Nu ştiu nimic. Jurnalul athonit al lui Mihnea Măruță

Nu știu nimic.
Jurnal de la Athos (11-17 august 2008)

Luni, 11 august 2008

scris marţi

“Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Cred că ăsta e motivul pentru care am venit aici: să înţeleg diferenţa uriaşă între cum trăim noi şi cum ar trebui să o facem. Nu să ajungem precum călugării, că ne-ar fi imposibil, dar măcar o boabă de viaţă, o fărâmă de timp dac-am acorda zilnic adevăratei rugăciuni, dacă ne-ar preocupa şi sufletul nostru, mântuirea, nu numai gloria acestei lumi, atunci lucrurile ar sta cu totul altfel, de la îngăduinţa minoră, de fiecare clipă, până la raporturile dintre naţii şi pacea mondială.

Sună exagerat, dar oamenii de aici, puţini câţi sunt, ţin lumea să nu o ia razna de tot. Rugăciunile şi nevoinţa lor salvează şi prelungesc şansele noastre de a putea profita de plăcere, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de a-L găsi pe Dumnezeu pentru viaţa veşnică.

x

Vârful Athonului, cel mai înalt din Athos, văzut de pe vaporaşul pe care l-am luat din Ouranopolis

Se zice “să intri în Munte”. Nu să ajungi, nici să mergi, nici să te duci la…. Să intri. Aghion Oros. Muntele Sfânt. Şi dacă e sfânt, atunci “intri”, pentru că totul e o biserică. Grădina Maicii Domnului.

x

Prima uimire, din mersul vaporaşului care ne duce la Munte: norul care parcă mângâia, dar totodată se sprijinea, se bizuia pe vârful Athonului. Un nor alb, curat, care avea să rămână acolo până spre înserare.

Şi mi-am zis: oare voi putea urca până acolo? E o procesiune care va urca pe Athon de Schimbarea la Faţă. Cu mintea de azi, îmi pare aproape imposibil să mă imaginez acolo, sus. Pare prea sus.

x

Micul port Dafni

Orăşelul în care am acostat, Dafni, constă în câteva case. Vreo nouă-zece. Citisem că e un orăşel, dar de fapt e doar o piaţetă şi câteva clădiri. Oameni simpli pe terasa unui “restaurant”, un călugăr rus stând la masă cu un mirean care bea bere şi vorbeşte tare.

x

Drumul cu maşina pe Munte e o experienţă în sine. Are porţiuni foarte scurte de asfalt, lângă capitala Kareya, lângă Marea Lavră, lângă schitul românesc Prodromu. În rest, e drum de munte, macadam – cum se zice în limbajul raliurilor. Aici, miza raliului nu e viteza, nici timpii, ci să ajungi cu bine la destinaţie. Totul e pe buza prăpastiei, nu poţi s-o “calci”, mereu există primejdia să cazi.

x

Mănăstirea Iviron. Întemeiată de călugări georgieni, acaparată de greci. Mi se zice că grecii, de altfel, pun stăpânire pe orice schit sau mănăstire în care se pierde filonul etnic al vieţuitorilor şi întemeietorilor. Din cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte, doar trei mai sunt ne-greceşti: Zografu (bulgărească), Hilandar (sârbească) şi Sfântul Pantelimon (rusească).

La Iviron se face curăţenie, în curte s-au scos toate vasele cele sfinte, candele şi alte recipiente. Strălucesc. Sus, pe turla bisericii, e legat un drac negru, ca stareţul să nu uite.
Ni se deschide paraclisul în care se află icoana Maicii Domnului Portaitissa – Portăriţa, despre care se spune că a venit pe ape, la începuturile vieţii monahale pe Munte. Şi că, la finele vieţii monahale, când totul se va sfârşi, ea va rămâne ultima şi va pleca la fel, singură, pe ape. Frumos eschaton.

Ar crede omul de acasă aşa ceva?

Părintele care îngrijeşte paraclisul e cunoscut, îmi spune L., pentru răceala lui, pentru că e mai mult decât distant. Nouă ne deschide, din proprie iniţiativă, încăperea în care se ţin moaştele şi ne obligă blând să intrăm.
– E o minune, zice L..
– Avem noroc cu cel mic, răspund eu.
– Nu e noroc, e pentru tine.

Părintele îl cheamă pe copil într-un alt corp de clădire şi el se întoarce cu trei mici sticluţe cu mir de la icoana Portăriţei. Asta e bucuria.

Când ieşim din curtea mănăstirii, un călugăr mai tânăr şi un altul mai în vârstă stau de vorbă, aşezaţi. Mă aplec spre cel tânăr, pentru binecuvântare (“Evloghite…”), iar el îmi face semn, zâmbind, să i-o cer seniorului. Îngenunchez, sau dau să îngenunchez – totul se petrece într-o secundă, dar vârstnicul mă refuză scurt şi dur, într-o românească stâlcită: “Drumu’! Placă!”.

Prima lecţie: nu tulbura un călugăr, pentru că rişti să-l ispiteşti. (Ulterior aveam să aflu că nu poţi, că nu e bine să te duci pur şi simplu să ceri binecuvântarea unui călugăr care nu te cunoaşte şi că nu se sărută mâna decât călugărilor care sunt şi preoţi, deci duhovnici). Prea multă evlavie devine falsă? De unde-a ştiut că-s român? Ei vorbeau greceşte…

x

Întemeietorul primei mănăstiri – Marea Lavră, Sfântul Atanasie, s-a rugat Fecioarei Maria să îl ajute să găsească apă, pentru că monahii sufereau de lipsa ei.

Beau apă din izvorul Sfântului, pe care se zice că l-a descoperit lovind cu toiagul în stâncă, într-un loc pe care i-l indicase Maica Domnului. Lângă oglinda izvorului (sub care stau patru pietre sparte în cruce), călugării lasă periodic zeci de sticle goale de un sfert de litru, pentru eventualii pelerini care vor să-şi ia apă din izvorul cel sfânt.

La câţiva paşi se află un foişor cu masă şi băncuţe, unde se poate mânca. Pe unul dintre stâlpii de susţinere ai foişorului, un dulăpior de metal în care pelerinii lasă de-ale gurii, neperisabile. Poţi veni cu mâna goală, dar vei mânca şi vei bea apă. Dar din dar.

Intrarea în schitul românesc Prodromu

x

Prodromu. Schitul românesc din Sfântul Munte e o aşezare a liniştii. Vârful Athonului o face parcă şi mai calmă. Noi suntem aici, jos, nimic nu ne agresează, e pace şi muntele pare că o protejează.

x

Prima slujbă, de la 5 la 7 seara. E altfel decât într-o biserică din oraş. Mă tem să nu greşesc, să nu scot vreun sunet, să nu tulbur, mă tem să nu mă închin greşit, să nu atrag atenţia. Călugării cu părul şi bărbile albe mă înspăimântă într-un chip frumos. Când stau aşezaţi în strană, cu capetele plecate peste mâini, parcă toată rugăciunea e la ei. Mie, nouă, ne rămâne să ne luăm după ei, să încercăm. Când se ridică şi se duc pe rând să se închine la icoanele cele mari, când fac mătănii, devenim nişte intruşi.

