Cu o asemenea atitudine – vederea atât a lucrurilor bune cât şi a celor rele din lume – este cu putinţă sa avem şi să trăim o perspectivă ortodoxă asupra lumii, adică, o perspectivă ortodoxă a tuturor aspectelor vieţii, nu doar asupra subiectelor restrânse bisericeşti. Există o opinie greşită, care din nefericire este mult prea răspândită astăzi, cum că e îndeajuns a avea o ortodoxie limitată la clădirea bisericii şi la activităţi „ortodoxe” formale, cum ar fi rugăciuni în anumite momente sau facerea semnului crucii; în toate celelalte, susţine părerea aceasta, putem fi ca oricine altcineva, luând parte la viaţa şi cultura vremilor noastre fără nici un impediment, atât timp cât nu păcătuim.
Oricine a ajuns să realizeze cât de profundă este Ortodoxia, şi cât de deplin este angajamentul care i se cere unui creştin ortodox serios, şi, de asemenea, ce fel de cerinţe totalitariste are lumea contemporană asupra noastră, va vedea cu uşurinţă cât de greşită este această părere. Cineva ori este ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare moment al vieţii – ori nu este nicidecum cu adevărat ortodox. Ortodoxia se vădeşte nu doar în vederile noastre strict religioase, ci în tot ceea ce facem şi spunem. Mulţi dintre noi suntem extrem de necunoscători asupra responsabilităţii creştine, religioase pe care o avem pentru partea aparent lumească a vieţilor noastre. Cel cu o adevărată perspectivă ortodoxă asupra lumii, trăieşte toate părţile vieţii sale ca un Ortodox.
Deci să întrebăm acum: Cum putem alimenta şi susţine această perspectivă ortodoxă asupra lumii în viaţa noastră cotidiană? Primul şi cel mai evident fel este de a fi în legătură permanentă cu sursele de hrană creştină, cu tot ceea ce Biserica ne dă spre luminare şi mântuire: slujbele Bisericii şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Trebuie citite, desigur, cărţile potrivite nivelului de înţelegere al fiecăruia, şi aplicată învăţătura Bisericii la propriile circumstanţe de viaţă; atunci ele pot fi rodnice în a ne călăuzi şi a ne schimba într-un mod creştin. Dar deseori aceste surse creştine fundamentale nu au efect deplin asupra noastră, sau nu ne influenţează cu adevărat, deoarece nu avem atitudinea creştină corectă asupra lor şi asupra vieţii creştine pe care ele ar trebui să ne-o inspire. Voi spune acum câteva cuvinte despre cum anume ar trebui să fie atitudinea noastră, dacă dorim să dobândim un folos real de la ele şi dacă vor fi pentru noi începutul unei adevărate perspective ortodoxe asupra lumii.
Înainte de toate, hrana duhovnicească creştină, prin însăşi natura ei, este ceva viu şi hrănitor; dacă atitudinea noastră faţă de ea este doar academică şi şcolărească, nu vom reuşi să obţinem folosul care ar trebui. Astfel, dacă citim cărţi ortodoxe sau suntem interesaţi de ortodoxie numai pentru a fi informaţi – sau ca să ne arătăm cunoştinţele celorlalţi, înseamnă că nu i-am înţeles scopul; dacă învăţăm poruncile lui Dumnezeu şi legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecţi” şi pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalţi, înseamnă ca nu i-am înţeles scopul. Aceste lucruri nu trebuie să ne influenţeze doar ideile, ci trebuie să ne atingă in mod direct vieţile şi să le schimbe. În orice vreme de mare criză a treburilor omeneşti – la fel ca şi vremurile critice ce ne aşteaptă în lumea liberă – cei ce îşi vor pune nădejdea în cunoaşterea exterioară, în legi şi canoane şi în corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a căror educaţie ortodoxă le-a dat un simţ pentru ceea ce este cu adevărat creştinesc, cei a căror ortodoxie se găseşte în inimă şi este capabilă să atingă alte inimi.
