Începuturile monahismului atonit, prezent mai întâi sub formă anahoretică şi eremitică, iar ulterior cenobitică1, sunt străvechi. În pofida diferitelor opinii care fixează ca termen ad quem pentru monahismul atonit pe rând secolele al IV-lea, al V-lea sau al VI-lea2, primele informaţii incontestabile privitoare la stabilirea definitivă a monahilor pe braţul nord-estic al Peninsulei Chalcidice datează din secolul al IX-lea3 d.Hr.; aceste informaţii nu implică absenţa cu desăvârșire înainte de această dată a monahismului din Sfântul Munte, ci mai degrabă desemnează momentul în care spaţiul aceasta a fost consacrat exclusiv vieţuirii monahale4 – „martiriul conştiinţei”, elementul laic şi, în special, cel feminin încetând a mai fi întâlnite aici.
Acest moment de răscruce pentru viaţa duhovnicească a fost determinat de venirea aici a Sfântului Atanasie, care în jurul anilor 963-964 a întemeiat, cu ajutorul împăratului Nichifor Fokas (963-969), Mănăstirea Marii Lavre, alcătuind la câţiva ani statutul ei – Tipikon-ul sau regulamentul de ordine interioară –, după modelul tipikon-ului Mănăstirii Studion din Constantinopol. După moartea împăratului Nichifor Fokás, Sfântul Atanasie a căzut în dizgraţie, iar noul împărat Ioan Tzimiskís l-a trimis în Athos pe Eftimie, egumenul Mănăstirii Studion, care i-a convocat la Protaton în Karyés, capitala administrativă a Sfântului Munte, pe toţi egumenii atoniţi, pentru a redacta în jurul anului 972 primul Tipikon al Sfântului Munte, numit Trágos, întrucât a fost scris pe o piele de ţap; acesta este documentul care păstrează până în zilele noastre cea mai veche semnătură autografă a unui împărat bizantin alături de semnăturile celor 55 de egumeni atoniţi (incluzând semnătura autografă a Sfântului Atanasie Atonitul).
Zona monahală a Sfântului Munte se bucură de o anume autoguvernare, fiind organizată asemenea unei republici monahale în limitele constituţionale impuse de autoritatea statului grec, care respectă străvechile drepturi câştigate de comunitatea de călugări în cei peste 1000 de ani de existenţă.
Instituţiile monahale specifice Sfântului Munte se împart în Mănăstiri chiriarhe (autonome, independente) şi forme de organizare monastică anexe, de natură anahoretică, subordonate Mănăstirilor pe teritoriul cărora se află: Schitul, Chilia, Coliba, Sihăstria şi Cathisma. Unele dintre acestea (precum Cathisma) nu sunt întâlnite în alte spaţii monahale ortodoxe, altele (precum Schitul), deşi nu lipsesc din alte spaţii monahale, au un sens diferit de cel întâlnit în cadrul aşezămintelor aghiorite. Atât Constituţia Greciei, cât şi Statutul Sfântului Munte în funcţiune nu permit modificarea ordinii ierarhice existente între Mănăstiri5 şi nici transformarea instituţiilor monahale inferioare în forme superioare (a Schitului în Mănăstire, a Chiliei în Schit ş.a.m.d.)6.
A. Mănăstirile. Din cele câteva sute de Mănăstiri menţionate în diferite cronici şi, în special, în actele Mănăstirilor de-a lungul secolelor7, în Sfântul Munte au supravieţuit până în prezent 20 de Mănăstiri cu atributele de împărăteşti (înfiinţate de împăraţi sau membri ai caselor imperiale, cu suportul financiar al acestora şi prin emiterea unui hrisobul), stavropegice şi patriarhale8 (care nu se află sub autoritatea episcopului local, ci sub autoritatea directă a Patriarhului Ecumenic pe care-l pomenesc la sfintele slujbe). Administrativ, aceste Mănăstiri se împart în cinci tetrade, fiecare Mănăstire din fruntea unei tetrade deţinând dreptul ca delegatul ei la Sfânta Comunitate să ocupe poziţia de Protepistat (care astăzi se numeşte epistat) – întâi-stătător al Sfântului Munte; prin urmare aceste douăzeci de Mănăstiri se împart în cinci mari şi cincisprezece mici. De facto, Sfântul Munte este un gen de mitropolie, Mănăstirile funcţionând ca episcopii, dar fără ca Protepistatul (Epistatul, întâi-stătătorul sau Protosul9 Sfântului Munte) să fie mitropolit şi nici egumenii episcopi.10 Distingându-se ca Mănăstiri idioritmice sau cenobitice, legislaţia canonică permite transformarea unei Mănăstiri idioritmice în Mănăstire chinovială, nu şi invers,11 astfel că în decursul timpului toate Mănăstirile atonite, în majoritate idioritmice, au devenit chinoviale. Fiecare Mănăstire este condusă şi administrată în afară de egumen, de două organe colective: Consiliul Mănăstirii şi Sinaxa bătrânilor sau a întâi-stătătorilor (Γεροντία), care sunt îndrituite în anumite situaţii să suspende autoritatea egumenului, dispunând înlocuirea sa. Întâi-stătătorii sunt aleşi pe viaţă şi într-un număr hotărât de regulamentul de ordine interioară al fiecărei Mănăstiri care variază între şapte, nouă sau unsprezece. Consiliul Mănăstirii este ales de Sinaxa bătrânilor, în număr de doi sau cel mult trei membri.
