Hristos cu alt chip, fresca lui Manuil Panselinos de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte

Icoana lui Hristos „cu alt chip” este o frescă a lui Manuil Panselinos (sfârşitul sec. XIII), aflată în nişa proscomidiarului din altarul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Protaton, „mama tuturor bisericilor aghiorite”, din Karyes, Sfântul Munte. O aureolă mare ce poartă semnul crucii înconjoară capul Mântuitorului. Este o imagine a chipului lui Hristos cu totul diferită de celelate reprezentări cunoscute în iconografia bizantină. Cu adevărat este Domnul „cu alt chip”. În ciuda semnelor de deteriorare, imaginea este impresionantă. Mântuitorul este reprezentat cu chipul plin, părul bogat, îngrijit şi o privire deosebit de pătrunzătoare care domină pe cei doi ucenici ce mergeau spre Emaus, a căror inimă întârzia să creadă în profeţii şi ai căror ochi erau împiedicaţi să-L cunoască pe Iisus. Panselinos luminează chipul cu un roşu intens ce transformă şi materializează înfăţişarea.

Aşa cum scrie Iorgos Teotokas, privirea este „profundă- cu o profunzime de nemăsurat, cerească, supralumească, dar incredibil de vie şi prezentă în inima vieţii, ne fixează de departe într-un chip caruia nu se poate rezista şi nici explica, rămânând cred, de neuitat pentru totdeauna.”

Sursa de inspiraţie a imaginii o reprezintă istorisirile despre apariţiile Mântuitorului de după Înviere. Evangheliştii Luca şi Marcu ne relatează întâmplări în care Domnul se arată „cu un alt chip” şi nu cu cel cunoscut.

Evanghelistul Luca descrie ceea ce se petrece în ziua Învierii Domnului, cu doi ucenici care aparţineau cercului larg de ucenici ai lui Hristos. Se îndreaptă către Emaus, un sat aflat la cca. 11 Km, „şaizeci de stadii” de Ierusalim. Mai curând, se întorc la casele lor. Trişti, posomorâţi, deznădăjduiţi şi dezamăgiţi. Ca să-şi aline marea tristeţe, învie în amintire faptele şi discută despre toate câte s-au petrecut. Vorbesc despre Domnul, despre moartea Sa pe Cruce, despre informaţiile unor femei din cercul lor care au mers la mormânt şi nu au găsit trupul Domnului ci au văzut îngeri care le-au vorbit de Înviere, şi despre adeverirea acestor veşti de către Petru şi Ioan. Dar ei nu crezuseră în Învierea Domnului. Teofilact al Bulgariei (P.G. 123, 1113) scrie despre necredinţa, nedumerirea, încurcătura şi reţinerea ucenicilor. Le justifică prin minunea învierii, prin motivul faptului excepţional al Învierii. Au uitat cuvintele Domnului: „ după trei zile voi învia”. De ucenicii deznădăjduiţi se apropie cineva. Aceştia Îl privesc. Un necunoscut. Era Domnul Înviat. Ochii lor „erau ţinuţi”, ceva îi împiedica, să nu-L cunoască (Luca 24,16). Aceasta a voit-o Domnul. Nu Îl înţelegeau pentru că Se arăta cu o altă înfăţişare şi alte trăsături. Trupul Lui nu se mai supunea legilor firii ci celor duhovniceşti. De aceea nu L-au putut recunoaşte cei doi ucenici. Evanghelistul Marcu îl completează pe Luca scriind: „ După aceea, Iisus S-a arătat în alt chip la doi dintre ei, pe când mergeau la o ţarină” (Marcu 16,12).

Domnul, cu Trupul Său transfigurat, călătoreşte alături de cei doi ucenici la Emaus. Vorbeşte cu ei şi le spune că trebuie să creadă tot ceea ce au spus profeţii despre persoana lui Hristos. Pe când vorbea Domnul, inima lor „ardea”. Simţeau o căldură interioară. Tresăltând şi vibrând, bătea pe măsură ce ascultau pe necunoscut tâlcuindu-le Scripturile. Cuvintele Domnului erau înflăcărate şi încălzeau inimile cu dragostea lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că acest „foc” este sfânt şi imaterial, luminează sufletele, le încearcă şi arde răutatea.

La rugămintea lor, Mântuitorul a primit să rămână la masa de seară. Dar, în momentul în care Domnul a binecuvântat pâinea, ochii ucenicilor s-au deschis şi L-au recunoscut. În clipa aceea, Domnul S-a făcut nevăzut.

Cei doi ucenici au lăsat mâncarea şi s-au întors la Ierusalim ca să povestească ce li s-a întamplat. Acolo i-au gasit adunaţi pe cei unsprezece apostoli şi pe alţii, discutând despre Învierea Domnului şi cum S-a arătat apostolului Petru. Au povestit tot ceea ce li s-a întâmplat în drumul spre Emaus şi cum L-au recunoscut când a frânt pâinea (Luca 24, 33-35).

Cine erau cei doi ucenici care mergeau spre Emaus în ziua Învierii? Evanghelistul Luca, cel ce povesteşte întâmplarea, menţionează numele unuia, care se chema Cleopa. Numele celuilalt îl trece sub tăcere. Datorită acestei omisiuni, unii au crezut că celălalt ucenic era Luca. Evanghelistul însuşi nu menţionează că era acesta.

Unii Părinţi ai Bisericii şi scriitori bisericeşti îl consideră pe Luca unul din cei doi ucenici, numele lui fiind menţionat în imnologia Bisericii noastre. În Luminanda 5, care comentează teologic evanghelia utreniei se menţionează că al doilea ucenic era evanghelistul Luca. Alţii însă, după cum scrie Teofan Kerameus, Episcopul Tavromeniei, „susţineau cu certitudine că este Natanail Cananitul, alţii Simon (Kiril al Alexandriei) iar alţii altcineva. Se pare însa că este Luca… şi din modestie şi-a ascuns numele.”

Sursa: Agiazoni

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei - Blogul Sfântul Munte Athos