Nimic nu este mai tragic decât să vezi că cineva, crescut în ortodoxie, are anumite cunoştinţe de catehism, a citit câteva din Vieţile Sfinţilor, are o idee de ansamblu a ceea ce înseamnă Ortodoxia, înţelege unele din slujbe, iar apoi este inconştient de ceea se petrece în jurul lui. Şi oferă copiilor săi această viaţă împărţită în două categorii: în timpul săptămânii – felul în care majoritatea oamenilor trăiesc şi Duminica – felul de petrecere ortodox (…). Când un copil este crescut astfel este foarte probabil să nu urmeze vieţuirea ortodoxă; va fi o parte extrem de redusă a vieţii sale, fiindcă viaţa contemporană este prea atrăgătoare, prea mulţi oameni o urmează, este prea mult o parte a realităţii de astăzi, doar dacă a fost învăţat cu adevărat cum să o abordeze, cum să se păzească de efectele negative ale ei şi cum să se folosească de lucrurile bune care se află în lume.
Prin urmare, atitudinea noastră, începând din acest moment, trebuie să fie cu picioarele pe pământ şi normală. Adică, trebuie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii noastre, să nu fie un produs al imaginaţiei, al tendinţelor de evadare şi al refuzului de a fi confruntat cu realităţile, de multe ori neplăcute, ale lumii care ne înconjoară. O ortodoxie care este prea exaltată şi prea mult cu capul în nori aparţine unei sere şi este incapabilă de a ne ajuta în viaţa cotidiană, fără a mai spune ceva de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este extrem de crudă şi răneşte suflete cu asprimea ei; trebuie să răspundem înainte de toate cu dragoste creştină şi înţelegere, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească.
Deci, de asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe sine ci să ajungă la cei care îl caută pe Dumnezeu şi viaţa în El. În ziua de astăzi, oriunde se găseşte o comunitate ortodoxă majoră, ispita este de a o transforma într-o societate a mulţumirii de sine şi a încântării cu virtuţile şi realizările noastre ortodoxe: frumuseţea bisericilor noastre şi a ornamentelor din ele, măreţia slujbelor noastre, chiar şi puritatea doctrinei noastre. Dar adevărata viaţa creştină, chiar din timpul Apostolilor, a fost nedespărţită de împărtăşirea ei către ceilalţi. O ortodoxie care trăieşte prin aceasta luminează înspre ceilalţi – şi nu este nevoie de a contura un „departament misionar” pentru a face aceasta; focul adevăratului creştinism se împărtăşeşte singur. Dacă ortodoxia noastră este doar ceva ţinut pentru noi înşine, şi ne lăudăm cu ea, atunci suntem mortul care îngroapă mortul – exact starea multor parohii ortodoxe astăzi, chiar şi a celor cu un număr mare de tineri, dacă nu aprofundează credinţa lor. Nu e suficient să zicem că tinerii merg la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce anume primesc ei din biserică, ce anume iau de la biserică, şi, dacă nu fac ortodoxia o parte a întregii lor vieţi, atunci chiar că nu este îndeajuns să spunem că ei se duc la biserică.
