Cu dragă inimă aş dori să împărtăşesc bucuria trăită, mai ales astăzi, când deja Simeon s-a născut. Însă nu prea ştiu de unde să încep. Este destul de mult de povestit, şi cred că dacă aş sări vreo etapă, acei oameni ce vor citi povestea noastră (pentru că am văzut că, în general, pe cele doua pagini de mai sus scriu oameni ce îşi doresc cu ardoare un copil şi care nu mai au nici o soluţie) să nu creadă sau să înţeleagă că noi am fost mai norocoşi sau mai buni decât alţii, şi nouă ne-a fost ascultată rugăciunea imediat, iar lor nu. Ca urmare, dacă doriţi să aflaţi povestea noastră, aş alege să o povestesc în întregime, dar scurtă nu poate fi, o să înţelegeţi de ce când o să ajungeţi la final.
Astăzi credem şi ştim că pregătirea pentru MINUNEA noastră (SIMEON) a început cu mulţi ani în urmă, chiar în ziua când ne-am căsătorit, 25.07.1998, Adrian si Adriana, ziua în care am intrat în Sfânta Taină a Cununiei, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. La vremea aceea, din pacate, nu aveam habar de Dumnezeu şi nici vreun gând de a-L cunoaşte, însă Dumnezeu a avut alte planuri cu noi, aşa cum are cu fiecare în parte, a avut plan de a ne întoarce la EL. In 2001, Adriana rămâne gravidă, însă la 14 săptămâni sarcina se opreşte în evolutie, cerul se dărâmă pe noi, totul se prăbuşeşte, nu cred că are rost să povestesc prin ce am trecut în acele clipe. Cei ce au trecut prin aşa ceva ştiu despre ce vorbesc. Atunci însa, după câteva luni de agonie şi disperare de a afla un răspuns la întrebarea “De ce noi?”, a fost pentru prima oară când ne-am întors spre Dumnezeu, cu un post şi o primă spovedanie, amândoi la vârsta de 27 ani. Apoi au urmat 10 ani de tratamente, de disperare, de frustrare, de agonie, de durere şi tristete, de operaţii, de canoane, de post şi rugăciuni, de zeci de analize, de hormoni înghiţiţi cu pumnul, de umblat prin ţară la diverşi medici cu renume, ne-am epuizat resuresele financiare, de mici paşi spre Dumnezeu, urmaţi de căderi şi iar ridicări şi iar căderi.
Orice am fi făcut, pe orice cale, mereu rezultatul era acelaşi, răspunsul medicilor era: „Nu ştim de ce nu puteţi rămâne gravidă şi nu ştim de ce aţi pierdut sarcina, sunteţi perfect normali amândoi, dacă aţi avea fiecare parteneri diferiţi, cu siguranţă aţi avea amândoi copii”. 10 ani de tratamente fără să rămână gravidă o dată şi fără să ţi se spună de ce nu poţi rămane gravidă, care este problema, măcar să o găsim. Acum ştim că în acei 10 ani Dumnezeu ne-a pregătit şi şlefuit pe toate feţele, în acele momente nu am înţeles, însă azi, când ne uităm înapoi, vedem întregul ansamblu. În 2011, Dumnezeu îmi oferă şansa de a ajunge în Sf. Munte Athos în Postul Mare împreună cu părintele meu duhovnic. Am avut parte de un pelerinaj absolut superb, şase zile de rugăciune, slujbe şi închinări la sute de sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni.
După şase zile, sufletul este atins, schimbat, metamorfozat, transformat total, am plecat din Sf. Munte total alt om, dar şi datorită minunii ce mi s-a întamplat la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului Înlăcrimata (pe atunci nu ştiam cum se numeşte) de la Schitul Sf. Ilie. Sigur că m-am rugat în tot Sf. Munte şi la toţi sfinţii întâlniţi să mă ajute cu rugăciunea lor la Dumnezeu, să ne dăruiască dezlegare de prunci. Dar nicăieri nu am trăit ce am trăit aici în faţa Icoanei Maicii Domnului, în genunchi. În timp ce-mi făceam rugăciunea, colegii cântau ”Cuvine-se cu adevarat”, simt cum coboară o căldură de sus din creştetul capului şi până jos în călcâie, apoi din călcâie înapoi în creştetul capului şi mă părăseşte, moment când pe obraz îmi curgeau şiroaie de lacrimi. Colegii termină cântarea şi ies, eu nu mă dau plecat, mă ridic încă năucit de cele întâmplate şi, în secunda următoare, ştiu că, odată întors acasă, Adriana va rămâne gravidă. Parcă Maica Domnului îmi vorbise, dar nu prin vorbe, ci mental. Alerg repede la călugarul care ne-a primit în Sf. Biserică, un grec care, surprinzator, ştia româneşte, şi-l intreb cum se numeşte Sf. Icoană a Maicii Domnului. „Înlăcrimata”, îmi spune.