Schitul Prodromu, văzut de jos, dinspre mare.

Ce înţelegem noi? Un bătrân care abia merge, dar care îşi pleacă fruntea la pământ de trei ori în faţa Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa, e peste minţile noastre de oameni lumeşti. El cum poate? Ce ştie? Cum a aflat? Şi noi?

x

Marţi, 12 august 2008

scris miercuri

Să te trezeşti la 3 noaptea e un chin. Mă culcasem pe la 10 şi, când am auzit toaca, tot mai aproape, tot mai des, tot mai insistent, apoi clopotul, răscolitor, mi s-a făcut ruşine. Voisem să mai dorm, să mai rămân în pat, să mă lupt cu bătaia din urechi până se stinge.
Dar m-am dus.

x

În biserică sunt aprinse doar candele, la principalele icoane, şi un singur bec, în strană, deasupra subţiraticei măsuţe de unde se citeşte. E un întuneric domolit, cuminţit şi dominat doar de vocea călugărului sau de cea a preotului, din altar. Se face priveghere, iar călugării se roagă pentru noi toţi. Sute de milioane de oameni care dorm sunt ţinuţi în viaţă de rugăciunile monahilor, care nu dorm. Aşa simt.

Abia acum încep să înţeleg. Ne-am trezi noi, oamenii lumii, în fiecare noapte, când e somnul mai dulce, să ne rugăm pentru semenii noştri? Să-i ţină Dumnezeu şi să-i ducă pe calea cea bună? Cât de des înălţăm slavă Preasfintei Fecioare? Nu ne-am ridica din pat noapte de noapte nici pentru o petrecere, darmite ca să priveghem, să ne rugăm, să batem mătănii…

Iar ce mă înspăimântă şi mă cutremură mai mult e că se vede că ei nu o fac din vârful buzelor. Citesc din cărţile lor sfinte cu toată însufleţirea, cântă din toată inima imnuri de slavă, nu le e somn, sau nu lasă să se vadă, nu e doar o formalitate, e un ritual trăit, o bucurie, o participare totală.

Iar eu abia aştept să mă mai aşez, să pot pune puţin capul pe braţ, să-mi fie mai uşor. Căci după priveghere urmează liturghia, unde vine toată suflarea obştii (mai puţin cei de la bucătărie, cred). Şi uite-aşa se face 7 şi jumătate şi nu vreau decât să dorm.
Dar mai întâi e masa de dimineaţă.

Peştera Sfântului Atanasie se află la vreo 15 minute de mers pe jos de schitul Prodromu

x

Peştera Sfântului Atanasie e săpată într-un perete de stâncă vertical, care străjuieşte un mic golf cu apă verde-albăstruie, aşa cum nu credeam că poate să fie marea. Turcoaz închis, bleumarin de smarald, verde azuriu.

Se coboară pe zeci de trepte abrupte până pe la jumătatea peretului. În faţa peşterii sunt construite mici clădiri din lemn, probabil şi un paraclis printre ele, dar închise. În grotă e, totuşi, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul – suficient pentru pelerinii care vor să se închine.

În inima muntelui, privind, când şi când, nesfârşitul mării, se nevoia un om. Împrejur, numai piatră şi vegetaţie neprietenoasă, prăpastie şi preaînalt.

x

“Cel ce vrea să conducă oameni trebuie, mai întâi, să se conducă pe sine”, mi-a spus părintele I., duhovnicul schitului Prodromu. E foarte scund, trecut de 80 de ani, cu sprâncene stufoase şi barbă albă-albă. Are o căutătură înfricoşătoare – mă temeam aseară, luni, să deschid gura; brusc nu mai ştiam ce să-l întreb, nu mai voiam nimic, doar să-mi spună el ceva, fără să mă mai chinuiesc.

Mi-era ciudă pe mine, mi se blocase mintea, toate problemele mele îmi păreau ridicole să i le explic. M-a lăsat să-l însoţesc într-o plimbare până la zidul dinspre mare şi tăceam stingher secunde întregi. Respira greu, mai degrabă hârâia, şi mă simţeam un străin care nu ştie nimic şi nici n-are cum să întrebe.

M-am eliberat când a intrat în vorbă cu monahii care îngrijeau grădina – am îngenuncheat să mă binecuvânteze cu gândul că discuţia lor despre recolta de ceapă e mai importantă, măcar are un rost.

Zidul dinspre mare de la Prodromu şi via schitului, protejată cu plasă de sârmă din cauza mistreţilor

x

După-amiază, ne-a îngăduit să ne primească un pustnic, părintele P.. Grec.

Trăieşte în aşa-numita pustie a Viglei, între schitul Prodromu şi mare. Pustia e, de fapt, un hăţiş verde tipic grecesc, pe care nu-l poţi străbate fără să fii sfâşiat de crengi şi de spini, un păienjeniş de arbori pitici şi agresivi. Nici la părintele P. nu poţi ajunge decât dacă ştii cărările.

x

Miercuri, 13 august 2008

scris joi

„Pustia” Viglei. În depărtare, Marea Lavră, cea mai importantă mănăstire în ierarhia Muntelui, de care aparţine şi schitul românesc Prodromu

Aseară a fost lăsatul secului, aici se ţine calendarul vechi, cel adevărat. Nu bănuiam, înainte de a veni, amploarea dezbaterii privind calendarul şi întreaga istorie a disputelor pe această temă din cadrul Bisericii Răsăritene, dispute care par la fel de actuale şi după mai bine de 80 de ani de când câteva state cu populaţie majoritar ortodoxă au cedat presiunilor laice ale modernităţii.

Azi-noapte, la slujbă, a fost mai frumos decât ieri. Mă cutremură imaginea unui călugăr simplu, care în timpul zilei se ocupă de treburi gospodăreşti (avea să mă pună la tocat pesmet), şi care a stat vreo două ore nemişcat, în genunchi, cu faţa îngropată în bezna scaunului său din strană. Rugându-se. Asta după ce, înainte, timp de o oră, la lumina mică a unei lumânărele, îi pomenise pe toţi cei trecuţi în nişte foicele de aceeaşi dimensiune, un sfert de pagină A4. Am tras cu ochiul, nu m-am putut abţine – avea zeci de pomelnice, fiecare cu data scrisă deasupra şiragului de nume, vii şi adormiţi.

Departe, în ţară sau unde-or fi trăind, acei oameni nu ştiu, nici nu bănuiesc, habar n-au sau au uitat complet că cineva se roagă în fiecare noapte pentru ei şi pentru morţii lor.
Nu ştim nimic.

Biserica schitului românesc Prodromu

x

După ce-am tocat pesmet (am făcut vreo două castronaşe din pâine uscată – nimic nu se aruncă pur şi simplu), m-a chemat la bucătărie, să-l ajut, unul dintre călugării care pun masa; îşi zdrobise o unghie de la picior – degetul mare, şi nu se mai putea mişca la fel de iute. M-am bucurat să-i pot oferi pansament adus de-acasă.