Asemenea, atitudinea noastră trebuie să fie iubitoare şi iertătoare. Un soi de duritate s-a strecurat în viaţa ortodoxă de azi: „Acest om e un eretic; nu te apropia de el”; „acela e ortodox, aparent, dar nu poţi fi sigur cu adevărat”; „cel de acolo e cu siguranţă un spion”. Nimeni nu neaga că Biserica este astăzi înconjurată de duşmani, sau ca sunt unii ce se vor înjosi să profite de încrederea şi confidenţa noastră. Dar aşa a fost de pe vremea apostolilor, şi viaţa creştină a fost întotdeauna oarecum riscantă în acest fel practic. Chiar dacă se profită uneori de pe urma noastră şi trebuie să arătăm o oarecare precauţie în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră primară de dragoste şi de încredere fără de care vom pierde una din temeliile vieţii noastre creştine. Lumea, care nu îl are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, din contra, trebuie să fie plini de dragoste şi deschidere, sau altfel vom pierde esenţa lui Hristos din noi şi vom deveni la fel ca şi lumea, buni de aruncat şi de călcat în picioare. Un pic de smerenie când privim la noi înşine ne-ar ajuta să fim mai darnici şi iertători cu greşelile altora. Ne face o imensă plăcere să îi judecăm pe ceilalţi pentru ciudăţenia comportamentului lor; le spunem „ţicniţi” sau „convertiţi nebuni”. Este adevărat că trebuie să ne păzim de oamenii într-adevăr dezechilibraţi, care ne pot face mult rău în Biserica. Dar ce creştin ortodox serios din ziua de azi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim în tiparele acestei lumi; dacă o facem, în lumea de astăzi, nu suntem nişte creştini serioşi. Astăzi, adevăratul creştin nu poate fi acasă în lume; nu are ce face decât a se simţi şi a fi considerat de ceilalţi ca fiind un pic „nebun”. Doar păstrarea vie astăzi a idealului din altă lume al creştinismului, sau botezul ca adult, sau rugăciunea serioasă, sunt suficiente pentru a fi internat într-un spital de nebuni în Uniunea Sovietică şi în multe alte ţări, iar aceste ţări deschid calea pentru ca restul lumii să le urmeze.
Prin urmare, să nu ne fie frică să fim socotiţi un pic „nebuni” de lume, şi să continuăm a practica iubirea şi iertarea creştină pe care lumea nu le va putea înţelege niciodată, dar după care tânjeşte în inimă.
În cele din urmă, atitudinea noastră creştină trebuie să fie ceea ce, în lipsa unui alt cuvânt, voi numi inocenţă. Azi lumea pune mare preţ pe sofisticare, pe a avea experienţa lumii, pe a fi „profesionist”. Ortodoxia nu pune preţ pe aceste calităţi; ele omoară sufletul creştin. Şi totuşi acestea se strecoară în mod constant în Biserică şi în vieţile noastre. Cât de des pot fi auziţi mai ales convertiţi entuziaşti, exprimându-şi dorinţa de a vizita marile centre ortodoxe, catedralele şi mănăstirile unde cândva mii de credincioşi se adunau, unde peste tot conversaţia este despre cele ale Bisericii, şi unde cineva poate simţi cât de important este ortodoxul, în cele din urmă. Că ortodoxia este o picătură într-un ocean când te uiţi la întreaga societate, dar în marile catedrale şi mănăstiri sunt atât de mulţi oameni, încât pare să fie cu adevărat un lucru important. Şi cât de des îi vede cineva pe aceşti oameni într-o stare jalnică după ce şi-au îndeplinit dorinţa, întorcându-se din „marile centre ortodoxe” amari şi nesatisfăcuţi, plini de bârfe şi critici la adresa bisericii lumeşti, nerăbdători înainte de toate să fie „corecţi” şi „în regulă” şi având experienţa lumii asupra treburilor bisericii. Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, caracterul nelumesc, lăsându-se purtaţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii Bisericii.
În diferite feluri, aceasta este o ispită pentru noi toţi, şi trebuie să o luptăm neîngăduindu-ne să preţuim în mod exagerat partea exterioară a Bisericii, ci mereu să ne întoarcem la „singurul lucru de folos”: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre de această generaţie netrebnică. Nu trebuie să fim ignoranţi asupra a ceea ce se întâmplă în lume şi în Biserică – de fapt, trebuie să ştim pentru noi înşine – dar cunoaşterea noastră trebuie să fie practică, simplă şi onestă, nu sofisticată şi lumească.
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos.