută câţiva ani mai târziu (cândva între 1640 şi 1650) – în parte şi pe cheltuiala lui Matei Basarab. Veacul al XVII-lea a fost totuşi unul de decădere pentru simonopetriţi, căci aceştia aveau datorii financiare mari prin 1644 (7.000 de groşi către Megali Mesi). Poate şi pentru aceasta ei aveau să treacă, câţiva ani mai târziu, la viaţa idioritmică. Nici sfântul Paisie Velicikovski n’a făcut faţă datoriilor simonopetrite şi a renunţat s’o mai readucă la viaţă, plecând în Moldova, la Dragomirna. Pe la 1745 mai existau doar cinci vieţuitori în Simonos Petras, iar în 1762 mănăstirea a fost închisă şi preluată de Kenoitita Athosului ca s’o scape de creditori. Deşi mai greu de strâns daniile şi milosteniile din cauza deselor războaie ruso-turceşti, totuşi monahul Ioasaf din Mitilene a reuşit să răscumpere vechile metoace ale Simonopetrei din Lemnos şi chiar să întoarcă moaştele sfintei Maria Magdalena de la corsari. O vreme mănăstirea a prosperat întrucâtva, căci primea anual numai din Valahia câte 150 de bolovani de sare (şi era scutită de vinărici şi de impozitele pe 500 de oi); ba încă Mihai Şuţu re-dispunea, la 1785, ca prisosurile mănăstirii Mihai Vodă să meargă în continuare către Simonopetra. La 1801 patriarhul ecumenic Kirillos aduce iarăşi traiul cenobitic în obştea simonopetrită şi totul ar fi fost bine acum dacă aghioriţii n’ar fi adăpostit vreo 60 de eterişti printre ei, la anul 1821 – lucru pentru care turcii aproape că au dărâmat mănăstirea în represaliile lor. Deși niciodată n’a fost jefuită de pirați, birurile prea mari ale turcilor care ocupaseră Athosul au dus mănăstirea la decădere, iar mai apoi chiar la abandon (în 1823). După plecarea turcilor din Munte – la 1830 – viţa monahală şi bunăstarea au revenit încet şi la Simonopetras: dacă la 1847 mai aveau 100.000 de groşi datorie, peste patru ani înregistrau deja un venit de 3.850 lire sterline. După necazul cel mare pricinuit de secularizarea lui vodă Cuza, în 1863 – care a lipsit mănăstirea de importante surse de subzistenţă – avea să vină un al treilea incendiu în noaptea de 8 (27) mai 1891, care avea să distrugă mănăstirea din temelii: din ea s’au mai păstrat doar câteva ziduri şi o placă din marmură de la 1633. Peste 250 de codici şi toate cărţile au ars dimpreună cu biblioteca, salvându’se doar câteva documente şi sfintele moaşte. (Neîndoios lucru e că Simonos Petras este mai expusă incendiilor mai mult decât toate celelalte mănăstiri prin însăşi amplasarea sa).

Martirul ţar sfânt, Nikolai Alexandrovici Romanov (1868–1918), a fost cel care l’a ajutat cel mai mult pe egumenul Neophit să restaureze mănăstirea Simonos Petras după acest din urmă prăpăd – (de altfel, în momentul incendiului, stareţul se afla în pelerinaj în Rusia cu sfinte moaşte). Se pare că ceva ajutorări băneşti au venit şi din partea românilor din Principate, mai cu seamă între anii 1899 – 1902. În felul acesta, ajutaţi de români şi pravoslavnicii ruşi, la numai doi ani de la incendiu, monahii simonopetriţi sfinţeau noul katholikon – proaspăt zugrăvit, dar nepictat până în ziua de astăzi –, iar restul clădirilor erau zidite din nou (ba chiar pe şapte etaje!) în 1902. Dacă la începutul veacului al XX-lea mănăstirea lui Simon de pe piatră cunoştea un oarecare reviriment – sub stareţii Neofit, Joanikios și Jeronimos – în anii care au urmat ea s’a depopulat încetul cu încetul, după jumătatea secolului râmânând doar câţiva monahi bătrâni în obşte.