Am pus farfuriile pline la mese, mai întâi pe cele cu o porţie sănătoasă de rivit (un fel de năut, despre care-am fost convins că e fasole), apoi, alături, pe cele cu compot, că bun e un “dulce” la “felul doi”.

La finalul mesei, m-a lăsat să-l ajut din nou, şi-am golit farfuriile într-o găleată (pe cele neatinse – nu, că nu ştii cine mai vine, întârziat, la trapeză), am strâns toată pâinea de pe mese (cu tot cu bucăţelele începute), iar apoi am adunat firimiturile într-o tăviţă, cu un burete mare păstrat special în acest scop.

Fereastra uneia dintre camerele destinate pelerinilor

Încep să înţeleg: mă bucuram că fac ceva cu adevărat folositor, că se vede munca de pe urma mea, că se va mânca din nou la o masă curată.

Totul e bine rostuit, fiecare lucru e util, nu arunca degeaba.

x

Noaptea, la 3, când bate clopotul pentru adunarea la slujbă, din pustie se aud şacalii urlând şi râzând ca hienele. Se stinge bătaia clopotului, tac şi ei. E înfiorător.

Călugărul de la trapeză mi-a spus că mâncarea care se adună de pe mese, cea rămasă, care deseori e cel puţin jumătate din câtă s-a preparat, li se duce şacalilor. Şacalilor.

x

Părintele N., la care mergem pentru a doua oară, a fost stareţ la un alt schit. Acum are vreo 75 de ani şi ne mărturiseşte că vocea i s-a împuţinat şi nu mai are putere să cânte la strană.

Are grijă de toate vietăţile din curte, mai puţin de pisici (“Ia să-ţi dau!”, îi strigă uneia care îndrăzneşte să se apropie). Are două găleţi pline cu apă lângă şopronul unde repară şi vopseşte încălţăminte veche. Cam din 5 în 5 minute, vine câte o viespe uriaşă, se aşază pe marginea găleţii şi bea apă liniştită, preţ de câteva secunde. Viespile ştiu că acolo e apă, pentru că vin direct, cu ţintă precisă, şi apoi zboară fără să bâzâie oamenii. “Ai văzut cum a băut?”, ne întreabă, vesel, părintele N…

În grădină la Prodromu. Pomii din imagine se numesc lutuşi; fructele lor dulci par o combinaţie de mere cu piersici

x

L. îmi povesteşte că, odată, l-a întrebat pe părintele N. dacă l-a cunoscut pe un alt monah athonit. “Da, ne-am întâlnit de vreo două ori”, i-a zis. “Şi cum de-l mai ţineţi minte?”. “Păi îl pomenesc în rugăciunile mele. Îi pomenesc pe toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă”.

x

Unde suntem noi faţă de aceşti oameni? Câtă prăpastie e între o minte care caută să se răzbune sau să întindă capcane şi un suflet care se roagă pentru toţi cei pe care i-a întâlnit vreodată?

x

Joi, 14 august 2008

scris sâmbătă

Nu m-am mai dus la slujbă de la 3, doar de la 5 dimineaţa. Au venit câţiva studenţi la Teologie şi îi găsesc cântând în strana stângă. Părintele M. – ecleziarhul schitului, cel care păzeşte respectarea tuturor canoanelor în biserică -, care de obicei e aproape invizibil, acum e mereu prin preajma lor, îi corectează, le arată ce să cânte, le mai dă tonul.

Părintele M. e cel mai fascinant călugăr din întreg schitul Prodromu. Are o prezenţă cu totul hieratică, însă, spre deosebire de părintele N., care zâmbeşte şi i se luminează chipul, ecleziarhul e tipul necruţător; mi-e ruşine şi teamă să ridic privirea spre el.

Trecut de 80 de ani (Părintele M a răposat în 2014, n. edit.), e longilin, păşeşte încet şi moale, nimic nu e greu în mersul său. Are ochi albaştri, o barbă albă şi lungă – perfectă – şi nu vorbeşte aproape cu nimeni. “Nici cu noi nu prea comunică”, îmi dezvăluie părintele care m-a pus să fac pesmet. De vizitatori-pelerini, părintele M. nu se apropie decât, eventual, pentru a le arăta unde să se mute, dacă stau cumva într-un loc de unde încurcă derularea slujbei.

Te zdrobeşte cu privirea aceea limpede şi lipsită de orice ezitare. Nu e încruntat, e necruţător şi senin.

Părintele M., în faţa iconostasului. În stânga, icoana Maicii Domnului Prodromiţa

x

Când îl vezi pe stareţul de la Prodromu, părintele P., făcând mătănii (metanii) la 93 de ani (Părintele Stareț P. a răposat în 2011, n. edit.), deşi abia se mişcă, înţelegi încă un pic cât de departe eşti. Merge ajutat de un toiag, ridicându-şi doar puţin tălpile de la pământ, are o voce pierită şi subţiată – monahii spun că trebuie să fie foarte atenţi să înţeleagă ce zice -, dar e nelipsit de la slujbe şi de la trapeză.

Spondiloza (?) şi reumatismul (?) l-au adus de nu-şi mai poate ridica drept capul, aşa că e mereu cu el plecat, privind în jos, ca şi cum Dumnezeu a vrut să-l smerească până la moarte.

x

Ideea că de la masă e bine să pleci înainte să te saturi e confirmată aici: nimeni nu începe să mănânce până nu bate stareţul cu ciocănelul într-un mic obiect care ţingăleşte şi până nu se spune o rugăciune, dar toţi trebuie să se ridice când acelaşi părinte stareţ ţingăleşte finalul. Dacă e prânzul, sunt două feluri, însă pe al doilea nu apuci să-l termini decât dacă mănânci foarte repede. Cred că totul durează 12-15 minute. Nu-i nimic, mai mănânci mâine.

x

Ordine şi curăţenie. Pe dinăuntru şi pe dinafară. Muncă şi rugăciune. Aşa ar trebui să trăim.

x

Mi-am dat seama că monahii sunt bărbaţi cu adevărat compleţi. Toţi ştiu şi practică măcar un tip de muncă fizică, toţi ştiu şi practică cele trebuincioase sufletului.

Şi iar: nu ştiu nimic. Habar n-am să-mi folosesc mâinile să ţin o grădină sau să cioplesc sau să strunjesc sau să zidesc sau să repar pantofi sau să croiesc haine sau să pictez icoane. Ştiu doar să citesc şi, mai puţin, să scriu. Priceput, de fapt, nu sunt decât la citit, care înseamnă singurătate şi închidere: nu rămâne nimic trainic de pe urma mea.

Mi-ar plăcea să-mi ridic singur o casă, dar probabil n-o voi face niciodată. De lene. Pur şi simplu.

Detaliu al unei clădiri de chilii. Bucăţile de fier în formă de „x” sau de 8 sunt capetele unor drugi care străbat construcţia pe toată lăţimea, la fiecare etaj. Pentru că interiorul este complet din lemn, acei drugi uriaşi “strâng” clădirea, să nu se prăbuşească în caz de furtună sau viscol

x

Am făcut greşeala pe care cred că o fac mulţi când ajung la vreo mănăstire: să-i judec pe monahi după aparenţe. În primul rând, să-i judec. Asta n-ar trebui să facem cu nimeni.

Când l-am văzut, în prima zi, pe părintele P. în straturile de ceapă, murdar pe haine, ars de soare, cu praf în barbă – mi-am zis că o fi unul dintre cei simpli, un călugăr de rang inferior (de parcă ar exista aşa ceva), un ţăran şi cam atât.

În fapt, e unul dintre puţinii preoţi-călugări (ieromonahi), iar în biserică are o forţă covârşitoare, dublată de o umilinţă neprefăcută. Când iese din altar şi rosteşte, înclinându-se spre icoana Mântuitorului, “Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru”, te-ai înrola pe loc alături de el şi l-ai acoperi cu trupul tău dacă şuieră obuzele.

Spre seară, joi, l-am văzut din nou în grădină, stropea proaspetele răsaduri de varză, pusă în locul cepei. Avea călcâiele tăiate-tăiate şi bătucite. Şi faţa roşie, arsă de soare, şi praf în barbă. Un ţăran adevărat, care îşi lucrează ogorul şi se roagă cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi dăruire.

x

Am adus de acasă trei bricege, unul mai mare, două mici, să le dăruiesc pe aici. Şi, când am aflat că e ultima seară la Prodromu (am decis să nu rămân mai mult, pentru a nu încălca regulile), am simţit să-i las briceagul cel mare părintelui N., cel care se bucură că viespile uriaşe vin să bea apă.

Sfială apăsătoare, ruşine stânjenitoare, nepricepere împiedicată – cam aşa m-am purtat când i-am zis că vreau să-i dau obiectul. A protestat cuminte, că mai are unul asemănător, s-a îngrijorat că eu voi rămâne fără, s-a bucurat pe rând de fiecare ustensilă, pe măsură ce le desfăcea din trunchiul briceagului (“Al meu n-are de-asta…”), a încercat să mi-l dea înapoi, i-am zis să-l dăruiască altui părinte, numai să-l păstreze, iar la final, când era clar că-l acceptase, m-a lovit: “Să nu vă pară rău după el…”.

Nu-mi părea, dimpotrivă, i-aş fi dăruit ceva mult mai important dacă aş fi avut (deşi ştiu că n-ar fi primit), însă m-am trezit tresărind la gândul – “Pentru câte dintre lucrurile pe care le dăruim nu ne pare rău?”. Câte cadouri facem din inimă, simţind că i-ar aduce mulţumire celuilalt, şi câte din obligaţie? Cât de des dăruim fără motiv, fără o ocazie anume, şi cât de des dăruim ceva care ne e drag şi de care nu ne-am despărţi? Dar dacă, atunci când nouă ni se fac cadouri, am refuza ce ne prisoseşte?

x

Prima icoană de la Prodromu, cea care dă şi hramul schitului, e una a Sfântului Ioan Botezătorul. Se zice că e singura din lume în care Înaintemergătorul (Prodromos) Domnului e încruntat. Şi e încruntat, nu glumă. Are o căutătură războinică, departe de pacea şi blândeţea obişnuite pe chipul sfinţilor.

Legenda spune că, în 1821, după izbucnirea revoluţiei din Grecia, turcii au luat cu asalt Sfântul Munte, să-l jefuiască. Au ucis călugări, au incendiat mănăstiri, au furat podoabe sfinte. Se zice că, atunci, 5000 din cei 6000 de monahi care vieţuiau aici au ieşit din Munte şi au pus mâna pe sabie.

Când soldaţii turci au intrat în paraclisul în care se află icoana, Sfântul s-a încruntat. Speriaţi, au început să tragă spre ea, însă gloanţele au ricoşat şi i-au ucis pe câţiva dintre ei. Cei rămaşi au luat-o la goană şi icoana a rămas nevătămată, şi încruntată, până în ziua de azi.

Sursa foto: nistea.com

Mă gândesc că a crede înseamnă, între altele, a nu tăgădui asemenea istorii. Un om laic nu se poate împăca, refuză posibilitatea ca o icoană să verse lacrimi, să izvorască mir, să vindece boli sau să se încrunte. Pentru el, realul e limitat de propria experienţă, iar ce e dincolo e imposibil. Aşa cum bunicul nu credea că oamenii au ajuns pe Lună (poate avea dreptate :)), tot la fel ateul nu poate să lase de la el, nici măcar în planul posibilului, şansa unor minuni de a fi minuni.

Ăsta e unul dintre motivele pentru care se pierd oamenii, în sens soteriologic: le e teamă să-şi mai modifice şina, să-şi refacă traseul potenţial, nu pot concepe să arunce la coş tot ce-au trăit până la un moment dat, chiar şi în cazul unor indicii convingătoare că drumul a fost greşit, că alta e calea bună şi că nimic nu e pierdut.

Să te scuturi de tot ce-ai fost, de tine cel de până atunci, de tot sinele tău ce părea bine conturat, să te scuturi cum se scutură câinele după baie, să rişti oprobriul public, să faci o mutare care nu făcea parte din strategia personală, ba chiar să renunţi la orice strategie, sau măcar să-ţi iei un răgaz pentru a te redefini, sau cel puţin să opreşti tot zgomotul dimprejur şi să fii doar tu, să spui o rugăciune şi să ai încredere că va fi ascultată.

x

Un fluture cu aripile zugrăvite în oranj, maro şi galben s-a prins în plasa care acoperă via. Se tot zbate încercând să zboare în sus, mereu în sus. Nu ştie că scăparea e în jos, trebuie doar să coboare până la marginea plasei şi apoi e liber din nou. Nu ştie.

x

Când eşti pe drumul cel bun şi mergi cu inima curată, Dumnezeu te încearcă, iar când ţi-e cel mai greu, când rişti să deznădăjduieşti, te ajută să-ţi recapeţi încrederea. Aşa s-a întâmplat după ce am intrat în Grecia la miezul nopţii şi, fără hartă, am luat-o prin sate, pe unde ni se părea că sună mai bine, încercând s-o ţinem spre sud-est. Şi toate benzinăriile erau închise şi nu mai apărea nici măcar un motel, şi mă temeam că vom rămâne la marginea şoselei până la ziuă şi nu mai ştiam dacă să ne întoarcem sau să o ţinem tot înainte şi mă uitam din 10 în 10 secunde la liniuţa de la benzină; dar după vreo trei ore, când îngrijorarea risca să se transforme în disperare, am ajuns la mare, am găsit hotel, ne-a primit, am dormit după vreo 12 ore de condus fără întrerupere, iar dimineaţă, pompa era la un kilometru. Tot înainte.

x

În timp ce scriu, un fluture. O fi acelaşi? Seamănă. E la fel de mare şi de frumos. O fi scăpat?

x

La Athos, răspunsurile vin. Buclele se închid, sensul apare negreşit. Răbdare.

x

Vineri, 15 august 2008

scris sâmbătă

Răsărit la Marea Lavră

Plecăm de la Prodromu dis-de-dimineaţă cu un microbuz şi ne dăm jos după scurt timp, la Marea Lavră – prima mănăstire fondată pe Sfântul Munte, la 963, de către Sfântul Atanasie. Aici sunt moaştele lui, într-o absidă din stânga bisericii mănăstirii. E ora liturghiei, prin curte nu e nimeni, şi mă simt străin; nicăieri nu e ca printre ai tăi.