Mărturisesc părintelui duhovnic cele întâmplate, îmi spune că momentan să nu mai spun la nimeni ce am trăit şi că o să ştiu când o să vină momentul să mărturisesc această întâmplare. Azi este pentru prima dată când povestesc ce s-a întâmplat atunci, azi ştiu că acum a sosit momentul să mărturisesc, nici măcar soţiei nu i-am povestit la întoarcere, decât că în 40 de zile o să rămână gravidă. Bineînţeles că ea nu m-a crezut, nici eu nu aş fi crezut-o pe ea. Dar, după 40 de zile, minunea se produce, soţia rămâne gravidă, fără tratament, fără doctori, bucurie mare, în sfârşit Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a dăruit darul cel mai râvnit de noi timp de zece ani. Însă habar nu aveam ce avea să urmeze, dacă ar fi să pot contoriza… toată durerea şi supărarea simţită în acei zece ani aveam să o traiesc într-o singură zi. Şi când? Exact în data de 25.07.2011, exact în ziua în care împlineam 13 ani de căsnicie. Adriana este programată la controlul de 12 săptămâni, moment în care medicul ne spune: „Îmi pare rău, dar sarcina este oprită în evolutie”.
Închipuiţi-vă durere, disperare, cădere, pierderea credinţei, debusolare totală. Dacă înainte cu 10 ani am fost trântit la pamant, când nu aveam credinţă, acum am fost făcut praf, rupt în milioane de bucăţi, sufletul care se aprindea în mine nu demult la rugăciune acum parcă mă părăsise. Adriana, iubirea mea, deşi ea era implicată direct în durerea fizică, a fost mai tare, a trecut de aceasta dată mult mai uşor decât mine peste aceasta cumplită suferinţă. La mine prejudiciul a fost sufleteşte, la aceea vreme nu înţelegeam de ce am mai primit atunci acel semn, acel dar, dacă apoi urma să pierd totul. A urmat apoi renegarea lui Dumnezeu, deznădejdea, un capitol de care nu vreau să-mi mai amintesc. Uuuffffff, infernul se coborâse.
Deşi l-am renegat pe Dumnezeu şi Maica Domnului, cu toate acestea mi-au rămas aproape, nu m-au părăsit, doar că în acel moment nu simţeam, nu vedeam, orbit de durere şi de micimea minţii mele îndurerate. După pierderea sarcinii, a urmat din nou un set de investigaţii, doctorul de atunci ia din nou dosarul cu analize, gros de 10 cm, filă cu filă, analiză cu analiză, se opreşte pe un buletin de analiză din 2008 şi constată că o singură analiză nu este în valori, PROTEINA S, şi zice: „95 la % aceasta este cauza.”
Ne-a dat să facem un nou set de analize şi, în sfârşit, după ani de căutări şi investigaţii, descoperim că soţia are sindromul antifosfolipidic, în sfârşit aveam un rezultat, am găsit cauza medicală a problemelor noastre. Mai pe româneşte, viteza de coagulare a sângelui foarte mare, se formează trombi (cheaguri de sange) care pleacă spre capilarele (vinişoarele) de la placentă şi le înfundă, urmează neoxigenarea placentei şi sarcina se opreşte în evoluţie. Aflăm că există un tratament şi că, mai mult, putem face copii fără probleme DACĂ SOŢIA rămane gravidă, soluţia fiind injecţii în burtă pe toată perioada sarcinii cu un anticoagulant. Acum descoperisem de ce se oprea sarcina în evoluţie şi ce aveam de facut. E drept că la acea vreme preţul ne părea un pic cam mare pentru punerea unui diagnostic: pierderea celei de a doua sarcini. Şi problema cea mai mare tot rămânea, cum facem să rămână gravidă? Dar încolţeşte din nou speranţa, acum măcar aveam un diagnostic şi o luam de la capăt.
Urmează din nou un an de tratamente şi investigaţii, care din nou se soldează cu nereuşite, ne aflam deja în 2012, dar, din fericire, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al preotului duhovnic reuşesc să mă redresez sufleteşte şi duhovniceşte, din nou post şi rugăciune, spovedanie şi împăcare cu soarta că nu putem avea copii, împăcare cu tot ce s-a întâmplat şi ne propunem să mai încercăm până la finalul anului, apoi gata, încheiem o dată pentru totdeauna subiectul acesta şi ne îndreptăm spre adopţie.
În 2012, în seara de Înviere, după terminarea Sfintei Slujbe de Înviere, preotul duhovnic îmi trimite vorbă că mă aşteaptă în Altar, mă duc şi primesc în dar un pliculeţ, iar părintele îmi adresează următoarele vorbe: „Să-l faci, că l-am adus special pentru tine”. Ajuns acasă, deschid plicul, găsesc trei bobiţe de struguri, o crenguţă din vie, o Iconiţă cu Sf. Cuvios Simeon Izvorâtorul de Mir şi un text despre cum se ţine corect canonul de rugăciune pentru dobândirea de prunci, canon către Sf. Cuvios Simeon. Citim şi-l punem într-un sertar, hotărâţi că-l vom face, dar abia ieşisem dintr-un post îndelungat, postul Sf. Sărbători de Paşti, deci nu era „momentul” pentru el.
Între timp, am continuat cu tratamente si investigaţii medicale, înca o operatie de driling ovarian, alte 6 luni de aşteptări şi speranţe.
În septembrie demaram în paralel operaţiunea “adopţia”, care nu este nici uşoară, nici plăcută, nici scurtă, din păcate, în Romania. Ajungem la final de an 2012 şi, aşa cum ne-am propus după 12 ani de tratamente de la pierderea primei sarcini, ne oprim, ne relaxăm, încheiem şi uităm o dată pentru totdeauna acest subiect dureros. Ne canalizăm pe adopţie, trecem prin toate procedurile de rigoare şi aşteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu copilul nostru mult dorit şi asteptat. La început de martie terminasem deja cursurile de părinţi adoptivi, moment în care dăm din întâmplare peste pliculeţul cu bobiţele de struguri, uitate în sertar. Atunci îi spun Adrianei: „Iubire, hai să facem şi canonul acesta de rugăciune, că aşa am promis, şi, uite, începe imediat Postul Mare”. La care soţia spune: „Hai să nu-l mai facem, că am făcut destule canoane şi tot fără folos, hai să-l dăm altcuiva care poate are şanse mai multe decât noi”. Eu îi spun: „Hai să-l facem noi şi să-l rugăm pe Sf. Simeon să ne mijlocească pentru adopţie, să ne găsească copilul cel mai potrivit nouă.” Adriana se gândeşte şi zice: “Bine, aşa facem, îl rugăm pe Sf. Simeon să ne ajute cu adopţia.” După ce luăm această hotărâre, la câteva zile, mă sună preotul duhovnic şi mă întreabă dacă nu vreau să merg din nou la Athos. Bucuros îi spun că nici nu încape vorbă, sigur că vreau. Apoi facem calculul a 40 de zile de post şi ne hotărâm să începem canonul un pic mai târziu, deoarece postul mare ţine 48 zile, astfel încât să încheiem cu el chiar în seara de Înviere. Nu rezist tentaţiei de a face calcul cum cade ovulaţia soţiei la final de canon. Acest calcul îl puteam face doar datorită faptului că soţia a avut de-a lungul anilor un ciclu menstrual foarte exact, 26 zile şi după atâtea monitorizări, ştiam că vârful ovulaţiei se petrece în ziua 13. Cum am spus, fac calculul, 40 de zile cuprind 2 cicluri şi constat că vârful ovulaţiei, ziua de 13, cade în ziua de Înviere. Ştim cu toţii că zilele de sărbătoare şi de post sunt oprite aşa că… Se pierde şi această ultimă fărâmă de speranţă. Îmi spun: “Ei, asta este, nu e să fie şi pace, ne rugăm aşa cum am stabilit.”
Plecăm spre Sf. Munte, intrăm în Athos în 26 martie dimineaţa şi aşa cum am învăţat în aceşti ani, că nimic nu este intamplator, în 26 martie începem şi canonul de rugăciune către Sf. Simeon. Astfel prima săptămână de canon o petrec pe Sf. Munte, cu post, rugaciune, închinare, priveghere şi participare la Sf. Liturghii. Bunul Dumnezeu îmi îndreaptă din nou paşii spre Icoana Făcătoare de Minuni Înlăcrimata. Petrec din nou aceeaşi experienţă ca şi prima dată, mă tulbur din nou, de aceasta dată nu mai spun la nimeni nimic, pentru că nu mai ştiu nici eu ce să cred. Am parte de un pelerinaj extraordinar la fel ca şi prima dată, mă întorc împăcat şi mulţumit, cu sufletul încărcat de acele minunate trăiri de pe Sf. Munte. Din păcate, nu reuşim sa ajungem la Mănăstirea Hilandar să mă închin la mormântul Sf. Simeon şi să văd viţa de vie. Dar mă gândesc împăcat că aşa a rânduit Dumnezeu. Mă întorc acasă şi apare prima minune care, pe moment, recunosc, nu am înţeles-o. Adrianei îi întarzie ciclul de la 26 la 31 zile (5 zile), timp în care se panicheaza şi se supăra, săraca, sătulă de medici, s-a gândit că sigur iar i-a ieşit vreun chist sau polip care trebuie chiuretat. Menţionez că singurele dăţi când i-a mai întârziat cicul în 12 ani a fost atunci când făcea tratament cu hormoni şi i-au ieşit chisturi şi polipi datorită tratamentelor şi au trebuit chiuretate. Dar acum tratament nu mai făcusem de 8 luni de zile. La care eu îi spun: „Acum ce să facem, draga mea, prin câte am trecut până acum, vom mai trece şi peste asta”. S-a programat la doctor dar, din fericire, nu a mai fost nevoie să mergem, deoarece în ziua 31 i-a pornit ciclul, fericire mare, am scăpat de doctor. La câteva zile după, mă gândesc să fac iar un calcul, acum că s-a decalat ciclul cu 5 zile, oare cum cade, calculez şi, surpriză mare, ziua ovulaţiei ciclului urmator, dacă ar fi să vină normal la 26 zile, cade joi dupa Sf. Sarbatori de Paşti. De aceasta dată nu-i mai spun nimic soţiei şi aştept cu nerăbdare ziua de JOI, 9 MAI, zi în care Bunul Dumnezeu, la rugăminţile Sfintei Fecioare Maria şi Sfantului Cuvios Simeon Izvorâtorul de Mir, scumpa mea soţie Adriana rămâne gravidă.
Vă daţi seama, s-a decalat 5 zile, nu 4, nu 6, 5 zile, exact cât trebuia să cadă joi, nu miercuri sau vineri, de Izvorul Tămăduirii. Am aşteptat cu nerăbdare finalul de lună să văd dacă primesc VESTEA CEA MARE. Bineînţeles că ciclul nu-i mai vine din nou, se panicheaza, dar de asta data îi spun: „Stai liniştită, draga mea, că de data asta eşti gravidă”. Sigur că nu mă crede, la câteva zile luăm 3 teste (barza), le face la ore diferite şi se confirmă la toate 3 vestea cea mare. A RĂMAS ÎNSĂRCINATĂ. Nu pot povesti ce am simţit amândoi în acele clipe, căci în vorbe nu poţi cuprinde nişte trăiri, dar cred că vă închipuiţi ce a fost în sufletele noastre. Se programează repede la doctor pe data de 31 mai, dar, între timp, facem calcul să vedem când se împlinesc 40 de săptămâni de sarcină din data de 9 mai, să vedem cam când ar fi data probabilă şi, stupoare, exact 40 saptamani cădeau pe data de 13 februarie, ziua prăznuirii Sf. Cuvios Simeon. La controlul medical se confirmă sarcina. Începem tratamentul cu anticoagulante în burtă, toată perioada sarcinii o injecţie/zi, şi ne spune că 90% de la 12 săptămâni va trebui să-i facă un serclaj la colul uterin (închiderea colului cu un inel), după cum arată colul, şi să stea o perioadă la pat, dacă nu chiar tot restul sarcinii. Asta este, dacă trebuie… stăm şi la pat, apoi face calcul la ziua probabilă de naştere, 3 februarie, doctorii merg pe un alt calcul, ei calculează prima zi de sarcină prima zi a ultimului ciclu. Astfel este cu un avans de 10 zile şi, cum am spus, 3 februarie. Ajunşi acasă, ne uităm în calendar şi, iar stupoare, din nou Sf. si Dr. Simeon. De fericire, promitem amândoi că dacă va fi băiat, o să-i punem numele Simeon, iar dacă va fi fată, o să o cheme Maria. Continuăm cu canonul toată perioada sarcinii, nu-l întrerupem (metanii doar eu), drept mulţumire că ne-a ajutat Sf. Cuvios Simeon. La controlul de 12 săptămâni din nou minune, doctorul ne spune: “Minunat nu mai avem nevoie de serclaj, nu ştiu cum, dar colul uterin arată perfect.” Ne uităm unul la altul şi, din priviri, ştim că Sf. Cuvios Simeon ne-a ajutat din nou. Bucurie mare, apoi sarcina decurge absolut normal până la final, se confirmă că este băiat, exact cum am simţit amândoi, şi la controlul din săptămâna 38 (calcul medical) ne spune să ne pregătim pentru cezariană pentru săptămâna ce urmează. Datorita vârstei de 38 ani şi antecedentelor medicale, domnul doctor nu a vrut să rişte, deşi eu sunt convins că dacă ar fi născut normal, totul ar fi fost în regulă. În săptămâna 39, în ziua de 23 ianuarie facem în sfârşit cunoştinţă cu MINUNEA DE COPIL SIMEON, născut cu scor apgar 10. SLAVĂ ŢIE, DOAMNE, CĂ NE-AI DAT SĂ TRĂIM O ASEMENEA MINUNE! AMIN!
Aceasta este mărturia noastră că Bunul Dumnezeu ne aşteaptă mereu să ne întoarcem la EL, indifferent ce păcate, mici sau mari, am fi făcut. El ne trimite ajutor mereu, direct sau prin PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi, în cazul nostru Sfântul Cuvios Simeon Izvorâtorul de Mir, căruia o să-i mulţumim toată viaţa noastră pentru mijlocirea rugăciunii noastre către Bunul Dumnezeu. Sperăm ca povestea noastră să vă inspire, să vă întărească, să nu şovăiţi în a cere necontenit ajutor lui Dumnezeu şi Sfinţilor Părinţi, chiar dacă nu aveţi rezultat imediat şi, la un moment dat, aveţi impresia că nu vă este ascultată rugăciunea sau nu primiţi răspuns imediat, nu vă nelinştiţi, înseamnă că mai aveţi câţiva paşi de parcurs, nu a sosit încă momentul, dar dacă stăruiţi în rugăciune, cu siguranţă ca el va sosi.
Ştiţi, eu acum cred că Dumnezeu ne aşteaptă întotdeauna la capăt de drum, dar drumul trebuie să-l parcurgem noi. Din păcate, noi de cele mai multe ori stăm pe loc şi Îi cerem să ne dea sau, mai rău, stăm cu spatele la El, dar avem pretenţia să fim ascultaţi, ehe, până nu ne ridicăm şi pornim la drum, care va fi uneori uşor, uneori mai greu, dar atunci să-i cerem ajutor Maicii Domnului, care negreşit va veni şi ne va purta o bucată de drum în braţe, apoi iar mai mergem un pic pe propriile picioare, apoi rugăm un Sfânt să ne ajute, ne ia şi el în spate şi ne duce o bucată de drum şi uite aşa, până la urmă ajungem în faţa lui Dumnezeu care ne aşteaptă cu braţele deschise şi cu ceea ce-i cerem în braţe.
BUNUL DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE ŞI SĂ VĂ DĂRUIASCĂ PRUNCI LA TOŢI CEI CE VĂ DORIŢI ŞI VĂ INTOARCEŢI LA EL. AMIN!
Adrian şi Adriana
Mulţumim celor doi părinţi bucuroşi pentru îngăduinţa de a prelua textul lor pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Vedeţi şi următoarele postări pe acelaşi subiect:
- Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar
- Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar
- Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
- “Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria
- “Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor
Filed under: Hilandar, Maica Domnului, Simeon (Ștefan) Nemania Tagged: Hilandar, Maica Domnului, rugăciunea, Sfântul Munte Athos, Simeon (Ștefan) Nemania