B. Aşezămintele monahale secundare.
Nefiind independente, aşezămintele monahale secundare sunt proprietatea Mănăstirilor, care le cedează unuia sau mai multor monahi (în funcţie de tipul lor), în schimbul unei sume modice, aproape simbolice. În ordine ierarhică acestea sunt: Schitul, Chilia, Coliba, Sihăstria şi Cathisma. Persoana căreia îi este cedat aşezământul printr-un act de comun acord (numit Ὁµολόγιον) şi care are obligaţia de a ţine un registru al evidenţei monahilor (Μοναχολόγιον) din obştea sa (în cazul Schiturilor şi al Chiliilor) se numeşte Γέρων (în traducere, Stareţ sau Bătrân12). Fiecare schimbare de persoane sau a funcţiei ierarhice a celor care alcătuiesc obştea acestor aşezăminte secundare implică acordul Mănăstirii chiriarhe.
1) Schitul (Σκήτη), amintind de modul de vieţuire al călugărilor din Pustia egipteană a Nitriei sau a Sketei (de la această localitate provine, de altfel, şi termenul de „schit”), este un ansamblu de Chilii, Colibe şi clădiri locuibile mai mici (precum Sihăstriile sau Cathismele), care iniţial a fost construit după modelul Lavrei13, în jurul sălaşului unui nevoitor mai vechi, având în centru un locaş de cult – Kyriakón-ul14. Schitul este, prin excelenţă, idioritmic, dar se întâlneşte, ca o excepţie „paradoxală”15, şi sub forma cenobitică. Fiind organizat sub forma unui sat, Schitul nu deţine autonomie teritorială, ci se află în limitele Mănăstirii chiriarhe. Colibele care alcătuiesc Schitul nu deţin o suprafaţă geografică cultivabilă, în afară de o curte şi o grădină restrânse ca dimensiuni, dar sunt construcţii mai extinse şi de altă calitate materială în comparaţie cu Colibele de sihaştri de sine-stătătoare, la care ne vom referi în continuare. În clipa de faţa în Sfântul Munte există 12 Schituri idioritmice şi patru chinoviale16. Schitul este condus de un Dicheu17 (care la Schiturile idioritmice se schimbă anual, la cele chinoviale fiind ales pe viaţă), alături de consilieri şi Sinaxa Bătrânilor. Numărul vieţuitorilor este hotărât de prevederile regulamentelor de ordine interioară ale fiecărui Schit în parte.
2) Chilia (Κελλίον) este o locuinţă rustică spaţioasă, cu multe camere şi dependinţe, cu un locaş de cult şi o suprafaţă de teren relativ vastă şi cultivabilă, unde se nevoieşte un monah, Stareţul Chiliei, care trebuie să fie familiarizat cu viaţa monahală de obşte, fiind supus încercărilor vieţii monahale, ca frate al comunităţii mănăstireşti, de obicei pe teritoriul căreia se află Chilia, păstrând calitatea de frate al respectivei Mănăstiri şi după stabilirea sa la Chilie. Acesta poate fi urmat de doi monahi, numiţi ucenici (ὑποτακτικοί)18, care alcătuiesc obştea sa, la care se mai pot adăuga cel mult doi fraţi începători, ucenici, astfel încât numărul celor care se sălăşluiesc la o Chilie nu poate fi mai mare de şase. De obicei, aceștia se ocupă cu agricultura, dar în acelaşi timp practică diferite arte (muzica, iconografia) sau confecţionează diferite lucruri de mână. În cazul decesului Stareţului sau Bătrânului, actul de comun acord (numit Ὁµολόγιον) este preluat cu toate drepturile şi îndatoririle respective de membrul obştii imediat următor ca vechime ierarhică, conform sistemului succesiunii.