Primul călugăr care apare la arhondaric (pavilionul destinat pelerinilor) ne ceartă că ne-am pus rucsacii lângă un ghiveci cu busuioc. “Nu e destul loc?”, ne întreabă.

Ne traduce un român stabilit în Grecia, care a coborât deodată cu noi şi care vine în Munte cu speranţa că-şi va recâştiga soţia. L-a părăsit, iar el se ştie vinovat; recunoaşte că uneori îl apucă pandaliile şi bea până dimineaţă, apoi se întoarce acasă şi-i pare rău, dar e convins că nişte femei rele i-au făcut magie neagră. Scoate din bagaj nişte haine – probabil ale soţiei – şi şterge cu ele placa de sticlă care acoperă moaştele Sfântului Atanasie. Cu o seară înainte, făcuse la fel, cu aceleaşi haine, şi la Prodromu, numai că, acolo, preotul i le atinsese cu adevărat de moaştele care se scot după vecernie, pentru pelerini.

Imagine din curtea Marii Lavre

Grecii îşi iau revanşa pentru răceala de dimineaţă şi, după liturghie, ne servesc la arhondaric cu tzipuro (un fel de grappa), cafea (bună) şi şerbet cu apă. (Aşa e tradiţia, ca pelerinii să fie omeniţi când păşesc pentru prima dată într-o mănăstire). Apoi, grecul de la arhondaric, care nu poartă sutană, dar pare călugăr după barbă şi părul prins la ceafă, rezolvă şi cu vaporaşul care ne va duce la Vatopedu.

x

Ce diferenţă între trapeza de la Marea Lavră – foarte înaltă, adâncă şi cu două intrânduri laterale, ca două strane, cu mese masive din piatră şi bănci aşijderea – şi trapeza de-a dreptul intimă de la Prodromu – joasă, cu doar patru mese lungi, de lemn, pentru maximum 60-70 de persoane…

Chiparosul Sfântului Atanasie, aflat în faţa intrării în trapeză, are peste o mie de ani

La Lavră încape un regiment, iar interiorul e înfricoşător, cu Judecata de Apoi, draci şi cazane de smoală pictate pe zidul de la ieşire. La Prodromu e simplu: icoane şi o frescă mare, Maica Domnului cu Pruncul, pe care monahii o sărută înainte să iasă.

Nu-mi place Lavra, Doamne, iartă-mă. Poate şi din cauza aşteptărilor mele prea mari, poate pentru că nu e ca la noi, la români.

x

Kyrie Eleison.

x

O buclă închisă: pe drumul dintre Prodromu şi Lavră, a apărut de nicăieri, din pustie, un părinte pe care aflu că-l cheamă H.. E pustnic şi se zice că e unul dintre cei îmbunătăţiţi. E român. Când urcă în microbuz, mă uimeşte cât e de tânăr pentru un pustnic (ce prejudecată!) – nu-i dau mai mult de 50 de ani. E luminos, zâmbeşte reţinut şi barba lui mai are ani mulţi până să-i albească de tot. Acum e colilie, lungă şi încă prinsă între tinereţe şi serenitate.

Seara, când stăteam pe terasa chiliei Sfântului Ipatie, părintele H. avea să apară printre măslini, cu acelaşi rucsac în spinare. Prilej de fericire pentru N. – fostul ziarist care de un an şi mai bine lucrează aici la o carte de interviuri cu părintele Dionisie, un călugăr român trecut la cele veşnice la peste 90 de ani, considerat ultimul mare duhovnic din Sfântul Munte. N. a avut răbdare luni întregi şi ziua a venit – va putea să-l întrebe pe părintele H. ce vrea să-l întrebe. Vor sta de vorbă, i-a promis. Îi strălucesc ochii.

Ce şanse erau să ne întâlnim de două ori în aceeaşi zi, la zeci de kilometri distanţă, cu un pustnic care nu se arată aproape nimănui? Şi să mai şi înnoptăm sub acelaşi acoperiş?

x

O poartă de lemn stă să se prăbuşească lângă zidul de piatră care ascunde şi apără golfuleţul arsanalei (arsana = micul port al unei mănăstiri). Alături de poartă, două vedete rapide pe care scrie mare – Honda – îşi aşteaptă călătoriile. Peste un mileniu de viaţă de piatră au descins şi s-au aşezat  produsele şi brandurile post-modernităţii. Telefoane mobile, maşini 4×4, centrale eoliene, generatoare de curent, macarale uriaşe, computere şi altele asemenea.

E o bătălie acută între nevoia de a respinge tehnica, pentru a păstra liniştea din Munte, de-o parte, şi, de cealaltă parte, investiţiile de milioane de euro în restaurare, consolidare şi extindere, dublate de presiunea pelerinilor – tot mai mulţi, tot mai “turistici” – care vor să-şi încarce telefoanele, să aibă duş şi lumină, să ajungă repede dintr-un loc în altul. Se vorbeşte chiar de proiectul unui teleferic până sus, pe vârful Athonului, unde acum se ajunge după o zi istovitoare, prin căldură sufocantă. De asfaltat, cu siguranţă se vor asfalta toate drumurile – pe care acum, în general, abia dacă poţi să bagi într-a doua.

Va creşte, probabil, numărul chiliilor, mici căsuţe pierdute printre copaci, pe teritoriul şacalilor şi al porcilor mistreţi. Simultan cu asaltul tehnologiei, tot mai mulţi monahi vor alege pustia, vor încerca să salveze ce-a mai rămas de salvat din liniştea lor şi a acestei lumi care se îngroapă în betoane şi se nevrozează celulă cu celulă, celular cu celular.

x

Mi l-am deschis preţ de vreo două ore – nu o mai făcusem de la sosire, de luni. Şi atunci m-ai sunat – la Athos, totul capătă sens – şi plângeai şi mi s-a umplut inima de bucurie caldă şi eram atât de împăcat că exişti şi atunci aş fi vrut să-ţi spun cât de te iubesc te iubesc.

Coboram spre arsana şi punga pe care o ţineam în mâini s-a spart când îmi spuneai cât de greu îi e Mariei fără mine. Şi din pungă a căzut un borcan plin cu miere, în mijlocul drumului. O pată de soare dulce în miezul căldurii, lângă marea cea verde, uimitor de verde. Aşa a fost.

x

Se petrec atâtea într-o singură zi, aici, dacă eşti atent la sufletul tău… Mi-ar trebui un caiet pentru fiecare zi, să descriu oamenii, vorbele, îmbinările, sensurile şi înţelegerea mea asupra tuturor acestora.

Cănile cu apă pe care le beau, spre exemplu. Ce poate fi deosebit într-o cană cu apă? Nu e setea ta, nici răcoarea ei, ci cuminţenia de a o bea la timp, gândindu-te la ea, oprindu-te să respiri întretăiat, nelăsând nici o picătură, oprindu-te.

x

De pe mare, din mersul vaporaşului, mănăstirea Iviron (Iviru) e fascinantă, cu zidurile ei preaînalte, cu turlele ei dese, cu forţa pe care o respiră. Nu mă pot abţine să nu mă duc cu gândul la “The Lord of the Rings” – ce să-i faci, suntem produsele a ceea ce vedem în filme, în loc să fim opera a ceea ce ne aşteaptă în inimile noastre.

Însă Iviru există, pe când cetatea asediată de orci e doar o plăsmuire. Mi-e dor de curtea interioară de la Iviru, pe care am străbătut-o în prima zi, ca într-un basm. Orice sentiment e inexpugnabil. Cetăţile oamenilor, nu.

x

scris duminică

Chilii în zidul dinspre livadă al Mănăstirii Vatopedu

Ajungem cu vaporaşul la Vatopedu, unde, la fel ca la Marea Lavră, macaralele întrec zidurile semeţe ale mănăstirii. Ne aşteaptă N., care e în Munte de peste un an, şi ne conduce la chilia Sfântului Ipatie – un drum de vreo 40 de minute prin pădure, primul drum pe care-l fac ca un adevărat pelerin, cu rucsacul în spate şi toiagul în mâna stângă.

Ajungem transpiraţi la chilie – în fapt o casă care are curte interioară, camere, terasă, vie, grădină, acareturi. În casă e încorporată şi o mică bisericuţă, cu altar şi strane, unde se ţin slujbe în mod regulat, dimineaţa (de la 4) şi seara, zilnic.

Chilia e aşezată între dealuri, de jur împrejur e numai pădure. Aici e liniştea cea adevărată a Muntelui. Nu se aud nici freze, nici drujbe, nici tractoare – ca la marile mănăstiri. E drept, chilia are propriul generator, însă, în general, singurul zgomot, ca în alte locuri din Grecia, e cel făcut de o insectă care-şi freacă picioarele într-un ritm constant, cât e ziulica de lungă – ca şi cum ar pili gratiile unei celule, să poată evada.

Prin pădure, de la Vatopedu spre chilia Sfântului Ipatie

N. îmi spune că insecta se numeşte zizikia (de fapt, e vorba de cicada sau tzitzika), e urâtă, translucidă, cu aripi mari, şi “pileşte” gratiile liniştii până la moarte, când îi explodează corpul. Marea evadare.

Suntem aşezaţi direct la masă, îmbelşugată şi simplă totodată – ca la toate mănăstirile, cu rivit, vinete făcute fără ulei şi orez. Unul dintre cei trei ieşeni studenţi la Teologie care stau aici de 7 săptămâni, să ajute la muncă (câştigă 30 de euro pe zi), citeşte din “Vieţile Sfinţilor” sau din “Vieţile marilor duhovnici români”, scrise de părintele Cleopa. Va mânca după noi.

x

Pentru mine, om venit din lume, care ţin de calendarul nou, azi e Sântămăria Mare – sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Mi-e dor de Măriile mele de acasă şi îi mulţumesc Preasfintei Fecioare că pot să mă rog pentru ele aici, în Grădina sa.

Şi minunea se produce: la vecernie, nici nu mă dezmeticesc bine în bisericuţă şi N. mă întreabă dacă nu vreau să citesc eu cele câteva pagini din Canonul Maicii Domnului.

Şi uite-aşa, de Sântămărie, citesc pentru prima oară în viaţă un text sfânt într-o biserică, şi chiar Canonul Maicii Domnului, şi chiar aici, în binecuvântata ei Grădină, eu, tatăl a trei fete cărora le-am pus şi câte-un nume să se poată închina Mariei.

Mulţumesc, Preasfântă Fecioară.

x

Acasă le-aş fi spus coincidenţe, aici aş vrea să le găsesc un alt cuvânt, însă îmi dau seama că ar fi greşit. De fapt, ăsta e firescul: dacă te rogi, dacă nu te gândeşti la rele, dacă urmezi un ritm de viaţă aşezat – rugăciune, masă, odihnă, muncă, masă, odihnă, muncă, rugăciune, masă, odihnă – şi iar şi iarăşi, tot aşa, noapte de noapte şi zi după zi, dacă sari imediat în ajutorul celuilalt sau, şi mai bine, te oferi fără să ţi-l ceară, dacă eşti atent la gândurile tale şi nu te laşi purtat de vise diurne şi nici de fantasme care n-au legătură cu mântuirea, atunci, dacă toate acestea te străduieşti să le respecţi şi să devină parte din tine, atunci coincidenţele nu mai sunt coincidenţe, bucuriile sunt daruri obişnuite, te linişteşti şi vrei binele tuturor.

Liniştea

x

Sâmbătă, 16 august 2008

scris duminică

N-am putut dormi azi-noapte (prima noapte la chilie), m-am tot frichinit şi până la urmă am ieşit pe terasă. M-am întins pe spate pe o băncuţă şi am ascultat:
cine sunt mai puternici?, greierii sau gândurile mele?, cine luminează mai misterios, stelele sau rugăciunile tăcute?, cine te înfricoşează mai tare, grohăitul mistreţilor sau primejdia abia intuită?, văd umbre negre printre măslini, nu mă mai uit la ele, nici copacii nu mai foşnesc, mă uit iar la ele, par că s-au mişcat, or fi porcii?, or fi spaimele mele?, nu e nimeni altcineva, toţi dorm, pâlpâie o singură flăcăruie la candelă, da, ştiu unde mă aflu, dar parcă nu sunt aici, sunt şi acasă, sunt şi pe drum, trebuie să mă întorc, trebuie să scap de umbrele dintre măslini, să ascult doar greierii, ba chiar nici pe ei, să aud doar ce-mi spun eu mie, să fie lumină chiar dacă închid ochii, sunt singur şi împăcat în muntele care mă înconjoară, e linişte.

x

Ţing! Ţing! Ţing! E a treia utrenie la care particip, după cele două de la Prodromu, suntem doar vreo şapte persoane în bisericuţa nu mai mare decât o sufragerie, şi mă lupt, fără izbândă, cu momelile somnului. Încerc să nu aţipesc, încerc să ascult ce se citeşte sau să-mi ţin trează mintea cu propria rugăciune. Degeaba.

Trebuie să stau în picioare, dar aşa e şi mai greu, gândul cel ispititor vine încontinuu şi dă târcoale – “Aşază-te… Ce bine e să-ţi poţi odihni picioarele… Poţi să te rogi şi de jos, stând pe scaun… Hai, aşază-te…”.