gheronda Emilianos şi vremurile din urmă

 Cel care avea să aducă Simonos Petras la măsură înaltă a venit în Athos la anul 1973, împreună cu o obşte de monahi sporiţi de la mănăstirile Meteore. Până în anii ’90, arhimandritul Emilianos Vafeidis – retras de la mănăstirea Metamorphosis Meteoras – adunase în jurul său peste optzeci de monahi la Simonos Petras şi înfiinţase încă trei noi metocuri în Franţa: mănăstirile „Saint Antoine-le-Grand” din Vercors, „Acoperământul Maicii Domnului” de la Solan şi „Schimbarea la Faţă” din Terrasson-Lavilledieu, Dordogne; precum şi un altul în Grecia – cel al vestitei mănăstiri de maici de la Ormilia. Pe lângă acestea el a recuperat şi vechile metoace: Petriotiko din Sithonia, Agios Haralambos din Salonic şi Analipsis din Athena. Actualmente arhimandritul Emilianos, fiind bolnav, s’a retras la metocul din Ormylia, purtarea de grijă a obştii încredinţându’o părintelui Elisaios.

Ultima luptă cu focul au dat’o monahii de la Simonopetra în anul 1990 – când s’au chinuit două săptămâni să stingă un incendiu izbucnit la 14 august în pădurea din apropierea lor.

Cu toate că, tradiţional, în ultimile veacuri, majoritatea monahilor simonopetriţi proveneau din Ionia (regiune din vestul Asiei Mici), după anii ’70 mănăstirea a devenit cunoscută şi pentru larga ei deschidere către noi convertiţi de toate neamurile. Este notorie venirea la dreapta-credinţă în această mănăstire a unui stareţ benedictin, dimpreună cu alţi cinci discipoli ai săi, precum şi a unui rhodezian, a unui teolog din Hong-Kong, etc.

Pe lângă faptul că majoritatea călugărilor de aici au studii superioare şi sunt recunoscuţi ca foarte buni teologi, prestigiul şi renumele lor a fost întărit şi de reputaţia lor corală pe care şi’au câştigat’o cu celebra Agni Parthene (1990), sau cu Imnurile psaltice (1990), Utreniile, Vecerniile şi Liturghiile cântate şi editate pe CD.

II. Arhitectură

„Cea mai îndrăzneaţă construcţie a peninsulei” athonite este înălţată la 330 metri înălţime, pe o stâncă care străbate etajele inferioare ale mănăstirii structurate pe şapte nivele. Simonopetriţii însă, socotesc etajele invers, de sus în jos: ultimul devine astfel primul, iar cel de la baza stâncii este considerat al şaptelea. Din cauza lipsei de spaţiu la Simonos Petras se pot observa corpurile de clădiri autonome foarte bine delimitate. Din punct de vedere arhitectural acestea păstrează tradiţia aghioritică cu o excepţie totuşi: katholikonul – re-zidit în această formă la 1893 şi închinat Naşterii Mântuitorului Hristos – a rămas încă nepictat, ceea ce nu este caracteristic Athosului bizantin. Mănăstirea are, la interior, patru paraclise închinate sfinţilor George şi Haralambie, arhanghelilor Mihail şi Gavril şi sfintei Maria Magdalena; şi încă alte opt mici lăcaşuri de închinăciune în exterior.

III. Tezaur

sfinte moaşte

Când vine vorba de comorile Simonopetrei, monahii de acolo spun că cea mai importantă „piesă” a tezaurului lor o reprezintă mâna stângă a sfintei Maria Magdalena – care păstrează temperatura corpului uman şi astăzi, după două mii de ani! De altfel simonopetriţii au mare evlavie la această sfântă mironosiţă pe care o consideră co-fondatoarea mănăstirii lor. Pe lângă aceasta ei mai au capul sfântului Modest şi pe cel al sfântului Pavel Mărturisitorul, dar şi părţi din sfintele moaşte ale sfinţilor Iacob Persul, Trifon, Naum, Evthimios şi sfintelor muceniţe Varvara şi Evdochia.

Bineînţeles că trezoreria mănăstirii mai păstrează şi alte odoare şi odăjdii bogate, icoane şi argintărie veche, sigilii, gravuri şi stampe; dar cu toate acestea, cea mai mare parte a comorilor Simonopetrei – şi cea mai valoroasă! – s’a pierdut în cele trei incendii (1580, 1622, 1891) care au încercat greu mănăstirea.

biblioteca

Din această pricină, întreaga arhivă este post-bizantină, iar biblioteca – admirabil organizată! – a trebuit să’şi adune colecţiile de manuscrise şi cărţi abia în vremurile din urmă. Aşa se face că mănăstirea are doar vreo 170 de manuscrise greceşti – aproape toate din secolele XVII–XX (cu excepţia unuia din veacul al XII-lea, un altul din secolul XIV şi două dintr’al XVI-lea secol) şi majoritar scrise pe hârtie – doar câteva au fost caligrafiate pe pergament. Deşi nu mai dispune de piesele notabile din trecut care s’au pierdut în dezastre – precum Psaltirea grecească (codice 140) copiată de episcopul Luca al Buzăului (+1612) şi isprăvită de scris de ucenicul său, Iacob arhiereul, la 1635; sau Liturghierul grec de la 1592 (codice 167) caligrafiat de ieromonahul Iacob şi dăruită Simonopetrei de mitropolitul Luca al Ungro-Vlahiei – totuşi biblioteca mănăstirii a reuşit să adune peste 2.500 de cărţi tipărite până la sfârşitul secolului al XIX-lea (cu menţiunea că aproximativ 40% dintre acestea au un conţinut secular, fiind lucrări enciclopedice, sau opere clasice ale unor autori latini şi greci – cea mai veche dintre ele Oraţiile lui Isocratis, a fost tiparită la 1513). Se pare că biblioteca Simonopetrei a luat fiinţă încă din timpurile ctitorului Jovan Uglješa şi ea s’a îmbogăţit mereu prin danii, copieri şi achiziţii (se ştie, de exemplu, despre dăruirea a 54 manuscrise de către episcopul-egumen Gerasimos, la începutul secolului al XVI-lea). Chiar dacă o parte dintre manuscrise au ars, sau au fost sustrase – cum a fost cazul călugărului catolic Athanasius la 1647 şi al celui rus, Arsenije Suşanov din 1654 – colecţia simonopetrită mai cuprindea, la 1880, înaintea ultimului incendiu (1891), 245 de codici cu conţinut teologic şi literar, aparţinătoare secolelor IX–XIX (cf. descrierii lui Spyridon Pavlou Lambros din Vrachea Chronika). Multe din ele vor fi fost opere hagiografice şi tratate ascetice copiate şi miniate de cunoscuţii caligrafi Ioil (XVI), Kirillos şi Daniil (XVII) care au făcut cinste Simonopetrei cu arta lor.

IV. Metoace

Simonos Petras are mai multe metoace în Grecia – între care se remarcă mănăstirea Bunei Vestiri de la Ormylia – dar şi trei mănăstiri şi un schit în Franţa. În 1978, în obştea Simonopetrei se nevoiau şi trei monahi de obârşie franceză: pères Placide Deseille, Seraphim Pyotte şi Elie Ragot. Aceştia s’au sfătuit cu egumenul Emilianos ca să se întoarcă în ţara lor şi să înfiinţeze câteva metoace ale mănăstirii athonite. Având şi binecuvântarea mitropolitului Mélétios, arhiepiscopul Bisericii elene din Franţa, aceştia au ridicat de îndată două mănăstiri: una la Martel („Les Pechs longs”) şi cealaltă la Saint Laurent Royans în Alpi. Mai târziu aveau să apară şi un alt chinoviu de maici – care avea să se mute mai apoi la Solan – iar din 1996, prin râvna lui père Seraphim, a apărut şi un schit pe insula Porquerolles.

mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” Saint Laurent-en-Royans

Monastére Saint Antoine-le-Grand
Rhone-Alpes, Vercors, Font-de-Laval
26190 Saint Laurent-en-Royans, France
Tel: 04 75 47 79 66 
Fax: 04 75 47 53 68

Site: http://www.pagesorthodoxes.net/ressources/monastere-stantoine.htm

Datorită străduinţelor arhimandritului Placide Deseille şi parintelui Seraphim Pyotte s’a ridicat acest splendid lăcaş de cult bizantin în sălbatica vale Combe Laval a Vercors-ului – care avea să fie sfinţit la sărbătoarea Sfintei Cruci, în 14 septembrie 1978. Pentru că a fost construit în Saint Laurent Royans, în imediata vecinătate a Abaţiei Saint Antoine en Dauphiné – care deţine o însemnată parte din moaştele sfântului Antonie cel Mare (251–356) – metocul simonopetrit francez a fost pus şi el sub oblăduirea aceluiaşi mare cuvios eremit. Biserica mănăstirii, închinată sfântului Siluan Athonitul, a fost construită după planurile unui monah din obşte – părintele arhitect Gildas – între anii 1988 şi 1990. Yaroslav Dobrynin şi soaţa sa Galina au fost meşterii zugravi ruşi care au pictat biserica după erminia bizantină şi astfel ea a putut fi sfinţită la 20 mai 2000, de către IPS Jérémias, mitropolit ortodox grec din Franţa, în prezenţa părintelui Elisaios şi a altor monahi athoniţi de la Simonos Petras. Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare s’a aflat încă de la începuturile sale sub păstorirea părintelui Placide Deseille – profesor la Institutul Teologic Saint Serge din Paris, traducător şi autor al unor importante cărţi de spiritualitate ortodoxă.

mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” Solan

Monastére de Protection de la Mere de Dieu
Solan 30330 La Bastide d’Engras,
Languedoc-Roussillon, France
Tel: 04 66 82 94 25
Fax: 04 66 82 99 08

Site: http://www.monasteredesolan.com

În 1981 trei femei au venit la părintele Placide cu dorinţa de a îmbrăţişa viaţa monahală în acel loc. După ce părintele le’a trimis în Grecia şi Serbia pentru încercări călugăreşti, în cele din urmă au fost tunse în monahism în toamna anului 1984, fără însă ca să aibe un lăcaş al lor pentru mântuire. La câteva luni după aceea s’a arătat pronia dumnezeiască şi, la nici trei kilometri depărtare de mănăstirea Sfântului Antonie, a apărut o proprietate de vânzare – care avea să devină în scurt timp mănăstirea de maici „Acoperământul Maicii Domnului”.

În timp, aşezământul a devenit neîncăpător pentru cele opt monahii, însă din nou Dumnezeu le’a purtat de grijă şi, căpătând o nouă proprietate, mult mai mare – 40 de hectare de pădure şi 20 de pământ arabil – s’au mutat, în 1991, cu toată obştea la Solan, lângă Bastide d’Engras, regiunea Gard (la jumătate de oră de mers cu maşina din Avignon). Fără să ştie a lucra pământul, astăzi maicile de la Solan odrăslesc o sumedenie de produse ecologice şi unul dintre cele mai bune vinuri. Şi acest metoc păstrează tipicul athonit şi este păstorit de mère Hypandia (sora după trup a părintelui iconom al Simonopetrei), iar din punct de vedere spiritual, de acelaşi vrednic părinte Placide. O adevărată problemă pentru ambele mănăstiri a fost adaptarea muzicii psaltice la particularităţile limbii franceze, lucru de care s’a ocupat, în special părintele Seraphim – mai întâi la abaţia din Aubazine, apoi în cele două mănăstiri ortodoxe înfiinţate (ajutat fiind şi de remarcabila psaltistă Andréa Atlanti).

mănăstirea „Schimbării la Faţă” Neguirat

Monastère de la Transfiguration
Neguirat Terrasson
24120 Dordogne, France
Tel: 05 53 50 23 94
Fax: 05 53 50 23 84

Site: http://www.monastere-transfiguration.fr/

Părintele Elie Ragot este cel care a ctitorit mănăstirea „Schimbării la Faţă” mai întâi la Martel, în locul numit „Les Pechs longs” – unde a şi slujit prima Liturghie la 24 iunie 1978. Lăcaşul de cult l’a pus sub protecţia sfântului Nectarie de Eghina. Doisprezece ani mai târziu, el a mutat metocul în Lavilledieu–Dordogne, nu departe de orăşelul Terrasson, unde şi astăzi păstoreşte o obşte de şase maici. Fiind metoc al Simonopetrei, biserica de aici – pe care a construit’o din lemn – a închinat’o sfântului „Simon de pe piatră” şi a Mariei Magdalena. Păzind „ora et labora”, maicile păstoresc oi din rasa Charmoise, produc şi comercializează dulceaţă şi cremă de nuci.

schitul „Sfânta Maria Egipteanca” („ermitage Sainte Marie du Désert”)

Ermitage Sainte Marie du Désert
Fort de la Repentance
Ile de Porquerolles, 83400, Hyères

Site: http://ermitage-repentance-porquerolles.com/

Pe lângă aceste trei metoace, în Franţa a mai luat fiinţă în ultimii ani şi un schit care depinde de monastére Saint Antoine-le-Grand. Fort de la Repentance, este o fortificaţie militară construită, între 1881–1886, pe insula Porquerolles. Fortul a fost părăsit în primul război mondial (1914) şi abandonat apoi de armata franceză în 1995. După optsprezece ani petrecuţi în mănăstirea Sfântului Antonie şi în ciuda bătrâneţilor sale, pater Seraphim Pyotte s’a decis să restaureze şi să dea altă utilitate acestei construcţii, din care a reuşit să izvodească un schit – lunde s’a şi retras la haesychia din 1996. Cum locul se potriveşte vieţii idioritmice, părintele Serafim a închinat mica biserică – pictată de acelaşi Yaroslav Dobrynin şi câţiva ucenici – sfintei Maria Egipteanca.

mănăstirea „Evangelismos” Ormylia

Iero Koininovio Evaggelismou This Theotokou
63071 Ormylia, Polygirou, Chalkidikis, Greece
Tel: 0030 23 71 04 12 78
Fax: 0030 23 71 04 17 03

De multe ori numit „poarta Athosului”, metocul Simonopetrei de la Ormylia a fost înfiinţat prin grija aceluiaşi vrednic egumen Emilianos Vafeidis, în 1974, dar a cunoscut o spectaculoasă înflorire în anii din urmă, devenind o mănăstire de elită în spaţiul elen. Situată nu departe de Polygiros, în extremitatea nordică a braţului Kassandrei, din peninsula Chalkidiki, mănăstirea Ormylia a fost zidită în stil clasic bizantin, pe un teren cumpărat de la mănăstirea Vatopaediou – aflat între localităţile Skala Ormilia şi Vathopedion. Cele peste 120 de maici care se nevoiesc după rânduiala athonită în mănăstirea cu hramul „Bunei Vestiri” de la Ormylia sunt în general licenţiate în diferite domenii şi provin din ţări diverse, multe din ele fiind, la origine, eterodoxe. Ceea ce le’a unit însă pe toate în acest loc binecuvântat a fost dragostea de Dumnezeu şi râvna pentru dreapta-credinţă.

Mănăstirea are şi ofundaţie care’i poartă numele şi care desfăşoară două tipuri de activităţi: Centrul pentru progres social, prevenţie şi cercetare medicală Panagia Philanthropini – care are o clinică de depistare a cancerului de col uterin şi de sân, laboratoare de cercetare, un centru de conferinţe şi o casă de oaspeţi pentru pacienţi. Până acum aproape 25.000 de paciente au beneficiat de aceste servicii, cu o rată de re-examinare de 90%. Celălalt centru al „Fundaţiei Ormylia” – Ormylia Art Diagnosis Center – desfăşoară, din 1996, activităţi de cercetare interdisciplinară cu aplicabilitate în artă şi monumente ale patrimoniului cultural – cu expertiză specifică în iconografia bizantină.

George Crasnean

Foto Arhiva blogului.
Textul a apărut initial in revista Lumea monahilor, nr. 72 şi 73.
Multumim autorului pentru ingaduinta de a prelua textul sau pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Filed under: Simonopetra, Studii Tagged: Elisei Simonopetritul, Emilianos Simonopetritul, George Crasnean, Neagoe Basarab, Ormylia, Placide Deseille, Sfântul Munte Athos, Simon Simonopetritul, Simonopetra