3) Coliba (Καλύβα)19 este o locuinţă de tip rural, de dimensiuni îndeobşte mai mici decât Chilia, având încorporat un locaş de cult20, dar fără a beneficia de o suprafaţă de teren cultivabilă. Aici se practică îndeobşte o asceză mai aspră decât la Chilii. În cazul decesului Stareţului sau Bătrânului se aplică sistemul succesiunii ca şi în cazul Chiliei. De obicei sunt grupate asemenea unei așezări rurale, dar fără ca între ele să existe vreo legătură organizatorică.
4) Sihăstria (Ἡσυχαστήριον – loc de aflare a liniştii sau isihiei)21, ca aşezământ monahal de mai mică importanţă decât Mănăstirea şi Schitul, asemenea Colibei sau Cathismei, găzduiește îndeobşte un singur monah alături de un ucenic, practicând o formă de asceză foarte riguroasă, și este situată în locuri pustii, defavorizate, pe stânci sau locuri greu de ajuns, în crăpături de stânci sau peşteri.
5) Cathisma (Κάθισµα) este un aşezământ asemănător Colibei, dar de mai mici dimensiuni decât aceasta, unde se sălăşluieşte de obicei un singur monah, cu un nivel duhovnicesc foarte sporit, căruia îi sunt asigurate cele necesare subzistenţei în principal de către Mănăstirea pe teritoriul căreia se află, fiind în acelaşi timp scutit de îndatoririle faţă de aceasta, pentru a se afierosi cu totul rugăciunii. Caracterul şederii aici este temporar.
Întreg Sfântul Munte este asemenea unei Mănăstiri uriaşe, în care funcţionează o varietate impresionantă a formei sociale bază instituite aici. „Pentru că Schitul în forma sa tradiţională primară nu este altceva decât o grupare de Colibe, iar Schitul chinovial nu este decât o Chilie extinsă. Pe de altă parte, Cathisma şi Sihăstria nu sunt decât aspecte particulare ale Colibei”.22 În esenţă, monahismul, organizat pe fundamentul structurii mănăstireşti, imită şi urmează instituţia familiei, având în centru naşterea şi paternitatea spirituală, în cadrul mai larg de factură matriarhală, asigurat de viaţa bisericească. De altfel, la tunderea în monahism, călugărul îşi pierde numele de familie, devenind „frate” al acesteia şi dobândind numele Mănăstirii în care se închinoviază: spre exemplu, monahii călugăriţi la Lavra poartă numele de „Lavriotul”, cei de la Vatoped de „Vatopedinul” ş.a.m.d. Astfel, Mănăstirea este noua sa familie, care funcţionează pe principii exclusiv duhovniceşti, iar relaţia cu Mănăstirea de metanie (unde monahul şi-a depus voturile) – asemenea relaţiei de familie –, este definitorie pentru profilul spiritual al acestuia, neputând fi înlocuită şi nici îngăduindu-se mutarea arbitrară a unui monah de la o Mănăstire la alta de către episcopul sau chiriarhul locului. Însă înrudirea dintre monahism şi instituţia de familie este mai evidentă în cazul aşezămintelor monahale secundare, precum Chilia sau Coliba.23
Ca loc de pocăinţă, Mănăstirea e socotită locaș al renaşterii spirituale şi de aceea raportarea la Mănăstirea „de metanie” este definitorie pentru evoluţia duhovnicească a monahului. Noua ordine pe care o instituie monahismul şi Mănăstirea ca forma cea mai completă a vieţuirii bisericeşti presupune renunţarea celui care se dedică acestui ideal la toate funcţiile şi privilegiile dobândite anterior în viaţă. Spre exemplu, episcopul care se retrage la Mănăstire devine în mod automat simplu monah, neputându-şi păstra calitatea ierarhică în absenţa turmei peste care a fost pus păstor şi unde-şi exercita prerogativele ierarhice.
Ca părinte duhovnicesc, fără a avea în mod obligatoriu preoţia, egumenul deţine puterea şi responsabilitatea asupra problemelor spirituale din Mănăstire, sub aspect pastoral, coordonator, preventiv și arbitral, ca supraveghetor şi îndrumător al obştii sale. Egumenii care-şi dau prin libera lor alegere şi din diferite motive demisia se numesc ante-egumeni sau pro-egumeni.