Şi nu mă trezeşte decât murmurul constant al aceleiaşi rugăciuni spuse neîncetat, de sute de ori, pe care tinerii studenţi o preiau de la unul la altul, odată cu şiragul de mătănii socotitoare – “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

Străbate bezna, e un flux care te înfioară şi căruia vrei să i te alături, să te poarte şi să te liniştească trezindu-te….

x

Le mărturisesc lui L. şi lui N. că am obosit, că am început să mă gândesc tot mai des acasă, că nu vreau ca şederea aici să-mi devină o povară, că mi-aş dori să se “sedimenteze” ce-am strâns. Şi ei mă înţeleg – e normal să rezişti cam 7 zile la prima venire în Munte. E normal că am fost încercat cu somnul la utrenie, sunt şi eu om, toţi aţipim la slujbă când şi când, nu-ţi mai fă griji.

Le sunt recunoscător şi mă tot mir cum a rezistat N. aici şi cum va continua să reziste, pentru că mai are mult de lucru. “Am venit pregătit, îmi răspunde, nu era prima oară, stătusem o dată 2 luni la Athos, iar acasă intrasem deja într-o viaţă duhovnicească – mergeam la slujbe, nu mă deranja singurătatea şi, în plus, aveam un stil de viaţă nocturn. Şi n-am nici familie, ca tine, aşa că e normal să-ţi fie dor”.

Da, mi-e dor să le strâng în braţe. N-aş putea trăi aici. Vreau să folosesc ce-am aflat, dar acasă.

x

Biserica mănăstirii Vatopedu. Foto: cutsinger.net

Vecernie la mănăstirea Vatopedu, sau Vatopedi – cum îi zic grecii. Totul e fastuos şi impunător, biserica e plină de aur, icoanele sunt unice şi impresionante, călugării – mulţi şi distanţi. (Iar încep să-i judec…)

Pentru că nu le înţeleg limba, mă simt mai degrabă turist decât închinător. De altfel, după slujbă şi după copioasa masa de la trapeză (mâncare de fasole verde cu cartofi şi morcovi, castraveţi pentru însoţire, pepene galben şi încă un fruct necunoscut, a cărui coajă cu smocuri de ţepi negri trebuie s-o dai jos pentru a te bucura de miezul dulce), noi, pelerinii, suntem împărţiţi în două, grupul elen şi cel al străinilor care înţeleg engleză, şi câte un monah ne descrie principalele “atracţii” ale mănăstirii, ne spune puţină istorie şi ne arată câteva dintre mozaicurile seculare şi dintre icoanele făcătoare de minuni. Vatopedi e, poate, cea mai bogată dintre mănăstirile athonite, dar şi cea mai deschisă spre înnoire şi turism. Prinţul Charles are aici un apartament şi se zice că petrece o săptămână aproape în fiecare an.

Îmi place istoria monahului care făcea curăţenie prin biserică şi întârzia mereu la trapeză, până într-o zi, când fratele de la bucătărie n-a mai vrut să-i dea de mâncare, să se înveţe minte şi să rabde până dimineaţă dacă nu se disciplinează şi nu vine deodată cu obştea. Şi omul s-a dus şi-a înfipt un cuţit în obrazul Fecioarei, într-una din icoanele aflate la intrarea în biserică. Se zice că ar fi spus, cuprins de furie: “Eu fac curăţenie în toată biserica zi de zi şi tu nu-mi dai un blid de mâncare…“

Din obrazul rănit al Fecioarei a ţâşnit sânge cald – icoana păstrează o urmă roşie, o cicatrice sfântă -, monahul s-a înspăimântat şi, drept pedeapsă, s-a încuiat pe sine, pentru următorii 3 ani, într-un soi de dulap îngust, exact cât încape un om, aşezat chiar în faţa icoanei. Acolo primea mâncare şi se ruga şi-şi cerea iertare cu lacrimi icoanei de care-l despărţea doar peretele de sticlă al dulapului, şi încă un pas.

După 3 ani, Fecioara i s-ar fi arătat stareţului, zicând că l-a iertat pe nelegiuit, că poate să-şi părăsească supliciul, însă mâna lui cea dreaptă, cea cu care ridicase cuţitul asupra Ei, va merge în iad. După tradiţia mănăstirii, osemintele monahului au fost dezgropate la 3 ani de la moartea sa – petrecută mult după acea minune; oasele erau ca ale oricărui cadavru, numai mâna dreaptă era întreagă. Şi neagră.

x

Vatopedi păstrează moaşte dintre cele mai venerate de întreaga lume creştină: trei fragmente din Brâul Maicii Domnului, o bucată din Crucea Răstignirii, capul Sfântului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), autorul liturghiei, şi cel al Sfântului Grigore Teologul. Din nefericire, când te închini la aceste moaşte, săruţi doar nişte cutii de argint sau de sticlă, eventual folii protectoare…

E o măsură de prezervare, înţeleg, riscurile sunt incalculabile, nu ştii cine e omul care se apleacă asupra lor şi ce gânduri are, însă…

Doamne, iartă-mă, că iarăşi judec ce nu mi-e dat mie să judec.

x

Ne întoarcem la chilie, acum fără bagaje, şi pădurea mi se arată şi mai ameninţătoare. Drumul e un intrus printre arbori neînduplecaţi, printre crengi acaparatoare care se ivesc dincolo de povârnişuri sălbatice. Liniştea e acolo, o comoară păzită de uriaşi chiparoşi închişi în ei înşişi, de bolovani gata să se prăvălească la orice pas greşit, de porci înnebuniţi de foame, de vipere care fulgeră dintre pietroaie. Te încumeţi? Rămâi la drum? Ce cauţi?

Unde începe şi unde se sfârşeşte puterea ta? Când te afunzi în nevăzut, orice frunză uscată care-ţi crapă sub tălpi e prilej de inimă chircită. Dacă ieşi de pe drum, eşti doar tu, pierdut în negura trosnetelor, în clipocit de pâraie necunoscute. Cine te va călăuzi? Unde vei găsi alinare?

x

Zizikia începe prin a-şi ascuţi “armele”, ca un strigăt de pui părăsit în cuib, apoi purcede la îndeletnicirea ei de-o viaţă. Şi de-o moarte.

O acompaniază din alţi copaci, măslini sau nuci, smochini sau lauri, surate care trudesc şi ele să se elibereze din propriile închisori. E un concert monoton dar entuziast, pentru zeci de “pile” şi orchestră. Se opresc pentru a lăsa solo-uri şi celor mai îndepărtate, care ajung mai greu la auzul audienţei. Fiecare celulă cu frustrarea ei.

Se împletesc în ritm, reuşesc să se sincronizeze şi continuă, precum nişte Sisifi ai lumii insectelor, lucrarea imposibilă de roadere a liniştii. Uneori accelerează, măresc “ştrocul”, pila se înfierbântă, gratiile par să cedeze, însă vine epuizarea şi binemeritata pauză. E scurtă, căci scopul trebuie atins şi nu suportă amânare. Se apropie noaptea şi gratiile liniştii se vor reface la fel ca pânza Penelopei, şi vor fi preluate de alte vieţuitoare tulburate, care urlă, grohăie sau râd demonic…

Biata zizikia. Mi-e foarte dragă, dar nu pot să ţin cu ea. N-are nici o şansă, pe termen lung. Până la urmă, tot explodează. Şi nu e liniştea de vină.

x

Duminică, 17 august 2008

scris marţi

Ieri s-a întors stareţul chiliei, părintele I., iar azi-dimineaţă a oficiat utrenia şi liturghia. E un bărbat înalt, care merge un pic aplecat, are ochi verzi şi expresivi, o barbă roşie şi ascuţită de la gestul reflex de pieptănare-mângâiere şi, mai ales, o inteligenţă remarcabilă a nuanţelor. În discuţiiile cu folos, ideile nu trebuie spuse până la capăt, există o delicateţe a întreruperii propriilor vorbe, pe care oamenii cu har o posedă, căci nu e nimic mai hrănitor pentru dialog decât să-i laşi celuilalt firul la îndemână, să-l deşire singur, apoi să ţi-l cedeze din nou.

Iar părintele I., despre care cred că are vreo 35 de ani, ştie acest lucru. Uneori, inteligenţa îi poartă cuvintele mult mai repede decât pot ceilalţi să “compileze”, însă el se opreşte, se întoarce din drum şi le explică răbdător, cu un zâmbet de înţelegere ţinut în frâu.

A propos de zâmbet, am descoperit mirat ce oameni veseli şi glumeţi sunt monahii; te-ai aştepta la încrâncenări şi sobrietăţi importante şi, când colo, ei se poartă ca nişte copii puşi pe şotii, păstrând mereu măsura justă între ironie şi afecţiune, controlând şi controlându-se să nu supere şi nici să nu (se) smintească. Aceasta ar trebui să ne fie şi nouă linia – puterea smereniei în viaţa duhovnicească şi un optimism surâzător, fără urmă de batjocură, în raporturile cu ceilalţi.

x

Rămân singur la chilie – toţi ceilalţi pleacă la înmormântarea unui părinte de la o altă chilie, care se săvârşeşte la numai câteva ore de la moartea sa. Vestea circulă repede între mănăstiri – telefoanele mobile modifică ritmul milenar al lucrurilor -, astfel că la groapă vor fi prezenţi zeci de monahi, coliva va fi gata la timp, iar mantia în care va fi înfăşurat – aşijderea.

La Athos, monahii sunt băgaţi în pământ fără sicriu, doar cu o icoană pe piept. Înţeleg că la unele mănăstiri din ţară s-a renunţat la acest obicei, iar călugării sunt înmormântaţi în copârşeu.

x

Numai eu şi zizikiile. Scriu ore întregi, scriu şi beau apă. Fac şi o pauză, dorm vreo jumătate de oră întins pe spate pe patru scaune lipite. E o odihnă integrală, nu te doare nici un os, decât când te trezeşti.

Când începe să se însereze, mă opresc din scris şi mă uit la pozele cu fetele din memoria telefonului mobil. Noi, la mare, acum 2 ani. Dormeam toţi într-o cameră, fetele pe o saltea uriaşă care ocupa tot spaţiul rămas lângă pat, până la uşă. Cea mică încă adormea ţinând palma pe obrazul celei mijlocii, cea mare avea toţi dinţii, şi mă apucă o nostalgie şi-un dor şi mă simt ca şi cum aş fi plecat de foarte demult, nu mai ştiu nimic despre ele, ce-au mai inventat, cum ne-au uimit, ce-au mâncat şi ce nu, cum se bizuie toată lumea lor pe încrederea în noi – familia e limanul dragostei, fructul dulce al binecuvântării, cetatea vulnerabilă a tandreţii.

x

Trebuie să spun povestea motanului Stratilat (aici, şi pisicile primesc nume de sfinţi), un motan alb, cu pete negre, simplu şi slăbuţ, de-a dreptul ascetic – ca mai toţi cei din neamul lui care trăiesc la Athos – şi, în aparenţă, bun doar să mănânce şi să toarcă.

Pisicile sunt singurul animal din care se acceptă şi parte femeiască pe Munte. N-aş fi ghicit motivul: apără chiliile, schiturile şi mănăstirile de şerpi.

Iar Stratilat s-a luptat chiar cu o viperă cu corn, a văzut N. şi mi-a povestit şi mie. Lupta a durat vreo 10 minute – enorm!, timp în care Bruce Lee, Jet Li, Neo din Matrix şi alţii ca ei ar fi putut lua lecţii de la motanul nostru. “O combinaţie de karate, kung-fu, judo şi alte arte marţiale, o demonstraţie de concentrare şi rapiditate, de viclenie şi curaj”, zice N..

Stratilat se eschiva, sărea înapoi, în lateral şi înainte, se ferea, dar şi lovea. Însă cel mai fascinant era felul în care îşi mişca vârful cozii, hipnotizându-l tocmai pe întâiul hipnotizator al necuvântătoarelor. Iar vipera, urmărind coada motanului, ataca greşit şi se trezea lovită peste cap de lăbuţa lui Stratilat.

Oricare dintre aceste atacuri otrăvitoare i-ar fi putut fi fatal eroului nostru, însă brusli-ul mâţelor nu şi-a pierdut ki-ul şi focusul. A plesnit vipera peste cap de atâtea ori, încât târâtura a cedat, epuizată, moment în care pisicul s-a repezit şi-a muşcat-o decisiv, de ceafă (dacă şerpii au aşa ceva…).

Vipera au mâncat-o însă fraţii lui Stratilat, care, în focul bătăliei, nu scăpase de venin. A zăcut vreo 3 ore, nemişcat, cu un lichid albicios curgându-i din gură, neavând reacţie nici măcar la o farfurie cu lapte pusă lângă botic. Apoi, într-un târziu, s-a ridicat şi a mâncat, iar azi e bine sănătos, l-am văzut eu. Stratilat…

x

Notă: Aici se încheie jurnalul de la Athos. De plecat, am plecat din Munte după alte trei zile, însă n-am mai scris nimic, iar acasă, în România, n-am reuşit să regăsesc acea stare de linişte unică, pentru a povesti şi urmarea.

Miercuri, 20 august 2008, am luat vaporaşul spre Ouranopolis din arsanaua mănăstirii bulgăreşti Zografu. La ţărm, lăsat în paragină, există încă turnul de apărare ridicat de Ştefan cel Mare…

O precizare: L. este prietenul datorită căruia am ajuns la Athos. El şi fiul său mi-au fost ghizi şi tovarăşi de călătorie. Le mulţumesc încă o dată, aici, pentru acele zile de linişte.

Textul integral al Jurnalului a apărut în revista clujeană “Steaua”, în august 2009, dar și serial pe blogul d-lui Mihnea Măruță. Mulțumim autorului pentru îngăduința de a prelua textul său pe blogul Sfântul Munte Athos. Fotografiile aparțin autorului, cu excepția celor care au specificată altă sursă.