Egumenul poate fi asistat şi suplinit în slujirea sa, atunci când nu se află în interiorul Mănăstirii, de Iconom (monahul responsabil de administrarea economică a Mănăstirii) sau de ieromonahul duhovnic (preotul care administrează Taina Pocăinţei fraţilor Mănăstirii, inclusiv egumenului). Alături de aceştia, la buna funcţionare a Mănăstirii contribuie: eclesiarhul (cel ce supraveghează desfăşurarea slujbelor bisericeşti), care, la rândul său, este ajutat de pareclesiarh (suplinitorul său) şi sacristier (σκευοφύλαξ24 – persoana responsabilă de odoarele bisericeşti). Persoana care se îngrijeşte de aprinderea candelelor şi, în general, a luminilor în Mănăstire se numeşte κανδηλανάπτης, acesta fiind ajutat la pregătirea celebrării dumnezeieştii Liturghii de către ἐξυπνιστής (cel care îi deşteaptă pentru serviciile latreutice pe fraţi), ἐπιστηµονάρχης (cel care îi adună pe fraţi la intrarea în biserică în vederea rugăciunii), ταξιάρχης (cel care se îngrijeşte de buna rânduială şi curăţenia din biserică) și τυπικάρης (tipicarul, cel care rânduieşte în detaliu desfăşurarea slujbelor zilnice). La aceştia se adaugă canonarhul, paramonarul, ajutorul de iconom, iconomul responsabil de metoacele Mănăstirii, dohiarul, chelarul, ajutorul de chelar, bucătarul şi ajutoarele sale (brutarul, vinarul şi responsabilul de fructe şi supraveghetorul de masă), secretarul (asistat de notar, hartular, arhivar şi biliotecar), arhondarul, bolnicerul, asistentul medical sau infirmierul, responsabilul de haine (βεστιάριος), stratornicul, portarul, orologierul, apocrisierul şi epitropii (reprezentanţi ai Mănăstirii în faţa puterii civile, care se ocupau de administrarea proprietăţilor şi metoacelor Mănăstirii).
Astfel, fugind de lume, în căutarea desăvârşirii duhovniceşti şi a unirii cu Dumnezeu printr-o iubire absolută, odată cu secolul al III-lea, Mănăstirile au înţesat munţii, iar Pustia s-a făcut sălaşul monahilor, care au părăsit toate bunurile pământeşti, pentru a se înscrie şi a deveni, pe calea martiriului conştiinţei şi a jertfei de sine, cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor, punând în timp şi spaţiu temeliile cetăţii celeste eterne, într-o simbioză absolută dintre divin şi uman.
Monahismul se prezintă astfel ca o realitate dinamică, supratemporală, coexistând firesc şi totodată într-o contradicţie maximă cu fiecare epocă istorică în parte, iar prezentul volum, rodul unei investigaţii de mulţi ani a preacuviosului autor, reuşeşte să decripteze şi să analizeze prin exemple vii câteva dintre tainele esenţiale ale vieţii duhovniceşti pe temeiul experienţei monahale diacronice. Printre aceste lămuriri de ordin practic se numără detalii extrem de importante care privesc în primul rând canonul de rugăciune al monahilor, în ansamblul orientării spirituale ascetice monastice determinate de importanţa covârşitoare a ascultării – transformată de conştiinţa ascetică într-o condiţie sine qua non a restabilirii stării paradisiace a sufletului uman – sau semnificaţia şi calea atingerii stării neptice de supraveghere a minţii şi gândurilor, aflarea isihiei prin supunerea sinelui mereu amăgit de capcanele egoismului sau înfruntarea căderilor de-a stânga şi a celor de-a dreapta.
Lucrarea de faţă înfăţişează nu doar reuşitele, ci şi zbuciumul şi drama vieţii duhovniceşti şi mai ales continuitatea vieţii şi experienţei monastice zămislite de primele secole creştine până în contemporaneitate, din perspectiva relaţiei cu adevărat sacre dintre Stareţ/Bătrân şi ucenic – o fenomenologie cotidiană a paternităţii spirituale, prin încordarea în lupta nevăzută cu puterile care domină această lume şi, înainte de toate, prin lupta cu sine a fiecărui aspirant la frumuseţea absolută a prieteniei şi părtăşiei cu Dumnezeu.
Aceste naraţiuni şi relatări cu caracter istoric, povestite însă într-o manieră subiectivă, dincolo de cadrul estetic, de imagistica şi fervoarea cu care imaginaţia construieşte sau reconstruieşte un univers vizual-auditiv la care omul obişnuit are acces astăzi, din nefericire, doar pe calea tehnologiei artificiale – se reduc în esenţă la dezbaterea şi cercetarea virtuţii ascultării. În centru se află prezentarea într-o manieră atemporală a invaziei şi pătrunderii eternităţii în timp, la care aspiră atât ascetul atonit, cât şi fiecare dintre noi, care neîndoielnic, la un moment sau altul al vieţii, aude din partea lui Hristos cuvântul: „Fiule, dă-Mi inima ta!”
Note:
1 La aceste forme de ascetism trimit şi termenii κοινόβιον, ὁµότροποι şi µονότροποι (ἀδελφοί), folosiţi de Diadoh al Foticeii (Capetele gnostice 53).
2 Informaţiile care susţin înfiinţarea unor Mănăstiri aici încă din secolul al IV-lea de către împăraţii Constantin cel Mare şi Teodosie sunt considerate astăzi ca neîntemeiate istoric (Spyros Troianos, Gheorghios Poulis, Drept bisericesc, Ed. Ant. N. Sakoulas, Atena-Komotini, 2003, p. 638).
3 Prima Mănăstire atonită a fost întemeiată în secolul al IX-lea, înainte de 883, de Ioannis Kolovós, ucenicul lui Eftimie.
4 Istoricii Antichităţii (Herodot, Istorii 7, 22 şi Tucidide, Istorii 4, 109) menţionează existenţa unor oraşe în perimetrul actual al Sfântului Munte. Deşi este dificilă localizarea lor cu exactitate, Olófyxos (Ὀλόξυφος) s-ar fi putut afla acolo unde astăzi există Mănăstirea Esfigmenu, Akróthooi (Ἀκρόθωοι), în Kerasiá, Dion (Δῖον), în locul Mănăstirii Vatoped, Thysos (Θύσος), în locul Mănăstirii Kostamonitu, Kleonai (Κλεωναί), în Dafne şi în locul Mănăstirii Xiropotamu, Skólos (Σκόλος), unde se află arsanaua (portul) Mănăstirii Zografos (cf. Monahul Doroteu, Sfântul Munte. O iniţiere în istoria şi viaţa acestuia, Ed. Tertsios, Katerini, f.a. ed., vol. I, p. 18).
5 Art. 105 § 2 din Constituţia Greciei şi art. 3 din Statutul Sfântului Munte (aşa cum a fost formulat în 1931).
6 Art. 133 din Statutul Sfântului Munte.
7 Pentru un catalog nesistematic al acestora, dar bogat în detalii, vezi Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte. Aşezământul monastic – istoria, arta şi viaţa acestuia, Ed. Epopteia, Athena, 1987, pp. 56-77.
8 Mănăstirile au câştigat acest drept în urma intervenţiei Patriarhului Nifon (1382) care, pe temeiul hrisovului emis de împăratul Andronic al II-lea, le-a luat sub protecţia sa directă, în urma atacurilor jefuitoare catalane la care au fost supuse.
9 Protos-ul sau „egumenul Sfântului Munte” este funcţia similară lui γενικός ἀββᾶς din sistemul pahomian (Panaghiotis Panaghiotakos, Expunere sistematică a Dreptului Bisericesc în vigoare din Grecia, vol. IV, f. Ed., Atena, 1957, p. 433), fiind atestat încă de la începutul secolului al X-lea (Spyros Troianos, Gheorghios Poulis, Drept bisericesc, 22003, Ed. Ant. N. Sakoulas, Atena-Komotini, p. 638).
10 Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte…, op. cit., p. 332.
11 Spyros Troianos, Gheorghios Poulis, Drept bisericesc, 22003, Ed. Ant. N. Sakoulas, Atena-Komotini, p. 655.
12 Pentru a face diferenţă şi a evita confuzia între Stareţul sau egumenul de Mănăstire (care, onorific, mai este numit, de altfel, şi Categumen – titlu întâlnit chiar în scrierile Sfântului Vasile cel Mare) şi Stareţul unui aşezământ monahal secundar, am optat pentru termenul Bătrân, pe care am ales să-l transcriem prin aglutinare (d. ex., Bătrânul-Daniil, Bătrânul-Ioasaf etc.). În acelaşi timp, termenul de Γέρων este un titlu onorific, atribuit din reverenţă monahilor, indiferent de statutul lor stricto sensu.
13 Λαύρα (lat. vicus) este un termen apărut şi folosit cu precădere în Palestina secolului al IV-lea, pentru a desemna spaţiul sau aşezarea unde monahii convieţuiau. Iniţial desemna cărarea sau drumul ce separa locuinţele asceţilor, care se aflau foarte aproape unele de altele (Monahul Doroteu, Sfântul Munte…, op. cit., vol. al II-lea, p. 51). Ulterior, a ajuns să fie alcătuită din mai multe Chilii autonome, aflate la distanţă unele de altele, cu un singur locaş de cult comun pentru săvârşirea dumnezeieştii Liturghii. În opoziţie cu Mănăstirea, unde viaţa este comună, vieţuitorii Lavrei sunt semi-eremiţi sau anahoreţi, fiecare fiind socotit egumen la Chilia sa. Cu timpul, în spaţiul bizantin, prin adoptarea sistemului chinovial de vieţuire şi autoadministrare, termenul Lavra a devenit sinonim cu cel de Mănăstire (Enciclopedia moral-religioasă, Atena, 1966, vol. VIII, p. 156). Schiturile din zona Karyés au fost organizate sub forma Lavrei până la 1661, când, din cauza datoriilor acumulate, au fost vândute Mănăstirilor, care iniţial au devenit proprietare ale clădirilor, iar ulterior şi ale spaţiului din zona respectivă.
14 Iniţial, termenul definea locaşul creştin de cult din catacombe.
15 Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte…, op. cit., p. 342; acestea provin din Chilii extinse în scopul ridicării lor la rangul de Mănăstiri exponente ale unei singure naţiuni, „cu intenţia anulării caracterului etnic al Sfântului Munte”.
16 Schitul românesc Prodromu (aparţinând de Marea Lavră), Schitul rusofon Sfântul Andrei (aparţinând de Vatoped), Schitul bulgarofon Bogorodiţa (aparţinând de Sfântul Pantelimon) şi Schitul rusofon Prorocul Ilie (aparţinând de Pantocrator).
17 „ὁ τὰ δίκαια φέρων” – cu alte cuvinte, cel învestit de Mănăstirea chiriarhă să exercite autoritatea.
18 Monahismul atonit distinge două categorii de ucenici: ucenicul care nu a fost tuns în monahism, putând fi rasofor (poate purta rasă în urma unei rugăciuni speciale care i se citeşte de către egumen sau Stareţ), este numit δόκιµος (termenul provine de la verbul δοκιµάζω – a încerca, a testa). Monahul care este deja tuns în monahism, putând avea şi un grad ierarhic, dar care alege să se supună de bunăvoie unui monah îmbunătățit, pentru a se nevoi şi spori în virtute, făcând ascultare de acesta, se numeşte ὑποτακτικός (termenul provine de la verbul ὑποτάσσω – a se supune).
19 Se mai numesc şi Ἀσκητήρια (locuri de asceză şi nevoinţă).
20 Colibele care nu au încorporat un locaş de cult se numesc Ξεροκαλύβα (Xerokalýva).
21 Mai sunt numite şi ἐρηµητήρια (ermitaj, loc de şedere al unui pustnic sau eremit).
22 Panaghiotis Hristou, Sfântul Munte…, op. cit., p. 339.
23 Spre exemplu, Sfântul Vasile cel Mare cere ca egumenul să se îngrijească de monahi „aşa cum se îngrijeşte un tată de copiii săi născuţi dintr-o căsătorie legitimă (ὡς πατὴρ παίδων γνησίων ἐπιµελούµενος)” (PG 31, Constituţiile ascetice 1417B), rânduind totodată ca monahul ce se arată ataşat peste măsură de o altă persoană (monah, frate, rudă ş.a.m.d.), nedreptăţind astfel obştea (τὸ κοινόν), „să fie supus mustrării, orice motiv ar invoca” (PG 31, Marele cuvânt ascetic 880A).
24 Numit şi ἱεροφύλαξ sau κειµηλιάρχης.
Studiu introductiv al Pr. Dr. Gabriel Mandrilă, traducătorul lucrării Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 5-13
Studiul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului și a editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, cărora le mulțumim.
Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Filed under: Patericul Sfântului Munte, Studii Tagged: Andrei Aghioritul, Gabriel Mandrilă, Patericul Sfântului Munte, Sfântul Munte Athos, Sophia
